• ABONARE
  • Contact
  • Publicitate
  • Audiență
  • Rețele sociale
  • Informații
  • agrointel.ro
  • Ştiri
  • Subvenții APIA
  • Vegetal
  • Zootehnie
  • Agribusiness
  • Anunțuri
  • ARHIVA
  • CĂUTARE
  • INTERVIU-DOCUMENT cu istoricul Neagu Djuvara: Amintiri despre agricultura de altădată, vechii țărani, vânzarea terenurilor către străini și multe altele

    Daniel Befu -

    Istoric, diplomat, filozof, romancier și jurnalist, Neagu Djuvara păstrează, la cei 97 de ani ai săi, amintirea vie a vremurilor de altădată. Într-un interviu acordat în exclusivitate revistei Agrointeligența în această primăvară, venerabilul Djuvara a vorbit, în premieră, despre agricultura României de la începutul secolului XX, în special din perioada interbelică, despre Marea Expropriere, țărănime, vechii moșieri și despre fascinanta viață la țară. Cu realism, istoricul nu se ferește să vorbească deschis despre setea de pământ a politicienilor din ziua de astăzi sau despre vânzarea terenurilor românești către străini…

    Un interviu realizat de Daniel Befu

    Domnule Djuvara, este a treia oară când am onoarea să vă întâlnesc, în calitatea mea de jurnalist. Cu acest prilej, vă rog să ne vorbiți despre amintirile dumneavoastră despre agricultură și despre sat. Asta cu atât mai mult cu cât știu, tot din spusele dumneavoastră, că ați avut și o mică moșioară.

    Neagu Djuvara: Mai întâi trebuie să reamintim marelui public că problemele de agricultură, sau de muncă la țară pentru un tânăr care aparținea societății bucureștene și cu strămoș boier, erau un lucru cu totul firesc. Adică noi, copiii, ne petreceam totdeauna vacanțele la o moșie oarecare. Eu întâmplător nu m-am născut bogat. Tatăl meu, inginerul Marcel Djuvara, era un creier ca să spun așa, un inventator, dar l-a luat Dumnezeu la vârsta de 38 de ani, câteva zile după armistițiul din 1918, așa că eu am crescut orfan și fără avere proprie, aproape deloc. Numai de la o bunică paternă, moștenisem împreună cu frate-miu 40 de hectare undeva la Finta. Deci nu ne puteam ocupa de ea, așa că contactul meu cu agricultura a fost totdeauna la alții, adică la sora mamei, Nica Alexandrescu, la Găești. Știți că chiar oamenii foarte bogați, înainte de primul război mondial au fost ruinați de ceea ce s-a numit Marea Expropriere, de care nu vorbește nici un dicționar occidental, ca și când n-ar fi existat. Eu vă garantez, fiindcă am studiat istoria, că nu există nici un caz în istorie de o asemenea confiscare, la care nu s-a reacționat deloc. Bineînțeles că nu era democratic faptul că vreo 4000 de proprietari posedau mai mult pământ decât 80% din populația țării. Asta o spun toate cărțile de istorie și geografie, dar această expropriere care a avut loc între anii 1918 și 1922, din punct de vedere economic a fost o catastrofă.

    De ce, că noii proprietari nu au avut puterea economică să lucreze pământul la fel de eficient ca marii latifundiari?

    Neagu Djuvara: Bineînțeles, marii proprietari, ori că le lucrau cu țăranii în dijmă, ori că aveau o regie cumva, era lucrul foarte rar să ai deja de pe vremea aia tractoare, dar în orice caz un bogătan putea să aibă zeci de perechi de boi. Și atunci stricarea acestui regim, pentru că să știți că oameni care aveau intenții economice sănătoase, cum a fost Constantin Argetoianu, au considerat că s-a făcut o mare greșeală cu această împărțire de pământ, că cei care au căpătat pământul, foarte rar să fi avut vreo 5 hectare sau 10 pogoane, că se socotea în pogoane, care era jumătate din hectar. În general au avut câte două pogoane, un trei pogoane, nu suficient să hrănească o familie și asta s-a răspândit în toată țara. De altfel cei care posedau mari întinderi de pământ dețineau incomparabil mai puțin decât marii moșieri de la toți vecinii noștri. În Ungaria, cel care a fost președintele republicii, contele Karoly, în 1918-1919, avea 100.000 de hectare. La noi n-avea 100.000 de hectare decât cel care s-a numit nababul Cantacuzino. Marile moșii considerate mari erau așa, 5-6000 de hectare. Încă erau foarte mari. În Ungaria, de asemenea în Rusia, moșiile mari erau de sute de mii de hectare. În fond era, ca să zic așa, o mare proprietate medie.

    tarani romani perioada interbelicaLa noi era o agricultură de tip medieval


     

    Cum era percepută calitatea agriculturii românești în epocă?

    Neagu Djuvara: Eu acum am să fac o generalitate și anume că în cărțile de geografie sau istorie occidentale în general, se considera, pe drept cuvânt, că România era o țară de agricultură foarte înapoiată față de felul în care se putea face agricultură în Occident, chiar în centrul Europei, până și în Ungaria și Austria. La noi era o agricultură de tip medieval.

