Cânepa la români: De la tradiția ”cânepiștilor” la secretele obținerii celor mai trainice fibre textile
Daniel Befu -
Povestea cânepii la români – episodul 1
Pe teritoriul României cultura de cânepă se pierde în negura timpurilor. În această zonă cânepa a fost cultivată de peste 2000 de ani pentru fibre. Îmbrăcămintea purtată de strămoșii noștri, traci, daci, sarmați era din cânepă.
“Sciții sunt menționați de pildă în scrierile lui Herodot ca folosind semințele de cânepă. Ei le foloseau pentru producția de drog înainte de bătălii sau pentru ceremonialele religioase, dar pe teritoriul Daciei, și am făcut o documentare serioasă, pentru că mi-am făcut teza de doctorat în cânepă, nu se menționează niciodată, în nici un document, că cânepa ar fi fost folosită pentru drog. Din contră, este menționată ca o plantă folosită exclusiv pentru producerea de fibre”, spune pentru revista Agrointeligența fostul ministru al agriculturii, Valeriu Tabără, actualmente profesor la Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară a Banatului.
În perioada medievală era de neconceput să fie gospodărie, sau moșie fără o plantație de cânepă pe ea, pentru că de la cel mai mic lucrător al pământului, țăranul și până la boieri, aveau așa zise cânepiști. “Pe actualul teritoriu al României, pe hărți militare de pildă, găsești inclusiv denumiri de zone din vecinătatea unor localități din mediul rural: «La cânepiști», de pildă în special în în Bihor, Sălaj și în zona centrului Ardealului, pentru că aceste cânepiști erau locații care rămâneau foarte mulți ani pe același loc și astfel denumirea lor se statornicea. Asta fiindcă nu era o rotație a culturii, mai ales că terenurile pentru cânepiști erau mai rare. La cânepă se cere o anumită uniformitate a terenului, atât să fie plat, dar și din punct de vedere al fertilității. Se fertiliza într-un anumit fel. Era cultura numărul unu. În perioada medievală nu grâul era numărul unu, ci cânepa, pentru că toată familia trăia din cânepă. Cu asta se îmbrăca, din ea își făcea lenjeria de masă, de pat și tot ce era într-o casă din țesătură. După care a urmat evoluția în finețe, în tipul de profil, în tipul de tors, amestecul de pânzeturi în pânzeturi cu bumbacul și chiar cu mătasea. Un anumit tip de fir de cânepă folosit pentru anumite tipuri de pânzeturi”, explică pentru Agrointeligența Valeriu Tabără.
În acele vremuri îngrășământul de bază era gunoiul de oaie bine fermentat, lăsat ani de zile înainte de a fi împrăștiat pe sol. Această metodă de îngrășare a parcelelor cultivate cu cânepă a durat din perioada medievală până în 1950-1960, ne-a declarat specialistul: “Eu am prins la mine în Apuseni când părinții mei semănau cânepă, o fertilizau, pregăteau într-un mod cu totul și cu totul special”.
Epopeea obținerii fibrelor
Perioada cea mai delicată și care pune probleme pentru cultura de cânepă este trecerea de la plantă la fibră, în viziunea lui Valeriu Tabără: “Cânepa ca și plantă este o cultură ușoară, exceptând momentul recoltării la cânepa de sămânță, când nu ai combine să faci recoltarea cânepii de sămânță. Dar la cânepa de fuior nu sunt probleme în prezent. Ea se poate tăia cu windrovere. Pe suprafețe mici, înainte vreme, țăranii o recoltau manual în două faze: cânepa de vară și cânepa de toamnă, cânepa avânt două momente de maturare diferite. Plantele mascule sunt cânepa de vară și plantele femele sunt cânepa de toamnă. Femeia punea mâna pe fiecare plantă și o smulgea și avea ceva de smuls, fiindcă densitatea de semănare mergea până la 800 de plante germinabile pe metru pătrat. Cu cât era mai deasă, cu atât era mai bună, de mai bună calitate. Într-o astfel de plantație de cânepă aproape nu intrai, atât de deasă era”.
După recoltare cânepa se lăsa un timp oarecare la uscat, crudă, după care se ducea la topit. Snopii de cânepă erau ținuți în apă de baltă sau apă de râu. În baltă unde era nămol și unde apa se încălzea de obicei de la soare, prin încălzire naturală fibra ieșea mai albă și mai moale, în urma procesului de topire. Dacă o topeai în apă curgătoare, apă mai rece, cu temperatură neconstantă, acolo fibra ieșea mai aspră și nu atât de lucioasă. Dacă rupeai cânepa verde, rămânea o fibră galben-verzuie, însă după topit, fibra ei devenea albă, albă-cenușie sau albă-argintie, sau galbenă.
