Drumul unui apicultor român până la 2000 de stupi, forțat apoi să se restrângă la 450
Daniel Befu -
Există și oameni care și-au intuit traseul profesional de când erau copii mici, când toate erau, sau poate doar păreau, o joacă. Ionuț Tănăsoiu (37 ani), din Călimănești, județul Vâlcea, e unul dintre ei. S-a apucat de apicultură la 7 ani, în contextul în care tatăl lui avea un prieten apicultor care l-a rugat să-l ajute la extracția mierii.
”Tatăl meu neavând cu cine să ne lase acasă, ne-a luat cu el la stupină. Acel apicultor a știut foarte bine să ne explice viața albinei. Mie mi-a plăcut atât de mult, încât i-am spus să-mi vândă și mie 2 familii de albine. Inițial i-am spus de una, dar mi-a zis că nu este în regulă să iei una singură, fiindcă familiile se mai pot ajuta una cu cealaltă, așa că trebuie să ai minim 2 familii. În urma sărbătorilor de iarnă am mers cu colindul și mi-am strâns întreaga sumă pentru a-mi achiziționa singur cele două familii de albine. Fără ajutorul tatălui. Dar recunosc că, pe lângă pasiunea proaspăt descoperită pentru viața albinelor, îmi plăcea foarte mult mierea. Albinele le țineam în curtea casei și umblam la ele de 3-4 ori în tot anul. Nu era o muncă extraordinară. După un an am mai primit cadou un stup de la un alt coleg de-al tatălui, care a auzit și i-a plăcut foarte mult faptul că eu mi-am cumpărat doi. Nu m-am înmulțit cu ei până la vârsta de 17 ani. Până atunci am stat efectiv și am învățat de la acel apicultor, am fost în fiecare an la el și l-am ajutat la lucrările pe care le făcea în stupina lui. Acel apicultor venea la mine și îmi arăta și mie cum să fac la stupii mei, pentru că aveam nevoie de cineva care să mă îndrume. Am știut de la bun început că asta voi lucra. Tatăl meu știa că îmi plac foarte mult și i-am zis că nu vreau să dau la altă facultate decât la o facultate în care se face Apicultura. Am absolvit Facultatea de Zootehnie și m-am licențiat în Alimentația Albinelor. După terminarea facultății mi-am întins stupii foarte repede, pentru că am vrut să fac o afacere din asta. La terminarea facultății ajunsesem undeva la 35 de familii și dintr-o dată, într-un an de zile am înmulțit familiile foarte mult, încât am ajuns la 100 și în următorul an am crescut cu încă 100. La terminarea masterului în apicultură aveam 200 de familii”, își rezumă aventura transformării din puștiul iubitor de miere și albine, în deținătorul unui business apicol robust.
În tot acest răstimp a cunoscut specificitățile vieții de apicultor, de un exotism aparte. ”Primul meu pastoral a fost pe cont propriu, dar pe lângă alți apicultori cunoscuți. Atunci am avut cea mai frumoasă perioadă, în care am văcut cât de bine sunt conturate familiile de albine și cât de bine sunt uniți apicultorii. Noi nu prea ne certăm între noi. Suntem foarte uniți. În pastorală se adună, așa, câțiva apicultori și stau la vorbă la o masă unde mănâncă, discută la un pahar de vorbă. Atunci am cunoscut cei mai mulți apicultori. Orice apicultor, mai ales începător, nu poate să plece de unul singur în pastoral pentru că nu știe efectiv unde, nu știe cum, în ce fel și atunci trebuie să meargă pe lângă un apicultor experimentat care a mai făcut pastoral și așa am mers împreună cu mai mulți apicultori până la terminarea facultății. De multe ori stăteau ei și cu stupii mei, pentru că eu trebuia să fiu la facultate. Atunci când ești începător și ai puțini stupi și ai mai puțin de muncă la stupi, atunci cunoști foarte mulți apicultori. Pentru că mergi la fiecare și îți împărtășește din experiențele avute de el la anumite culesuri sau pe cele din perioadele de iarnă, primăvară, toamnă privitoare la evoluția familiilor de albine, sau cum să faci familia de albine cât mai puternică”, rememorează Ionuț Tănăsoiu.