    În 1900 încă era de tipul ăsta?

    Neagu Djuvara: Eu vă vorbesc de epocile pe care le-am apucat eu, adică încă din anii 1920. Eu sunt născut în 1916 și am amintiri de la țară deja de când aveam 5 ani, spun din 1921-22. Deci de-abia se făcuse Marea Expropriere, adică se terminase cu marile proprietăți unde majoritatea locuitorilor de la sate lucrau pe moșii boierești, iar micile porțiuni de moșie privată ale țăranului erau foarte modeste, nu puteau hrăni o familie. Erau foarte puțini, în cele câteva sate pe care le-am cunoscut, care să fie autonomi, adică care să spună că fiindcă are 60 de pogoane, adică 30 de hectare, el să poată considera că trăiește din asta cu familia lui. Din cauza acestei situații socio-economice, toți ceilalți țărani, erau cvsi-obligați, chiar dacă aveau o bucată de pământ, să-și completeze veniturile lucrând în dijmă pe o moșie mai mare a așa zișilor mari proprietari, care nu mai erau decât foarte minoritari, cei cu o origine boierească. Erau proprietari mai generali, dar mai mult burghezie de comercianți care consideraseră și din punct de vedere psihologic că nu ești domn decât dacă ai moșie la țară, care e un aspect tare interesant. Adică chiar un tânăr deja din burghezie, adică fiu de inginer sau de medic, el nu se considera domn decât dacă avea o bucată de moșie.

    Faptul că în perioada medievală și nu doar erau feudele și nobilul era mare proprietar de pământ , adică cei cu sânge albastru, treaba asta li s-a imprimat burghezilor și ei încercau să aibă acces la statutul de nobil, achiziționând pământ?

    Neagu Djuvara: Exact, este foarte exact ce spui matale. Se considera că dacă nu ai moșie, nu faci parte din categoria mai înaltă a societății, știi? Cu toate că au fost cazuri de oameni ieșiți relativ din popor, adică hai să spunem că avea două generații de intelectuali, dar dacă n-avea și moșie, considera că nu este cineva.

    Iubeau satul și viața în mediul rural sau era doar pentru statut? Adică aveau moșie, mergeau verile acolo, ori stăteau mai multe luni pe an ala țară, sau pur și simplu erau oameni de oraș care se lăudau că au și la țară ceva, sau mergeau să facă petreceri la moșie?

    Neagu Djuvara: Asta e părerea mea. Majoritatea erau oameni de oraș, care se bucurau să spună: mă duc vara la moșie. Era o chestiune psihologică. Adică moșia reprezenta categoria fostului boier, cel care poseda pământuri mai multe.

    Dar știți că există o tendință a prezentului, întâlnită la oameni ca Traian Băsescu, Președintele Românniei, Elena Udrea, lider al opoziției. Oamenii ăștia au cumpărat multe hectare și vor să devină fermieri. Pe de altă parte, Dan Voiculescu lucrează enorm de mult pământ, mii de hectare, pe care le-a luat în arendă de la statul român pe zeci de ani. Elitele politice gustă din terenul agricol. Mie mi se pare foarte interesant. Ce-mi povestiți se întâmpla cu un secol în urmă. Se întâmplă același lucru acum, sau mă înșel eu?

    Neagu Djuvara: Astea sunt sechele, sunt urmări ale unei mentalități care ține de sute de ani. Adică cel care posedă pământ la țară e cineva, ca să zic așa. Adică un intelectual care ar fi numai în oraș și n-ar avea nimic, n-ar… Eu sunt convins că chiar oameni de înaltă distincție, cum a fost Dinu Noica, sunt sigur că în familia lui aveau pământuri.

    Eu am fost și am vizitat Vila Florica de la Șetefănești, lângă Pitești

    Neagu Djuvara: A Brătienilor.

    casa-taraneasca-interbelica_105150808Bucureștiului era un fel de târg mare, cu case despărțite una de alta. Era un sat mare


     

    Da, și spunea ghidul nostru că acea moșie era locul în care Brătianu își încărca bateriile. El a fost o figură marcantă a politicii. A fost așa, chiar trăia acolo sau era doar un moft acea proprietate de la țară?

    Neagu Djuvara: Asta înseamnă și faptul că noi, românii, nu suntem născuți orășeni. În fond, orașe adevărate în România n-au existat. În România veche, nu în Transilvania. În Muntenia și în Moldova erau târguri și chiar Bucureștiul era un târg mare, care n-avea, cum să spun, alură, ca să întrebuințez un neologism venit din franceză. N-avea aspectul unui oraș occidental. Era foarte întins, avea grădini în jurul fiecărei case. Păi chiar Bucureștiul pe care l-am cunoscut eu când eram copil, erau puține locuri unde într-adevăr era o stradă lungă numai cu case una lângă alta, cum e Calea Victoriei. Dar restul Bucureștiului era un fel de târg mare, cu case despărțite una de alta. Era un sat mare.