Statul în apă făcea ca fibra să se desprindă de pe țesutul lemnos, explică fostul ministru Valeriu Tabără: “Fibra este în afara tulpinii, dar ea este prinsă prin lignină și pectină. Acestea sunt două substanțe care când intră în contact cu apa și cu bacteriile din apă, se desface pectina și lignina și asta ajută la desprinderea fibrei de pe lemn. După ce se scoate cânepa pusă la topit, se spală, după 10-15 zile, interval care depinde și de temperatura apei, că dacă este mai caldă, timpul este mai scurt, iar dacă este mai rece, durata crește. În oricare din situații, când scoteau cânepa de la topit, se spslau tulpinile acelea topite, după care se punea la uscat și era un întreg ceremonial, că nu se usucă foarte simplu. Se usca la soare, după care se melița (n.r. reprezintă acțiunea de a zdrobi și a curăța cânepa și inul de părțile lemnoase cu ajutorul instrumentului numit meliță, pentru a alege fuiorul sau pentru a obține câlții). Melița era o sculă în care puneai snopul de cânepă topit și uscat, după care era bătut cu mâna. În gospodărie era meliță făcută din lemn cu care băteai și toată puzderia aceea a lemnului pur, până când toată se separa de fibră și fibra rămânea undeva într-un caer, brută. Deci obținea fibra aceea albă, alb-argintie, care pe urmă trecea printr-un proces întreg, se pieptăna cu un tip de piepteni speciali. Prin pieptănare se extrăgea fibra scurtă sau câlții, că era și fibră scurtă, iar restul era fuiorul. Fuiorul era de obicei fibra lungă, care putea ajunge până la un metru, un metru și jumătate, chiar mai mult și care apoi se peria, trecea printr-o serie de perii și se făcea caiere.
Caierul de cânepă era ca și caierul (n.r. mănunchi) de lână când se punea în furcă. Femeile de la țară încă mai torc, dar din păcate a cam ieșit obiceiul ăsta. Era caierul de fuior de cânepă sau de câlți. De obicei din câlți se făceau saci și alte produse, dar din fibră de obicei se făcea țesătura fină, țesătura principală și de cele mai multe ori toarcerea nu o făcea numai gospodina în casă. De obicei era cânepă multă și se făceau acele așa zise clăci. Erau mai mulți țărani care aveau cânepă în satele medievale, dar unii aveau mai puțină și și-o făceau mai repede, dar marea majoritate a cultivatorilor de cânepă așa o torceau, prin clacă. Pe raza unui sat puteau să fie simultan și 5-6-10 clăci. Se împărțeau caierele acestea în funcție de câtă cânepă avea gospodăria respectivă, la 20- 30 de femei din sat și li se dădea un termen de 15-20 de zile, sau până la data unei luni, care obicei era prinsul postului de Crăciun. La data stabilită gazda dădea o masă și fiecare venea cu ce-a tors, așa numita torsură. Cu acel prilej gazda făcea joc, se punea de-o horă. De-aia trebuiau să termine prinsul postului, ca să poată face și joc, că în post nu se făcea.
Rivalitate la tors
Lumea se lupta să iasă un fir de foarte bună calitate, pentru că era și o competiție între femei. Vă dați seama, când mai multe torceau, ghemurile respective se aduceau la gazdă și fiecare știa de unde a provenit torsura. Și atunci i se ducea vestea celei care a tors cel mai cel: «Domne, aia nu toarce bine», «Cealaltă nu toarce uniform», «Aia nu toarce repede», «De la anul mergem dincolo, pentru că e o femeie extrem de serioasă care toarce subțire, un fir de foarte bună calitate».
După tors, urma înălbirea și tratarea cu cenușă a fibrei, pentru înălbirea cânepii toarse, care se transforma în jurebii (n.r. fascicul de ață), era un rășchitor (n.r. unealtă pe care se deapănă firele textile de pe fus sau de pe ghem, pentru a le face fascicule), în care se înșiră firele și din acelea rezulta jurebia de cânepă, pentru că este și jurebie din fibră de lână. Jurebia sunt fibrele acelea care au fost trecute pe acel rășchitor, într-un anumit fel puse pe el. Ei, dar acele jurebii se puneau într-un cazan, peste care se punea o pânză și peste care se punea cenușă, că la vremea aceea nu era sodă să fie spălate, ci totul se făcea cu cenușă de sobă. Dar și cenușa era de un anumit tip de lemn, fag, stejar, de obicei era de esență tare, nu de esență moale. După ce se punea cenușa, se turna apă opărită peste cenușa respectivă și se lăsau fibrele acolo aproape o zi sub leșia aia. Cenușa, datorită clorurii de potasiu și a oxidului de potasiu, prin amestecarea cu apă fierbinte se transforma într-un fel de leșie, după care fibra aceasta leșiată se scotea, se spăla, se bătea cu maiul (n.r. unealtă de îndesat, cu care se băteau textilele), după care se punea la uscat. De acolo cânepa se ducea pe vârtelniță (n.r. unealtă de lemn cu ajutorul căreia se deapănă firele de cânepă), tot așa o sculă făcută din două în cruce, cu niște cuie la capete și în care se puneau aceste jurebii și se transformau în gheme. Deșirai practic jurebia și o puneai în gheme. Ei bine, ghemele respective te duceai să le pregătești pentru război. Se lua în funcție de tipul de țesătură pe care vroiai să-l faci. Nu orișicine știe să facă asta. La nivelul satelor de azi nu cred că mai sunt 5-6% dintre femei care știu să ia pentru război. Maică-mea e o mare specialistă în domeniul acesta al războiului de țesut și eu am vrut să o pun pe ea să mă învețe măcar care sunt principiile, că așa ca viziune. Am văzut, dar niciodată n-am deprins tehnica asta. După aceea toate firele erau duse la țesut. Faimoasă era așa zisa țesătură în brăduleț. Dacă o să vă uitați peste vechile țesături de cânepă, o să vedeți că în față au ca model un fel de brăduleț pe două rânduri”.
VA CONTINUA
* Articolul a fost publicat în ediția de decembrie a revistei Agrointeligența
Citește și:
