• ABONARE
  • Contact
  • Publicitate
  • Audiență
  • Rețele sociale
  • Informații
  • agrointel.ro
  • Ştiri
  • Subvenții APIA
  • Vegetal
  • Zootehnie
  • Agribusiness
  • Anunțuri
  • ARHIVA
  • CĂUTARE
  • Cum au dispărut fermele de vulpi argintii din România. Interviu cu ultimul director de dinaintea desființării Stațiunii de de Cercetări pentru Creșterea Animalelor de Blană de la Târgu Mureș

    Daniel Befu -

    Vulpile argintii și vulpile polare au constituit în Epoca de Aur o marfă de export, existând o salbă de ferme de elită pentru animale de blană. După revoluție s-au stins una câte una, ultima fermă comercială fiind cea de la Răcăciuni, Bacău și Stațiunea de Cercetări pentru Creșterea Animalelor de Blană de la Târgu Mureș.

    Pentru a afla istoria acestor ferme, specificul lor, cauzele pentru care au dispărut, precum și dacă această nișă ar putea renaște în România, l-am intervievat pe Aurel Vâgă, ultimul director de dinainte de desființarea Stațiunii de Cercetări pentru Creșterea Animalelor de Blană de la Târgu Mureș.

    Aurel Vâgă, fost director al Stațiunii de Cercetări pentru Creșterea Animalelor de Blană, Târgu Mureș

    Absolvent de zootehnie la USAMV Timișoara, Aurel Vâgă și-a început activitatea în 1997 ca inginer stagiar pe partea de cercetare și a lucrat 23 de ani la Stațiunea de Animale de Blană Târgu Mureș, ultimii 13 din poziția de director. Apoi, în jurul stațiunii au început să răsară, asemeni ciupercilor, tot mai multe imobile rezidențiale, până când s-a ajuns la situația în care Stațiunea să fie tot mai des reclamată la autoritățile de mediu de către locuitorii proaspăt mutați că ”există” și că ”deranjează”.

    Noua stare de fapt, cumulată cu prevederile normelor europene tot mai drastice în ce privește bunăstarea animală, au făcut ca ultimul administrator al Stațiunii, RNP Romsilva, să decidă în 2012 punerea lacătului pe ușă.

    Agrointeligența: Care este istoria crescătoriilor de animale de blană în Europa?

    Aurel Vâgă: Eu, când am ajuns în 1997 la Stațiunea de Animale de Blană și am fost efectiv implicat în activitatea zilnică, auzeam povești de genul celor din anii ‘50-’60, în care norvegienii, finlandezii, scandinavii, în speță, erau prezentați ca mari crescători de animale de blană. Scandinavii poate că numeric nu produceau cele mai multe blănuri, dar din punct de vedere al calității materialului biologic au fost pe primul loc. Și îmi spuneau, directorii care m-au precedat, care la rândul lor au mai prins vechi cercetători și secretari științifici la Stațiune, că practic sectorul ăsta al animalelor de blană era un fel de hienă a deșeurilor animale. Poate nu mă exprim prea plastic. Ce vreau să spun e că toate deșeurile de animale din Norvegia, în speță, erau trimise către fermele de animale de blană.

    Știm că, în Norvegia, pescuitul oceanic este unul dintre motoarele agriculturii și peste 80% din deșeurile care rezultau de pe pește, erau valorificate prin animalele de blană. Practic era un plus de valoare din punct de vedere economic. Nu neutralizau acele deșeuri, ci le transformau în făină de carne cu care hrăneau vulpi și alte specii.

    La norvegieni, creșterea animalelor de blană practic a fost o extensie a vânătorii și a acelui barter, care se făcea între diferiți comercianți. Unii vindeau cuie, potcoave și primeau blănuri, alții vindeau piei de animale și primeau grâu, făină, orez, șamd. Și atunci, după niște principii moderne prin anii ‘20 ei și-au pus întrebarea: ”Dar de ce să nu capturăm aceste animale în stare sălbatică, să le aclimatizăm, să le ameliorăm și ulterior să le creștem în stare oarecum semidomesticită?”, pentru că vulpea era un animal care se preta pentru creșterea în captivitate, în special vulpea polară, care provine de la Cercul Polar. Și vulpea argintie, dar mai mult vulpea polară. De-a lungul timpului și canadienii și rușii și americanii au fost mari crescători de animale de blană. Așa a crescut acest domeniu al animalelor de blană.