    Și aveau grădini în curți?

    Neagu Djuvara: Mai toate aveau grădină. Agricultura face parte din sângele românului.

    La ce tip de activități agricole ați fost martor sau v-ați implicat în ele?

    Neagu Djuvara: Am fost martor la toate și m-am implicat în multe. De ce? Vă repet, nu aveam avere personală. Tata murise în ultimele zile ale războiului. Din partea lui, adică maică-sa, bunica mea, a moștenit o nimica toată. O moșioară de 40 de hectare la Finta undeva, pe care o avusese ea ca zestre când s-a măritat cu bunicul meu Trandafir Djuvara, dar cum a divorțat la puțini ani după asta, era singura ei avere. Și nu era mare. Era o moșie de 800 de pogoane, 400 de hectare.

    Deci ea a moștenit 400 de hectare?

    Neagu Djuvara: Da, dar ea a murit în 1920, când eu aveam 4 ani, deci nici n-am apucat-o pe mama tatălui meu, pe bunica paternă și am considerat întotdeauna că bucățica de moșie pe care ne-a lăsat-o la Finta, după expropriere vorbesc, că bucata ei de moșie era mai mare când s-a măritat ea, când a venit cu o zestre de 400 de hectare, 800 de pogoane, era totuși ceva. Dar nu erau mii de hectare, știi? Bunicul Trandafir avea, dar nici el nu pot să spun că le avea din moși strămoși, pentru că Djuvăreștii ăștia ai mei sunt veniți din Munții Pindului pe la 1780, au făcut mai întîi avere la Brăila făcând comerț și bineînțeles că imediat, nu din ambiție, dar din nevoie economică s-au boierit, adică au primit niște ranguri de mici boieri. Eu de partea Djuvara deci n-aș avea veche boierime. Aș avea o boierime relativ recentă, adică 1800 încoace. Boierimea veche era numai de partea Grădișteanu, de partea mamei, care sunt boieri vechi și înrudiți cu toate familiile din țară și cu toate familiile domnitoare. Așa că în momentul în care mama s-a căsătorit în 1913 cu Marcel Djuvara, care era o personalitate deja extraordinară ca însușiri personale și ca studii, ieșit premiant de la Politehnica din Berlin, taică-su Trandafir Djuvara era diplomat de carieră, ministru plenipotențiar, unchiul său, Alexandru Djuvara fusese de trei ori ministru, deci era o categorie ca să zic așa, de burghezie care se înălța către boierime, dar mama mi-a spus-o de o sută de ori, ea când s-a căsătorit cu Marcel Djuvara, cu toate calitățile lui personale extraordinare, ea și tot anturajul ei, aveau impresia că face o mezalianță. Fiindcă ea era Gărdișteanu, bunica ei maternă era Ghica, mă rog, dacă îți arăt un tabel de ascendență al mamei mele, îl am la bucătărie afișat acolo, se trăgea de dousprezece ori din Basarab Întemeietorul. Așa erau marile familii boierești, încrucișate între ele. Dacă urmezi mama, bunica, străbunica în dreapta și în stânga, ajungi că erau toți rude între ei. Deci încă o dată, a fost privită nu tocmai bine în momentul în care s-a măritat cu Marcel Djuvara, de origine relativ recentă, niște aromâni veniți în țară la sfârșitul veaului al 18-lea, în 1913, cu toate însușirile lui cu totul excepționale de premiant al Politehnicii din Berlin și inventator cu o grămadă de brevete, în Germania, în Anglia.

    Deci bunica dumneavoastră a avut 400 de hectare zestre. A lăsat moștenire tatălui dumneavoastră câte? 40?

    Neagu Djuvara: Exproprierea i-a lăsat foarte puțin. La Finta acolo aveam 40 de hectare, 80 de pogoane, pe care nici n-aveai cum să le lucrezi, pentru că n-aveam conac, n-aveam nimica, deci erau fatalmente date în dijma țăranilor din zonă.

    Și ce le dădeați țăranilor?

    Neagu Djuvara: Păi jumătate din venit țăranul și-l reținea. Îl lucra el, cu boii lui, cu plugul lui, dar i se dădea jumătate din recoltă.

    seceratoare-hipo-interbelicFață de Occident, recoltele obținute erau foarte slabe


     

    Știți ce recolte se obțineau atunci?

    Neagu Djuvara: Față de cele din occident erau foarte slabe. Îmi aduc aminte că, hai să spun o amintire așa. Aveam 11 sau 12 ani și se nimerea, ba aveam chiar 13 ani în 1929 și se nimerea anul în care a avut loc marea criză economică în Statele Unite, care s-a răspândit ca un foc de miriște în lumea întreagă, dovadă că încă de pe-atunci economia americană domina, dar lumea nu realiza lucrul ăsta. Era de pe-atunci dovada că o criză economică în Statele Unite imediat a ruinat o lume întreagă, și eu îmi aduc aminte, în 1929 aveam 13 ani, eram la un mic conac de administrator la o moșioară a unei surori a mamei, Nica Alexandrescu. Era la Cojasca, sau Cojeasca, după unii, care este pe drumul de Târgoviște, București-Târgoviște. Și parcă văd că, noi stăteam acolo, fiindcă eram la 20 de kilometri de Finta, unde nu mai aveam conac. Deci mama avea la Finta pământurile noastre, nu ale ei, avea la Finta 40 de hectare, pe care le lucra în dijmă cu țăranii și ea locuia în conacul mătușii la 20 de kilometri distanță și țăranii, în momentul recoltei, veneau cu căruțele și aduceau niște cantități de grâne. Considerai că era mare lucru dacă venea cu o căruță de 1000 de kilograme de ovăz sau de orz sau de grâu pentru fiecare hectar.

    Câte căruțe veneau odată într-un șir?

    Neagu Djuvara: Păi foarte puține. Venea încetul cu încetul, câte una, câte una. Țăranul își lucra el când putea, fiindcă el mai avea de recoltat și pământul lui și nu venea la tine prima oară.

    Ați fost în vizită sau în inspecție să vedeți cum vi se lucrează terenul, sau nu? De câte ori mergeați la teren pe an?

    Neagu Djuvara: Dragă, la Finta ferma, adică și conacul pe care-l avea bunica mea paternă îl pierdusem. Mai întâi pentru că ea a avut patru copii: pe tata, care a murit, pe fratele lui Radu Djuvara, care a făcut diplomație și nu se ocupa de agricultură. El, bineînțeles că era încântat dacă primea la sfârșit de an o sumă de la cele 40 de hectare pe care le avea acolo, dar nu se ocupa, așa că noi din această mică moșie de 40 de hectare de la Finta nu trăgeam nici un folos mare, decât că trebuia maică-mea să vină la sfârșitul sezonului, când se făcea și adunarea porumbului, ca să vadă ce-i dau țăranii pe fiecare hectar pe care-l lucrase.

    Deci la recoltă era prezent un membru al familiei Djuvara ca să vadă cât se recoltează?

    Neagu Djuvara: Da, dar acolo nu este tipic ca să spun așa, prin faptul că nu mai aveam nici un conac. Deci stăteam la Cojasca unde era un conac al unei surori a mamei, Mica Alexandrescu și Finta era la 20 de kilometri, deci venea căruța cu mia de kilograme de orz sau de ovăz, pentru ca să o vindem. Și îmi aduc aminte că în 1929, când a început criza americană, cum dintr-o zi pe alta scădeau prețurile. Mă văd încă la acel mic conac de administrator de la Cojasca, alături de mama, care ținea minte că în anul precedent o căruță de ovăz se vindea cu 1000 de lei. Vine o primă căruță și cumpărătorul oferă 800 de lei. Mama zice: „A nu, eu vreau o mie”. Mai trece un ceas, două, trei, vine încă un țăran cu căruță și îi zice: „Vă dau 700 de lei pe căruță”. Mama: „Nu, nu, nu. Nu vreau”. Mă rog, au trecut câteva ceasuri, câteva ceasuri numai, în aceeași zi, când prețul a scăzut de la 1000 la 400. Asta era, ca să zic așa, rezultatul crizei americane, care s-a răspândit în toată Europa. Care va să zică într-o singură zi, prețul unei căruțe de orz sau de ovăz scăzute până la 40% din valoarea ei.

    Deci dumneavoastră primeați grânele și le vindeați mai departe. Cine erau cumpărătorii?

    Neagu Djuvara: În general erau negustori. Țăranul nu era cumpărător. El dimpotrivă, vindea ce avea al lui, că avea în general puțin și mai vindea și jumătatea care-i venea de la lucrul unui pământ al boierului, dar negustorii erau cu totul altă speță. Și îmi aduc aminte de pildă la Găești, unde era una din moșiile surorii mamei, această Nica Alexandrescu, care de ce avea mai mult pământ decât celelalte surori Grădișteanu? Fiindcă bărbatul ei era, de altfel ea era singura din surorile Grădișteanu care făcuse o căsătorie de interes ca să zic așa, gândindu-se că surorile Grădișteanu n-o să moștenească decât prea puțin pământ. Ea a luat un bogătaș, pe acest Alexandrescu, care se numea Alexandrescu Cafegi Bașa, pentru că bunicul său, care fusese un parvenit, un țăran cu voce frumoasă, care îi cântase sub fereastră marelui ban Grigore Ghica, care pe urmă a devenit domn, a fost primul domn pământean după perioada fanariotă, terminată în 1822. Și atunci Vodă Ghika l-a făcut pe acest Alexandrescu, care nu era decât un fiu de țăran, isteț, cu voce frumoasă, i-a dat un mic titlu boieresc: Cafegi Bașa. Această titulatură însemna că era răspunzător ca să existe o cafeluță la orice oră din zi pentru Vodă și pentru toată curtea. Și i-a rămas numele așa. Și culmea e că pe urmă s-a ridicat în grad și, cum se-ntâmplă cu fiii de țărani care pun mâna pe puțină putere, a făcut avere încetul cu încetul, fiind foarte rău cu țăranii. Ce a pățit e un caz rar în istoria pe care-o cunoaștem noi din veacul al 19-lea. Când avea vreo 60-65 de ani, a fost împușcat de țărani. El făcuse avere mare. Acest bărbat al mătușii mele, nenea Costică, care era nepotul lui de fiu, niciodată nu mi-a pomenit de chestia asta, că bunicul său fusese un rău care fusese omorât de țărani. Asta am aflat-o prin alții.

    Câte hectare aveau ei?

    Neagu Djuvara: Nu mai țin minte bine, dar el cred că avea, ceea ce nu este uriaș față de ce ți-am spus de pildă din Ungaria sau Polonia, avea zece mii de hectare.

    Dumneavoastră vacanțele de vară le petreceați la familia aceasta, sau în altă parte?

    Neagu Djuvara: Da, da. În mai multe părți.

    Dar ce făceați la țară? Descrieți-ne.

    Neagu Djuvara: Eram un copil care stăteam simplu în casa boierească, îmi plăcea să văd la câmp când se lucra, la treierat sau alte lucrări ale sătenilor, dar eram spectator, atâta tot.

    Dar simțeați ceva, o poezie a lucrului la câmp, sau când îi vedeați pe oamenii ăia că-și desfac un ștergar cu mămăliga înăuntru sau taie o slănină și mănâncă în pauza de prânz ca în Moromeții, sau poate când simțeați mirosul paielor? Ce vă plăcea, ce vă entuziasma când mergeați la muncile câmpului?

    Neagu Djuvara: Totul, totul. Toată viața de la țară îmi plăcea. Adică când umblam, păi mi se întâmpla de pildă când eram la Găești, la mătușă-mea, că fugeam noaptea prin gratiile ferestrei ca să umblu în câmp și să miros iarba tăiată. Deci participam fizic, ca să zic așa, la bucuria câmpului, dar altfel, muncă propriu-zis n-am făcut niciodată cu brațele. N-am săpat în pământ decât când am fost militar și când am fost la război. Atunci mi-am făcut o groapă personală cu sapa, în 1941.

    V-ați făcut groapa?

    Neagu Djuvara: Da, dar o făceam prost. În general rugam pe ostașii din grupa mea sau din plutonul meu să îmi facă o groapă mai mare. Groapa în general, nu te apăra decât de pușcă sau de mitralieră, deci la orizontală, dar groapa nu te apăra împotriva artileriei.

    Negustor de oale

    Mă urcam pe batoză împreună cu țăranii și îmi plăcea să arunc paiele și eu cu dânșii


     

    Ce ați simțit că vă atrage la mediul rural? Când ați văzut cum se mulg vacile, sau oile cum sunt duse pe deal, sau de la treierat, sau când băgați mâna în boabe. Sau v-ați urcat vreodată în căruță să faceți baie în boabe?

    Neagu Djuvara: Bineînțeles, mă urcam pe batoză împreună cu țăranii și îmi plăcea să arunc paiele și eu cu dânșii. Pe urmă stăteam la gura batozei când curgea rezultatul, adică grânele, era un semn de plăcere fizică să bagi mâinile, să vezi cum din munca asta de un an întreg, uite acum îți curge averea asta de grână în mână. Știi? Era un fel de bucurie fizică. Știi că de rezultatul unei munci depinde traiul unor oameni. Mai întâi ceea ce era impresionant, era că din toate posibilitățile de a agonisi bani, agricultura este cea mai, cum să spun, hazardată? Adică dacă nu ți-a dat Dumnezeu ploaie, degeaba. Acum în anumite zone s-au făcut progrese. Sunt multe regiuni care sunt irigate. Dar nici acolo nu scapi de hazard. Cei care s-au succedat pe fosta noastră moșie, în județul Brăila de pildă, făcuseră mari progrese, introduseseră irigație și stropeau câmpul întreg. Dar dacă venea grindina?

    Asta când?

    Neagu Djuvara: Acum. În ultimii ani.

    Dumneavoastră vi s-a retrocedat proprietatea și ați vândut-o. Cui?

    Neagu Djuvara: Unei familii care fusese arendașă a unei părți a acestui teren.

    Cât vi s-a dat pe hectar, când ați vândut terenul?

    Neagu Djuvara: Nu țiu minte de cifră, dar am beneficiat în cazul ăsta prezent, dar care e un caz foarte particular, și anume că în regiunea Bărăganului Brăilei se proiectează un, vor să facă un cerc de irigație uriaș și atunci societatea care se ocupa de a grupa terenurile, a plătit nițel mai scump decât prețul pe toată țara, în graba lor de a avea zeci de mii de hectare ale lor, pentru a face acolo această instalație uriașă.

    În ce an ați vândut?

    Neagu Djuvara: Păi acum 3-4 ani.

    N-ați vrut să țineți terenul?

    Neagu Djuvara: Ei, ce să fac eu cu pământul?

    Ați avut și câțiva ani în care ați luat bani de pe arendă, după Revoluție. Cât primeați?

    Neagu Djuvara: Da, da. Nu mai țiu minte.

    Era o sumă consistentă? Simțeați că puteți face ceva cu ea, sau era nesemnificativă?

    Neagu Djuvara: Țiu doar minte că nu m-ar fi ținut tot anul, ca să zic așa. Adică venitul de pe cele câteva zeci de hectare care-mi aparțineau mie, că mai erau și ale fratelui meu, mi-aduc aminte că n-aș fi trăit tot anul cu ce-mi aducea acea sută de hectare.

    Dar înainte de război, arenda era suficientă să vă asigure traiul?

    Neagu Djuvara: Era cam fifty-fifty. În 1940-41, când a început războiul pentru noi, ca sublocotenent aveam 20.000 de lei pe lună și de la moșie tot 20.000 îmi revenea. Era foarte puțin. Nu era foarte rentabil.

    Cât costa hectarul pe vremuri, când erați dumneavoastră copil?

    Neagu Djuvara: Nu țiu minte, fiindcă nu făceam comerț cu hectarele, să vindem și să cumpărăm.

    Nu mi-ați vorbit de experiența dumneavoastră cu animalele de când mergeați la țară…

    Neagu Djuvara: Da, dar nu făceam din ele în cazul meu, dar și în cazul mătușii mele Nica Alexandrescu, care avea mai mult pământ, nu făceam din asta o ocupație aparte. Dacă aveam, de pildă, la Ezna, în Bărăganul Brăilei, la bunicul meu, avea 14 cai, avea vreo 10 perechi de boi, dar astea erau numai pentru ca să muncească pământul, nu erau să faci, să îngrășăm. Și la porc era același lucru. Aveam porci ca să să tăiem la sfârșitul anului, dar nu făceam crescătorie de porci.

    Câți purcei erau în crescătoria bunicului?

    Neagu Djuvara: Foarte puțini, așa, vreo 2-3. Dar totuși, avuseserăm grija să cumpărăm rasă York, adică nu porcul mangaliță sau nu știu ce. Vezi, chiar numele de mangaliță înseamnă că el e mongol. Erau porci aduși probabil din Asia, dar noi aveam porci de York care au fost importați la noi în țară și care erau de o calitate mult mai bună și de altfel creșteau peste suta de kilograme. Dar puțini, aveam 2-3 pentru familie.

    Păsări aveați?

    Neagu Djuvara: Sigur. Dar tot așa, ca să ai o friptură de pui zilnic sau la 2-3 zile odată, dar nu crescătorie de păsări.

    Vorbiți de bunicul din partea tatălui sau din partea mamei?

    Neagu Djuvara: Bunicul din partea mamei a murit de mult, dinainte de război: generalul Grădișteanu. El crezuse că în momentul în care am dobândit Dobrogea, cumpărase la, cum se chema localitatea? Era în nordul Dobrogei. Noi, românii, cam uităm că n-am avut Dobrogea în Evul Mediu. Mircea cel Mare a avut o bucățică de Dobroge prin niște, mi se pare moștenire, dar Țara Românească în tot Evul Mediu și în perioada modernă nu trecea de Dunăre. Deci de-aia am dobândit-o, ca un fel de compensație din partea Rusiei în 1878, când Rusia ne-a reluat sudul Basarabiei, pe care occidentalii ne-o redăduseră în 1854, după războiul din Crimeea. De ce? Pentru ca să îndepărteze pe ruși de la gurile Dunării. Asta e ideea. Francezii au făcut-o. Dar când în 1977 rușii au redevenit agresivi și noi ne-am alăturat lor ca să facem războiul în Bulgaria, atunci ei la congresul de la Berlin ne-au reluat sudul Basarabiei, pentru că vroiau să aibe gurile Dunării, vroiau să aibe Delta și în schimb ne-au dat Dobrogea. Deci noi Dobrogea am căpătat-o ca un fel de compensație de la ruși, pentru că ne reluau din nou Basarabia.

    Deci bunicul dumneavoastră pe linie maternă a cumpărat teren în Dobrogea?

    Neagu Djuvara: Da, a cumpărat ceva în Dobrogea, dar când a venit exproprierea, ce i-a rămas mamei? I-au rămas 50 de hectare.

    Și ce s-a întâmplat cu ele?

    Neagu Djuvara: Le-a vândut imediat. Ne-am cumpărat o căsuță la București.

    Unde?

    Neagu Djuvara: Am impresia că eram cam periferici. Era dincolo de strada Buzești. A dispărut strada asta. Se numea. Acum mai există încă Strada Doctor Felix, o stradă care este perpendiculară pe Buzești. Era mai la Nord-Est, era această stradă, Doctor Sergiu. Doctor Felix a mai rămas, Doctor Sergiu a dispărut cu clădirile Ceaușiste. În fundătura Doctor Sergiu ne-am cumpărat căsuță și aveam impresia că locuim cam la periferie. Strada nu era pavată, era pavată cu bolovani grei, unul lângă altul. Nu era asfaltată și nici pietruită. Canalizare era, aveam apă curgătoare în casă. Casa pe care o luase mama acolo, foarte mică era. Erau două camere la parter și două camere la primul etaj și pe urmă un fel de anexă, o mare bucătărie la parter și o mare sală de baie la primul etaj. Știu că era foarte modest. Curtea era numai o felie de pământ, așa până la stradă. O nimica toată. Deci cu banii celor 50 de hectare pe care le avusese în Dobrogea, n-a putut să cumpere decât această căsuță într-un cartier destul de periferic pentru Bucureștii de atunci, în anii 20-21, deci la trei ani după moartea tatei, în 1918. Bunicul meu pe linie maternă a murit în 1909.