O evoluție spectaculoasă în primii ani
În doar câțiva ani, Ionuț a ajuns la 2.000 de familii de albine, număr care l-a propulsat în topul celor mai mari apicultori români. ”Atunci când am început eu apicultura, erau mult mai puțini apicultori cu mult mai puține familii de albine la nivelul țării. Majoritatea familiilor de albine erau ale statului, ale Ocoalelor Silvice. Statul le avea și aveau apicultori angajați. Acum nu mai există așa ceva. Practic toate familiile de albine din România sunt ale persoanelor private. Estimez că circa 99% din apicultori își au grijă singuri de stupii lor. Foarte puțini apicultori au ajuns, așa cum am fost eu, de au avut angajați în apicultură. Eu am fost printre primii din România are dăduse pe mâna apicultorilor angajați familii de albine, cum făcea înainte statul practic. În 2014-2015 am ajuns la 2.000 de familii. Atunci, din informațiile pe care le aveam, știu că eram singurul apicultor cu acest număr de familii de albine. Acum având 450 de familii, mai cunosc eu o grămadă care au între 400 și 600 de familii, dar n-am aflat de nimeni care să fi avut 2000 familii de albine nici atunci și nici acum nu știu pe cineva care să aibă atâtea familii”, își descrie evoluția fulminantă Ionuț Tănăsoiu. Din cele 2000 de familii, făcea pastoral cu doar 1200, restul fiind folosite pentru obținerea de mătci sau pentru producerea de roiuri destinate vânzării.
Apicultorii angajați, aproape imposibil de păstrat, au determinat redimensionarea afacerii
Numărul record de 2.000 de stupi nu l-a putut menține multă vreme din cauza lipsei forței de muncă, care nu s-a adaptat la mediul de lucru atipic. ”Dacă nu ai cu cine să lucrezi la acei stupi, nu ai cum să ai grijă de ei și practic îi ții doar ca să îi ai la număr și atâta tot. Forța de muncă la noi este mai greu de găsit decât în alte domenii ale zootehniei, din cauză că înțepăturile de albine nu sunt atât de plăcute. Oamenii în general nu vor să vină la muncă și să simtă durere. Pot exista zile în care are una-două înțepături sau chiar deloc și pot exista zile în care sunt câteva sute de înțepături. Durerea este doar atunci, locală. După un minut, maxim două, nu se mai resimte, așa că nu este atât de gravă. Pe noi apicultorii, dacă ne înțeapă 2-3 albine, nici nu le băgăm în seamă, dar pentru cei care vin noi în branșa asta, bineînțeles că nu este o plăcere. Este imposibil să vii într-o stupină și să nu iei in fiecare zi cel puțin câteva înțepături, iar cei care veneau să lucreze ca apicultori angajați pe un salariu destul de bun pentru România, au ales să plece în străinătate ca șoferi pe TIR sau în alte domenii de activitate”, explică Tănăsoiu.
Cinci angajați și-au făcut stupină proprie, niciunul n-a rezistat pe piață
În perioada de extindere maximă a avut 6 angajați din care 4 erau apicultori și 2 ajutoare, însă prin posturile respective s-au rotit în doar câțiva ani între 15 și 20 de oameni, această fluctuație fiind extrem de debusolantă pentru o strategie de business sănătoasă. ”Fiecare apicultor angajat avea în principiu 500 de stupi și își vedea de stupina lui. Pe doi dintre băieți îi țineam pentru creșterea mătcilor – eu am și o pepinieră de creștere a mătcilor și îi țineam să facă doar asta. Nu mergeau în pastoral. Doar făceau o creștere de mătci și vindeam matca către alți apicultori. Eu îi supravegheam, mergeam la fiecare stupină și îi controlam și îi ajutam pe fiecare. Am avut angajați oameni care au stat o săptămână și nu le-a plăcut absolut deloc să lucreze cu albinele și alții care au stat jumătate de an. Foarte mulți apicultori angajați i-am pierdut pentru că în momentul în care au văzut cum merge lucrul lucrul la mine și au văzut că se pot scoate bani din asta, cu banii pe care i-au adunat muncind pentru mine, au cumpărat de la mine familii și și-au făcut și ei stupine, devenind practic apicultori independenți. M-am bucurat pentru ei, dar din păcate au stat atât de puțin, încât nu au acumulat suficientă experiență și după 2 ani de când au plecat de la mine au eșuat și în prezent se ocupă de altceva. Am cinci oameni care au plecat de la mine cu familii de albine, care și-au făcut fiecare propria lui stupină și, dintre aceștia cinci, niciunul nu mai are acum familii de albine” explică apicultorul vâlcean. În prezent și-a restrâns stupina la 450 de stupi și a rămas cu un singur angajat, care e paznic, dar efectuează și operațiuni simple de ajutor de apicultor.
Recordul absolut la miere a fost de 102 litri pe an, pe stup
Au fost ani în care a avut o producție de 102 kilograme de miere pe stup. Aceea a fost cea mai mare producție în condițiile în care s-a deplasat cu familiile de albine în pastoral la toate culesurile existente în România. În anul acesta însă a obținut doar 19,5 kg pe familie. ”E o producție din ce în ce mai mică. Involuția se datorează faptului că nu am cu cine să muncesc ca să dezvolt familiile atât de bine și să fac un cules foarte intens, dar e și din cauza anilor secetoși pe care i-am prins. Anul trecut și anul acesta au fost niște ani extraordinar de secetoși în care culturile de câmp, dar și salcâmul și teiul, au fost compromise din cauza lipsei de precipitații în sol. După cum știți, dacă un copac nu are precipitații, nu are sevă suficientă ca să crească. În momentul în care arborele respectiv înflorește și nu are suficientă sevă, nu secretă nectar și atunci noi ne ducem la cules, dar nu reușim să facem nici un fel de cules la acea plantație sau cultură. Cantitatea e mai mică spre inexistentă. Când este un cules abundent, mierea este foarte groasă, pe când dacă este foarte puțină, este nematurată suficient și este subțirică. Este o miere de calitate mai slabă”, detaliază producătorul.
Cum sunt afectate albinele de folosirea pesticidelor periculoase
Acesta avertizează însă asupra unui pericol mult mai mare care planează de câțiva ani buni la orizont, care are impact asupra productivității și viabilității familiilor de albine. E vorba de pesticide. ”Efectul pesticidelor se manifestă în două feluri. Dacă acele substanțe au fost în cantități extraordinar de mari, depopularea famililor de albine se provoacă pe loc. Practic albina merge la cules, ajunge înapoi la stup -care ajunge, fiindcă sunt unele albine care nu mai ajung- și peste noapte, din cauza acelor pesticide moare și vezi în fața stupului 2-3 kg de albine moarte. Asta înseamnă câteva mii de albine moarte la un cules. Atunci este cel mai vizibil că te-ai dus la un lan de rapiță sau floarea-soarelui care a fost tratat cu foarte multe pesticide și cu niște pesticide agresive. Atunci te retragi din acel câmp. Dar există și cea de-a doua situație, care din punctul meu de vedere este și mai gravă și anume că te duci cu familiile de albine la culesul respectiv, să zicem la floarea soarelui și vezi o mortalitate normală, adică de câteva zeci de albine și îți zici: «gata, aici nu am avut nici o problemă la acest cules», însă când ajungi acasă, atunci vezi o depopulare zilnică a stupului. Practic dintr-o familie de albine care are 20 de rame de albine, dintr-o dată după ce ajungi acasă, vezi că familia de albine a rămas pe 3-4 rame și este foarte slăbită și foarte vulnerabilă. În momentul în care intră în iarnă depistezi că stupul e cu miere înăuntru, dar familia a murit peste iarnă. Și îți pui întrebări: «Unde am greșit?» «Păi, tratamentul l-am făcut corespunzător, așa cum scrie la carte, deci nu este nici o problemă din punctul ăsta de vedere. Strânsul familiilor l-am făcut așa cum trebuie, am avut grijă de ele la fel ca în fiecare an și cu toate astea, au dispărut definitiv o parte din familiile de albine adică, practic au murit în cutie peste iarnă, cu mierea înăuntru, fără ca să aibă semne de boală». Chiar și cu analize de laborator, nu prea poți să dovedești că famiile de albine ți-au murit din cauza mierii de foarte proastă calitate, adică cu foarte multe pesticide, provenind din sola fermierului X sau Y. Aici e cea mai mare problemă”, mărturisește profund îngrijorat Ionuț Tănăsoiu.