    Spațiu destinat creșterii vulpilor

    Agrointeligența: Cum s-a dezvoltat această ramură a zootehniei în România și care a fost parcursul ei?

    Aurel Vâgă: În clipa de față, domeniul animalelor de blană în România nu mai există. De aceea foarte greu veți da de cineva de la care să aveți informații privitoare la animalele de blană în România. Cel mai departe în timp, din ce am găsit eu ca documente în arhivă, era o referire la existența unei ferme de animale de blană, sau unei crescătorii de animale de blană, în speță vulpi argintii și polare la Târgu Mureș, undeva în perioada interbelică. Documentul pe care-l găsisem era de după naționalizare, în 1947, când s-a făcut predarea bunurilor provenind de la o entitate privată: animale, căruțe, lopeți, tot felul de ustensile, accesorii, șamd, către nou înființată Stațiune de Animale de Blană sau Institut, cum i-o fi fost titulatura în anii aceia.

    Deci, practic, în perioada interbelică existau crescători de vulpi. Cel mai probabil e vorba de deținătorii de terenuri și păduri, care în Transilvania erau grofi, conți, șamd. și care în cadrul domeniilor lor aveau și niște micro-ferme sau mini grădini-zoologice. Unii mergeau chiar pe aspectul economic al creșterii animalelor de blană. Nu știu cât de mare era tradiția, dar erau cunoscători, pentru că foarte mulți dintre ei, școlindu-se în vestul Europei, însemnând Imperiul Austro-Ungar, au avut acces, mai ales prin prisma condiției sociale pe care o aveau, la genul ăsta de informații și au și văzut probabil cu ochii lor în occident, așa că la întoarcerea în țară și-au făcut microferme de animale de blană într-o formă organizată oarecum pe niște principii relativ moderne. Cred eu că undeva la începutul secolul XX, în Transilvania funcționau astfel de crescătorii. Aceste încercări din perioada austro-ungară cred că au reprezentat începuturile, primii muguri ai creșterii animalelor de blană. Tot așa, din arhive, unde am căutat de-a lungul timpului pentru diferite lucrări științifice, știu că au existat exemplare la ferma de vulpi argintii a Casei Regale de la Sinaia. În momentul când s-a terminat războiul și regalitatea nu a mai fost tolerată de sovietici ca formă de conducere, îmi amintesc din ce povesteau angajații bătrâni de la Stațiune, ferma Casei Regale s-a închis și vulpile argintii au fost redistribuite în noile crescătorii înființate în perioada respectivă, după anii ‘47-‘50.

    În România creșterea animalelor de blană a fost introdusă ca ramură economică de sine stătătoare inspirându-se după modelul sovietic. Lucrul acesta a făcut să apară o disciplină nouă, foarte interesantă, cu foarte multe necunoscute, care de-a lungul timpului au fost descoperite într-o mică măsură de către specialiștii care au lucrat în branșă. Înainte de ‘89 erau vreo 28 de ferme de vulpi argintii, vulpi polare și ferme mixte: nurcă-vulpe, nurcă-dihor, nurcă-dihor-vulpe argintie-vulpe polară, amplasate strategic, neapărat în preajma marilor complexe zootehnice.

    Fermele de animale de blană au urmat cursul general al economiei și al agriculturii. S-au desființat acele mari complexe zootehnice, s-au închis fermele de vaci, fermele de păsări și nu se mai produceau deșeuri de origine animală. Iar cum atât vulpea, cât și nurca, în proporție de 80-90% erau animale carnivore, care necesitau în rație furaje de origine animală, depinzând de aceste deșeuri, fermele de animale de blană au intrat în faza de luptă pentru supraviețuire.