    Câte hectare a lăsat în 1909?

    Neagu Djuvara: Lăsase aceste hectare în Dobrogea, dar pe care exproprierea, legea exproprierii, nu i-a rămas decât o zecime din cât a avut. El a avut 500 și avea cinci copii. Mama avea 4 frați și surori.

    A, fiecare amoștenit câte 50?

    Neagu Djuvara: Da.

    Mamei i-au fost luate hectarele prin expropriere, pentru că bunicul dumneavoastră era mort de mult, la momentul Marii Exproprieri?

    Neagu Djuvara: Da.

    Aveți amintiri cu animale? Ați muls vreodată o vacă?

    Neagu Djuvara: Nu, de muls vacile nu, fiindcă mă uitam și de altfel mă scârbea chestia asta. În schimb, unde îmi plăcea să mă duc era la muncile câmpului, adică să văd cum se ară, să văd cum se seceră. Și la batoză. Mă duceam la batoză și participam când venea perioada, de pildă. Am stat câteodată chiar în timpul războiului, când eram desconcentrat, stăteam la moșia de la Ezna și îmi plăcea să văd munca de la treierat.

    Bun, dar la vârsta aia erau toate gândurile războiului, era toată apăsarea pe care un om în floarea tinereții o simte. Când mergeați acolo era o evadare? Vă curățați de gânduri negre? Puteați să vă eliberați un pic, când vedeați muncile câmpului și natura?

    Neagu Djuvara: Orișice situație care te scoate din amintirile războiului, ori că este la oraș, ori că este la țară, e un fel de spălare a creierului.

    Când v-a murit tatăl, bunicul din partea lui încă mai trăia?

    Neagu Djuvara: Da, el a mai trăit până în 35.

    Și mergeați acolo vara?

    Neagu Djuvara: Mergeam acolo vara, dar nu pentru foarte mare lucru, pentru că el rămăsese foarte, era foarte zgârcit și nu făcuse nici o investiție. Aveam o casă veche de administrator. Deci era un conac foarte țărănesc. Era ca o casă mare de țăran, știi? Și mergea acolo numai timp de vreo două luni spre sfârșitul verii, pentru a lua dijma de pe ce recoltau țăranii de pe terenul lui.

    Neagu Djuvara tanarNu îndrăzneam să mă ating de fetele de la țară. Din timiditate


     

    Dar dumneavoastră ca nepoți erați bineveniți?

    Neagu Djuvara: Da bineînțeles. Și îmi plăcea. Plecam. Îl lăsam pe bunicul. Îl lăsam în casa lui și eu toată ziua eram pe câmpuri. Făceam kilometri și kilometri în fiecare zi pe câmp. Îmi plăcea natura.

    Se cânta la muncile câmpului? Erau țărăncuțe frumoase? A fost vreuna din primele dragoste, dar dragoste de copil, din aia frumoasă și nevinovată?

    Neagu Djuvara: N-am avut. Nu îndrăzneam să mă ating de fetele de la țară. Din timiditate.

    Dar admirați pe vreuna în secret că era frumoasă?

    Neagu Djuvara: A, îmi dădeam seama, că cum să spun, că o văd pe cutare, pe Irina, pe Caterina, de la Finta, sau de la Găești, dar nu, nu mă băgam. Fratele meu a fost mult mai îndrăzneț. A avut aventuri cu fete de la țară, dar eu nu.

    Se cânta la muncile câmpului? Oamenii cântau?

    Neagu Djuvara: Nu am amintirea asta.

    Dumneavoastră erați oficial nepotul boierului, da? Vă invitau la masă la prânz, când își întindeau ștergarul să mănânce, să împartă cu dumneavoastră?

    Neagu Djuvara: Da, sigur că da. De mai multe ori, așa întâmplător.

    4608-311765-situatiataranilorCarnea era foarte rară. Era numai la casa boierului. Țăranul nu prea mânca carne. Decât dacă-i murea animalul cumva și nu era o boală pentru care veterinarii să interzică mâncarea cărnii


     

    Ce mâncau?

    Neagu Djuvara: A, ei mâncau foarte sobru. Bineînțeles că mămăliga destul de vârtoasă, pe care o tăiau cu sfoară sau cu cuțitul și în general carne de pasăre, că carnea de la măcelar la țară era foarte rară, foarte rară. Mâncau foarte prost, foarte slab. Multă fasole, ca și la armată, numai fasole, fasole, fasole și mămăligă. Ceapă multă, care e foarte sănătoasă. Zicea fratele meu care e doctor, că ceapa a întreținut țărănimea română. Deci fasole, ceapă, pe urmă porumbul. Porumbul sub formă de mămăligă, dar și sub formă de cocoean, dacă mâncam și la București: „fierbinte porumbelu”, cum strigau pe stradă țigăncile.