Dar să revenim la lucruri mai dulci
Producătorul vâlcean nu poate să uite resorturile intime care, în urmă cu fix 3 decenii, i-au influențat tot parcursul ulterior. ”În primul rând, eu am fost fascinat de bucuria de a mânca miere. Când eram eu mic, exista ciocolată dar nu peste tot, ca acum, să poți să te duci la magazin și să îți iei ce vrei și când vrei. Eu țin minte, când eram copil, că noi ciocolata o înlocuiam cu mierea. Atunci vedeam mierea ca pe o ciocolată galbenă, care era mai moale ca ciocolata, dar foarte gustoasă. Odată ne-a cumpărat tatăl meu miere și m-a lăsat cu bidonul de miere singur. În ziua aia am mâncat probabil 1 kg de miere sau poate și mai mult, până mi-a venit rău. Era o plăcere deosebită. Îmi plăcea atât de mult mierea și am fost și mai fascinat, când am aflat cum fac albinele dulcele ăla și cum își organizează munca în stupină și cum fiecare are responsabilitățile ei: unele au grijă de puiet, altele hrănesc matca, altele fac gard de apărare ca să nu intre alte albine sau dăunătorii peste ele, altele se duc la cules și duc nectarul și polenul în stupi. Asta m-a marcat pe mine cel mai mult. Bineînțeles că la început nu mi-a plăcut nici mie că mă înțepau albinele, dar această durere a dispărut ușor ușor și acum probabil că simt o durere, dar doar ca pe o pișcătură. Dar, atunci, într-adevăr era o problemă când mă înțepau”, își amintește Ionuț Tănăsăoiu.
Fiul său dă semne că vrea să îi moștenească pasiunea
Pentru cel care cândva, pe când era un copil de 7 ani, a picat în capcana dragostei de albine și de aurul lor lichid, a sosit vremea să-l ademenească înspre împunsăturile de ac pe fiul său de 9 ani. „Am încercat și încerc să-l aproprii de acest domeniu și cred că voi reuși, pentru că îi spun: „Uite, mami muncește în fiecare zi la serviciu după un program, însă noi doi putem să stăm mai mult cu familia, fiindcă îngrijim albine. Noi muncim mai mult vara și în perioada de iarnă stăm acasă, fiindcă e o muncă pe care o faci vara, mai puțin iarna. I-am dat exemple de genul ăsta și am văzut că le-a receptat și îi place această idee: să muncești liber”, se înseninează brusc expresia feței apicultorului, când își privește îndeletnicirea din acest unghi.
Certificare bio în procent de 90%
Mierea sa e certificată bio și aproape 90% din producție o comercializează către angrosiștii care o colectează, o îmbuteliază și o vând în lanțurile comerciale ori la export, iar o fracție o vinde direct către clienți, prin intermediul unui micuț magazin apicol din Râmnicu Vâlcea, sub marca ”Plăcerea Naturii”. Pentru Ionuț Tănăsoiu mierea e doar plăcere, dintotdeauna aceeași. ”Mierea miroase a un dulce foarte, foarte plăcut, însă mai frumos ca mirosul este gustul. Este ceva extraordinar. Cu gustul respectiv am rămas din copilărie. Mănânc extraordinar de multă miere și totdeauna le spun oamenilor că eu sunt cel mai mare consumator de miere al stupilor mei”, își exprimă prețuirea pentru rodul muncii armatei de 12 milioane de albine, al căror general este.