    În plus, intrarea noastră în 2007 în UE, a făcut ca legislația de mediu în ceea privește managementul deșeurilor de origine animală și neutralizarea lor, să devină una foarte restrictivă. Ajunsese tot mai greu să poți să-ți procuri furajele, pentru a putea să întreții aceste animale. Apoi am prins acele valuri cu gripa aviară, H1N1, care au cam reprezentat o nouă lovitură. Am tremurat serios, pentru că se introdusese carantina la nivel de țară atât privitor la transportul deșeurilor de origine animală, cât și al transportului animalelor vii și era foarte, foarte greu să accesăm deșeuri de origine animală pentru hrana vulpilor.

    Noi, la Stațiunea Târgu Mureș, am avut mare, mare noroc, pentru că am colaborat cu niște oameni deosebiți de-a lungul timpului, cu Avicola Codlea și cu Transavia, care ne-au înțeles de fiecare dată și astfel am reușit să ne facem rost de furaje, dar a fost tot mai și tot mai greu. Ferma de la Răcăciuni cu siguranță din cauza asta a pus lacătul, pentru că nu mai reușea să-și asigure sursele de furaje.

    În ceea ce privește valorificarea blănurilor, având în vedere numărul mare de ferme de animale de blană care le produceau, până prin anii 90, se vindeau prin MADR și prin Camera de Comerț Exterior, care trimiteau blănurile la export. O mică parte din piața internă era acoperită de blănurile produse în România. România era competitivă undeva până în anii ‘90. Eu cred că anii ‘70-‘80 au fost cei mai benefici pentru sectorul ăsta. Mai târziu fermele astea au devenit tot mai rare și și-au distrus efectivele ca să poată să supraviețuiască, astfel încât au ajuns la un număr redus de blănuri. Ele se valorificau pe plan intern, dar și pentru că nu mai erau de nivelul de calitate cerut la export.

    Agrointeligența: Care a fost cea mai performantă fermă de creștere a vulpilor?

    Aurel Vâgă: Unitatea de la Răcăciuni era o fermă mare, care avea aproximativ 20.000 de capete. Eu am fost la Răcăciuni de 3 sau 4 ori, împreună cu fostul meu director. Asta se întâmpla în anii 2000. Ferma de la Răcăciuni, ca formă de organizare economică, a fostă fermă a partidului, foarte bine dotată la vremea respectivă. În anii ‘70-‘80-‘90 ea a funcționat pe principiul economiei de piață, adică la concurență cu mediul privat chiar și înainte de privatizare. Din ce am văzut eu la Răcăciuni, ferma lor a fost structurată pe 3 specii, sau pe 2 specii, vulpe și mustelide, mustelidă fiind nurca, iar pe partea de vulpi creșteau vulpea argintie și vulpea polară. Ei erau mari crescători de vulpi argintii și de vulpi polare. Văzusem la vremea respectivă niște exemplare foarte frumoase de vulpe argintie care au fost rezultatul unor importuri din țările scandinave, Suedia, Norvegia, ceva de genul ăsta. Știu că și-au cumpărat niște reproducători foarte frumoși. Asta era după 2000, până prin 2005-2006.

    Cred că Răcăciuni a fost cea mai modernă fermă românească de profil. Eu vă spun doar ce cunosc în urma interacțiunilor la dânșii, mergând în vizită la ei și văzând, deci povestesc probabil cu subiectivismul de rigoare. Răcăciuniul a fost o fermă model, pentru că era fosta fermă a partidului. A fost deținută la un moment dat de un holding, Agroindustriala Bacău, care avea la început, îmi aduc aminte și service-ul Dedeman și hotelul Dumbrava din Bacău. Era în proprietatea unui domn care era etnic evreu, pe nume Oscar Aisic, care se pricepea la comerț. Dânsul, din câte știu, a fost șeful fostului DCA, cei care înainte de revoluție preluau piei de animale, lână, etc. Le-a fost foarte, foarte greu să supraviețuiască în anii tranziției. Vă pot confirma chestia asta. Mai ales în ultimii ani au avut mari provocări în ce privește aprovizionarea cu furaje. Acesta era un lips pe care-l resimțeam și noi, la Târgu Mureș.

    Agrointeligența: Din perspectiva angajaților, munca într-o astfel de fermă era mai grea decât în restul zootehniei?

    Aurel Vâgă: Erau foarte puțini specialiști dedicați acestei meserii. Oamenii ăștia se formau în timp. Îmi aduc aminte de atunci când am început eu activitatea, că îmi povesteau vechii muncitori care acum au deja 20 de ani de când au ieșit la pensie, momente de când ei erau copii de 14-15 ani și veneau în vacanță și își ajutau părinții la furajat, la adăpat, la toate activitățile curente. Foarte puțini dintre ei au avut vocația asta și au rămas acolo. Unora chiar le-a plăcut. Adevărul e că era o activitate foarte bine plătită la vremea respectivă. Se lucra în acord global și o familie din asta care îngrijeau animalele de blană într-o fermă, ducea foarte mulți bani acasă. În jur de 70-80.000 lei la sfârșitul anului. Echivalentul unei Dacii noi. Erau generații care se schimbau, care îmbrățișau meseria asta. În ferme lucrau soț-soție, apoi copiii, trecea vremea și ajungeau poate chiar și nepoții să lucreze acolo, pentru că viața îngrijitorilor se împletea cu viața la fermă. În general fermele astea, ca formă de organizare, aveau și un sector social, în care muncitorii aveau niște locuințe de serviciu, ca să nu facă naveta.

    Șopron fermă de vulpi

    Agrointeligența: Cât de sensibile sunt vulpile și animalele de blană, în general, la boli?

    Aurel Vâgă: Așa cum v-am spus, fermele de vulpi erau în preajma marilor complexe zootehnice, fie de creșterea vacilor, fie de creșterea păsărilor, mai puțin porcul, pentru că porcul transmitea boala Aujeski, o boală infecto-contagioasă destul de gravă în cazul carnivorelor. Acel virus din deșeurile de suine în dieta animalelor de blană. Și la noi la Stațiune s-au făcut experimente în direcția asta. De aceea, în aceste ferme de animale de blană, nu se intra oricum. Adică chiar și vizitatorii și vizitele erau destul de limitate. Nu existau acele porți deschise în care toată lumea putea să vină să le vadă, pentru că având boli comune cu carnivorele domestice: câine, pisică șamd, oamenii puteau fi un vector foarte, foarte propice pentru transmiterea acestor boli infecto-contagioase comune canidelor și mustelidelor.
    Noi am avut, la un moment dat, un experiment interesant, iar domnii de la Cantacuzino pot să vă confirme, undeva prin 2008-2009, când făceam loturi de tineret de dihor de 2-3 luni, pe care veneau cercetătorii de la Cantacuzino și îi foloseau ca material de studiu, pentru că hemograma dihorului comun se aseamănă foarte mult cu a omului. Și îmi amintesc că ne spuneau: ”nu lăsați omaneii răciți sau cu gripă în preajma mustelidelor, pentru că pot să transmită virusul gripal la mustelide și invers”. Asta se întâmpla acum 12-13 ani. Dacă vă aduceți aminte, acum recent, s-a pus în distucție, la un moment dat, fermele de nurcă din vestul Europei, în care nurcile ar putea, ipotetic să transmită sau să fie focare pentru această coronaviroză botezată cu numele COVID 19. Când cei de la Cantacuzino au făcut acel vaccin pentru AH1N1 și noi, colectivul de la Stațiune, am avut o mică parte de participare la acea lucrare amplă.

    Agrointeligența: Ce anume avea specific o fermă de vulpi, față de alte ferme zootehnice?

    Aurel Vâgă: Fermele de vulpi erau făcute undeva într-o zonă mai retrasă, pentru că animalele de blană fiind într-o proporție covârșitoare animale provenite din mediul sălbatic, chiar dacă ele generații întregi ele au fost reproduse și crescute în crescătorii, ele totuși aveau atavic acele însușiri ale animalului sălbatic și aveau în primul rând nevoie de liniște. Asta mai ales în perioada de reproducție și de creștere a puilor până la înțărcare, la 40 de zile. În acea perioadă trebuia să fie o liniște de mormânt. Câinii îi legam. Îi puneam în țarc, sau îi puneam în lanț ca să nu deranjeze mamele.

    Vulpile argintii și polare aveau instinctul de autoapărare și autoconservare foarte, foarte dezvoltat. În momentul când erau stresate sau erau factori externi care le deranjau habitatul și confortul, își scoteau puișorii afară din cuibar și îi plimbau în cuști necontenit. În stare sălbatică, ca și mod de comportament al vulpilor, că sunt vulpi polare, că sunt vulpi roșii de pădure, în momentul când vulpea mamă simte că puii ei sunt în pericol, preferă să-i omoare, decât să-i lase pradă unui prădător superior lor din lanțul trofic. E o particularitate a lor și în perioada de montă, gestație și creștere a puilor până la 40 de zile, câinii trebuiau legați, pentru că câinele se mai plimbă prin curte, mai latră. Ele se obișnuiau cu lătratul, dar în schimb îi deranja foarte tare mișcarea. Nu suportau mișcările bruște. Cum cuștile lor, erau la înălțimea de 1 metru față de sol, câinii se mai strecurau pe dedesubt și practic vulpile îi puteau vedea și simți mișcându-se pe sub cuști, deoarece aveau pardoseli din grătar sau plasă, din considerente igienico-sanitare, ca dejecțiile să cadă pe sol și să nu li se murdărească blana și să se compromită. Gunoiul acela, conform tehnologiei de creștere, o dată pe an se scotea afară.

    Vulpile argintii se țineau în niște adăposturi semideschise, cu doi pereți laterali. Modul acesta constructiv a fost ales deoarece fiind furajate cu carne, dejecțiile solide și chiar și cele lichide conțin foarte mult amoniac și au un miros specific, încât nu poți să le ții într-o hală închisă, ci se țin doar să nu plouă pe ele, să nu fie ude. Unui astfel de adăpost, în momentul când era cald afară îi ridicai foliile laterale și rămânea doar acoperișul. Era același principiu ca la un solar.

    Agrointeligența: De ce se manifesta acel comportament bizar, de scoatere și băgare repetitivă a puilor în cuibar, atunci când mișunau câinii pe sub cuști?

    Aurel Vâgă: Animalul sălbatic în momentul în care i se descoperă habitatul și simte miros străin, își relocă vizuina din motive de securitate. Însă și la vulpile în captivitate, la mișcarea câinior pe sub cuști, se manifestă acel instinct atavic de a-și proteja puii și de a-i duce într-un loc sigur, unde să nu fie găsită. Însă singura formă de manifestare a acestui instinct, în condițiile unui animal născut și crescut în cușcă, era să își scoată puișorii afară din cuibar și să-i plimbe prin cușcă, să-i bage iar înăuntru în cuibar și să-i scoată iar afară.

    Vulpile sunt animale foarte inteligente. Studiile reputatului profesor Pavlov privind reflexul condiționat al animalelor, al câinelui, l-am constatat și la vulpi, pentru că, efectiv, ele știau ore la care li se administrează furajul și comunicau dacă în șoproanele respective intra o persoană străină, alta decât îngrijitorii curenți care aveau grijă de animale. Când pătrundea un intrus, erau mult mai agitate.

    Unul din elementele pe care l-am văzut frecvent e că nu se apropiau de partea frontală a cuștii. O vulpe în cușca căreia pătrundea un necunoscut, prefera să stea în expectativă, să se tragă undeva într-un colț, ca să păstreze acea distanță de atac în cazul în care se simțea în pericol, deși ea nu era conștientă, sau poate era conștientă și noi nu realizam. Când le îngrijeai, tot timpul erau cu ochii pe tine, te priveau, te urmăreau încotro te duci, însă îmi aduc aminte și de vulpi polare domesticite, pe care îngrijitorul le lua în brațe.

    Agrointeligența: Faptul că stăteau cu picioarele în permanență pe o pardoseală de grătar nu avea consecințe negative asupra calității vieții vulpilor?

    Aurel Vâgă: Simplul fapt că erau închise undeva și nu se puteau desfășura în mediul lor natural era un factor de disconfort. Dar plecând de la premisa că ele se creșteau în ferme în sistem organizat, nu resimțeau captivitatea la fel ca un animal sălbatic capturat. Grătarul nu le deranja, pentru că am avut foarte, foarte puține afecțiuni ale tălpii picioarelor, determinate de statul pe acea plasă sau acel grătar.

    Agrointeligența: Activarea lor nocturnă are vreo legătură cu instinctual natural?

    Aurel Vâgă: Probabil că da. În timpul zilei fiind activitate, circulând tractoare, personalul fermei, mai lătrau câinii, crea o stare generală de mișcare și agitație. Undeva după ora 17.00, plecau muncitorii acasă și rămânea doar schimbul de după masa, permanența, iar în jur de 18.00-19.00 se lăsa și temperatura. Atunci vulpile ieșeau din cuibar, veneau și se întindeau și stăteau afară pe plasă. E adevărat că ele au și o componentă nocturnă în ce privește aprovizionarea cu hrană. Ele preferă să iasă seara, la crepuscul, atunci când ies și rozătoarele, sau câte-un gândac. Mai sunt păsări și șopârle cu care să se poată hrăni și atunci șansele de-a vâna cu folos sunt mult mai mari decât în timpul zilei, pentru că în timpul zilei, din cauza căldurii, toate animalele se retrag de obicei.

    Agrointeligența: Vulpile de fermă resimțeau schimbările climatice?

    Aurel Vâgă: Până acum vreo 15 ani, cât încă n-au fost aceste variații mari de temperatură, vulpile se simțeau cel mai bine în perioada septembrie-octombrie-noiembrie, când începea maturarea blănii. Ele își schimbă părul, blana, undeva în luna septembrie-octombrie și blana li se desăvârșește în noiembrie-decembrie. Fiind foarte cald afară, din cauza acestor anomalii de temperatură, pur și simplu constatai că vulpea nu năpârlește și asta era consecința directă a temperaturilor ridicate. Ca regulă generală, blana era recoltată de la tineretul an curent, tineret de aproximativ 10-11 luni, precum și de la animalele adulte care erau reformate.

    Șopron fermă de vulpi argintii și polare

    Agrointeligența: Cât de căutată era blana de vulpe?

    Aurel Vâgă: Cel mai adesea blănurile erau un apanaj al nobilimii și al clasei bogate, al privilegiaților, pentru că nu toată lumea își permitea chestii de genul ăsta. O garnitură de vulpe argintie: căciulă și guler, era 7.000-8.000 lei. Te mândreai cu ea. Era foarte greu să deții o blană. Era un produs la care aveau acces doar nomenclaturiștii, membri ai partidului, Securitatea, miliție, cei care mai aveau deschise ușile pe la shopuri.

    Ca un fapt divers, vă pot spune că blănurile de nurcă și de vulpe erau un etalon. Ele erau monedă de schimb. Așa cum țineau oamenii banii în diamante, în aur, așa se țineau blănurile în spații frigorifice, în frigidere mai modern și se păstrau timp de generații întregi. Se transmiteau din tată-n fiu și din mamă-n fiică, exact așa cum se transmit bijuteriile. De exemplu o blană de nurcă lungă poate să ajungă la 100.000 euro. De principiu, nurca era mai scumpă cu 30% decât vulpea. Dacă ar fi să facem paritate, ca dimensiune, o vulpe bună, etalon, de 1,1-1,2 m, costa undeva la 200-250 lei, aici la noi, vorbesc. În schimb ca să echivaleze ca dimensiune cu o blană de vulpe, îți trebuiau 5 nurci și o nurcă bună ajungea și la 60-70 lei. Însă prețul fluctua de la un an la altul, deoarece cererea pe piața blănurilor era foarte sezonieră. Erau ani când mergea foarte bine nurca și erau ani când mergea foarte bine vulpea.

    Agrointeligența: Care e ciclul de viață al vulpilor argintii și polare în captivitate?

    Aurel Vâgă: Într-o fermă de animale de blană raportul între sexe e de 1:3, adică 3 femele la un mascul. Puii, după înțărcare la 40 de zile, se creșteau împreună pe grupe de frați până la vârsta de 7-8 luni, undeva până-n toamnă, să zic septembrie-octombrie și după aceea se sexau și se creșteau separat pe sexe, fiecare vulpe separat de celelalte, în cuști cu volumul de 1 m³, pentru că erau totuși destul de răutăcioase unele cu altele, în sensul că dacă două vulpi apucau să se întâlnească, puteau să iasă scântei.

    Maturitatea sexuală se instala undeva la aproximativ 10-12 luni, dar dintre vulpile tinere, de 1 an, nu toate erau fecunde. Doar 50% intrau în călduri. Practic din anul al doilea de viață intrau în călduri în mod frecvent și regulat. Vulpile argintii intrau în călduri o singură dată pe an, aveau un singur ciclu de călduri, undeva începând cu 15-20 ianuarie. Ciclul reproductiv al vulpilor adulte erau undeva de aproximativ 5-6 ani.

    În cadrul Stațiunii de la Târgu Mureș se făcea heterospermie, adică o femelă se monta cu 3 masculi diferiți. Era una din metodele eficiente de reproducție, pentru că intervenea concurența spermatozoizilor. Ele aveau un ciclu de călduri de maxim 2 săptămâni și trebuia să ne încadrăm în cele două săptămâni. Se montau aproximativ 3 zile una după alta. În mod normal rata de înlocuire la vulpi era de aproximativ 25%. Deci durata reproductivă a unui animal bun de reproducție nu depășea 5-6 ani, pentru că nu putea. După vârsta respectivă nu mai era bun din punct de vedere reproductiv și asta era o caracteristică constatată și în mediul natural, pentru că odată cu vârsta, având în vedere concurența prin selecția naturală, exemplare bătrâne, după 6-7 ani, deja erau îndepărtate de la turma de bază chiar și în stare sălbatică și se reproduceau doar animalele foarte viguroase.

    În cadrul selecției naturale, trebuia întrunit un anumit corolar de calități de adaptabilitate. În mediul natural doar în mod excepțional există vulpi care trăiesc și 15-16, chiar și 17 ani. Astea sunt niște maxime, dar vârsta lor medie e undeva cam 7-8 ani, având în vedere condițiile de mediu dificile în care aceste animale trăiesc. Lupta pentru asigurarea resurselor de hrană, pentru supraviețuire, teritorialitatea, își spun toate cuvântul și undeva mai mult de 7-8 ani nu trăiesc în sălbăticie.

    La Stațiune nu am făcut importuri de genetică, deoarece partea financiară și-a spus cuvântul. Am făcut doar schimburi de animale în decursul anilor 2000. Am încercat pe cât posibil să reducem din presiunea consangvinizării, pentru că se răsfrânge asupra indicilor de reproducție, dar și asupra unui cumul de atribute, de la intrarea în călduri, fertilitate, adaptabilitate, capacitatea de a-și crește puii, șamd.

    Agrointeligența: Am o curiozitate, fiindcă am fost la o fermă de câini cândva și când se apucau să urle toți deodată, îmi dădeau un sentiment de film horror. Care era zgomotul general într-o fermă de vulpi?

    Aurel Vâgă: Mustelidele: dihorii și nurca, erau aproape mute. Nu auzeam sunete ieșite din comun și deranjante, să zic așa. În schimb vulpile erau o idee mai gălăgioase, în sensul că dacă intra un intrus, trecea un câine sau zbura un corb pe deasupra, ele instinctive dădeau semnale gen ”e un pericol, ascundeți-vă”. Asta vine tot din gena lor atavică a supraviețuirii, a autoconservării. Însă aceste zgomote nu erau deranjante deloc. Nu erau ca într-un adăpost de câini, când s-ar pune un câine să latre și ceilalți îi țin isonul toți. Când zeci de câini latră trebuie să îți pui căști pe urechi, că nu te mai înțelegi om cu om.

    De asemenea, în perioada de reproducție, când femelele începeau să intre în călduri, masculii aveau ca un fel de lătrat, lătratul ăsta însemnând chemarea. Masculul dădea semnalul respectiv, în speranța că în arealul respectiv poate e o femelă. Și atunci se întâlneau. Lucrul ăsta se întâmplă în stare sălbatică, pe un teritoriu mai mult sau mai puțin bine definit, însă făceau chestia asta și în captivitate. Le-am auzit de foarte multe ori, mai ales în perioada de reproducție. Femelele nu pot să spun că se agitau în mod deosebit. Mai agitați erau masculii în perioada de reproducție, pentru că feromonii eliberați de către femelă vă dați seama că erau în aer și circulau. Cum simțul olfactiv al vulpii e mai performant decât al omului, vă dați seama de reacția masculilor.

    Aurel Vâgă, ultimul director al Stațiunii de Cercetări pentru Creșterea Animalelor de Blană, Târgu Mureș.

    Agrointeligența: De ce s-a închis Stațiunea de Animale de Blană de la Târgu Mureș?

    Aurel Vâgă: Stațiunea s-a închis în decembrie 2012, din mai multe considerente, atât economice, cât și de biosecuritate. În zonă s-au construit case și deranja mirosul, iar economic nu mai era eficientă ferma. Sectorul de cercetare nu mai putea să-și asigure resursele, pentru că nu mai există programe de cercetare în domeniul creșterii animalelor de blană. Oamenii au plecat. Unii și-au dat demisia, alții s-au pensionat și n-a mai venit nimeni în locul lor.

    Agrointeligența: Ar mai putea reînvia domeniul creșterii vulpilor argintii și polare în România?

    Aurel Vâgă: Argumentul forte, dar nu în sens pozitiv, e că există un trend venit din UE privind bunăstarea animalelor. Dacă faceți un studiu pe tema asta, o să vedeți că marile ferme de animale din Olanda, în special ferme de nurcă, au trebuit să-și mute activitatea din amplasamentele inițiale, pentru că li s-a pus în vedere să asigure acel spațiu vital pentru creșterea animalelor, pe care aproape că nu puteai să îl realizezi. Pentru că, să nu uităm un singur lucru: aceste ferme de animale de blană nu au fost un fel de grădini zoologice, sau un fel de vitrine pentru vizitatori, ci ele au supraviețuit de-a lungul timpului datorită componentei economice, pentru că a fost cerere de blănuri.

    În condițiile date, nu cred că în România și probabil și în Europa, unde sunt restricții tot mai mari în ceea ce privește fermele de animale de blană, se va putea face ceva. A fost un capitol al zootehniei românești, cu o perenitate limitată. Animalele de blană au fost văzute întotdeauna ca un fel de cenușăreasă, un sector dependent de activitatea zootehnică de bază din fermele de păsări, fermele de bovine și marile abatoare care procesau aceste animale.

    Date fiind restricțiile actuale în ce privește legislația sanitar-veterinară, legislația de mediu, condițiile de bunăstarea animalelor, e puțin probabilă revitalizarea sectorului animalelor de blană.


    Te-ar mai putea interesa

    Farming Simulator 22: noutăți, preț Plăți APIA 2021: Lista subvențiilor la plată începând de astăzi! APIA: Ajutor de stat în sectorul creșterii animalelor. Listă documente. Termen cereri: 15 decembrie!

    Ultimele știri

    Polonia a lansat subvenția de 217 de euro pentru scroafele care fată minim 10 purcei Un altfel de plug. Consum de motorină redus cu 25% și o mărunțire mai bună a solului arat Subvenții APIA 2022: Dispoziție dată de ministrul Adrian Chesnoiu pentru plățile către fermieri!