    Deci carnea era mai rară la ei?

    Neagu Djuvara: Carnea era foarte rară. Era numai la casa boierului. Țăranul nu prea mânca carne. Decât dacă-i murea animalul cumva și nu era o boală pentru care veterinarii să interzică mâncarea cărnii. Adică dacă era un accident. Se întâmpla de pildă că un bou scăpase în luțernă, se umfla și crăpa. Aveam de altfel și un cuțit special pentru ca, dacă s-a întâmplat nenorocirea asta că a scăpat boul în luțernă, să-l înțepi și-i ieșeau gazele din stomac. Am făcut chiar eu asta.

    L-ați înțepat?

    Neagu Djuvara: Da. Aveam 25-26 de ani. A scăpat boul, dar era destul de scârbos. Trebuia să știi că înțepătura trebuie făcută o palmă de la șold. Ce se întâmplă? De multe ori noi nu prea aveam garduri de sârmă ghimpată și trebuia să fie păzit, că dacă nu era bine păzit și scăpase în luțernă, boul era pierdut.

    Cum era cerul la țară? Cerul noaptea, apusurile, răsăriturile?

    Neagu Djuvara: Eram foarte, cum să spun, poetic așa. Îmi plăcea foarte mult să stau întins pe o claie de fân și stăteam cu orele, până noaptea, ca să văd stelele. Și îmi cântam eu cântece de-ale mele și romanțe tâmpite, că eu mai cântam la pian pe vremea aceea și îmi plăcea să cânt cântece la modă: “Frumoasa mea cu ochii verzi, / Ca două mistice smaralde,/ Te duci spre alte zări mai calde,/ Melancolia să ți-o pierzi,/ Dar dacă vrei să mă desmierzi,/ Mai fă o dată să mă scalde/ Priviri din ochii tăi cei verzi,/ Ca două mistice smaralde”. Cântam la pian chestia asta și-mi veneau lacrimile-n ochi și mai aveam alta care aveam impresia că-i chiar soarta mea: „Dacă-n 20 de toamne, zi senină n-am avut,/ O atuncea spune-mi Doamne,/ Pentru ce m-ai mai născut”. Ha! Ha! Ha! Pe astea le cântam la pian.

    Și ce vârstă aveați?

    Neagu Djuvara: 17-18 ani. Pe urmă la 18-19 ani am început să mă îndrăgostesc de viitoarea mea nevastă care era la Paris. Când am adus-o prima dată, aveam amândoi 20 de ani, pentru ea care nu ieșise din Paris, era din marea burghezie franceză, familia ei avea un adevărat palat la Paris, dar nu văzuse un uger de vacă în viața ei. Când a ajuns la noi în țară și a văzut societatea aia, conacul de la Găești, care nu era rău, era modern, cam de pe la 1900 făcut, cu toți bătrânii ăștia din familia mea, care erau de altfel din aristocrație: baronul de Raineck, din Germania și legături spre aristocrația greacească prin Mavrocordat, familie princiară.

    Ea a văzut conacul și familia, dar când a văzut felul în care se muncea la câmp, când a văzut animalele, cum i s-a părut?

    Neagu Djuvara: Foarte repede s-a adaptat, pentru că pe urmă, în momentul ăla, vezi, eu aveam 24 de ani și a trebuit să merg la război și în mare parte eram și mobilizat în țară la instrucția recruților, când m-am întors de pe front și în tot timpul ăla ea s-a ocupat de moșie. Franțuzoaica pariziană devenise moșiereasă în Bărăganul Brăilei. Foarte zdravănă. Se pricepea mai bine la bucate decât mine: că asta-i cutare, că asta-i cutare, că asta trebuie plantată la timpul cutare. Era foarte extraordinară. Devenise o moșiereasă.

    Nici soția dumneavoastră n-a muls vaca vreodată?

    Neagu Djuvara: Ei, nici chiar să muncească. Nu era nevoie. Aveam doi cai frumoși și călărea pe cal ca să vadă unde se lucrează pe moșie sau nu știu ce. Asta se întâmpla la cealaltă moșie. La Finta era o bucățică prea mică, nu aveam conac, nu aveam nimic. La Finta o lăsasem mamei mele, căci mama nu mai avea din ce trăi, așa că și fratele meu și eu ne-am înțeles că bucata de 40 de hectare de la Finta să se ducă mama acolo o dată pe an și ia venitul. Eu vorbesc acum de moșia din Bărăganul Brăilei, de la Trandafir Djuvara, de la bunicul.

    Cât de mare era bucata asta?

    Neagu Djuvara: După expropriere era între 640 de pogoane, adică 320 de hectare. Dar erau lucrate în mod așa de primitiv, că nu ar fi ca 320 de hectare care ar fi acum, lucrate în Franța sau în Germania.

    Acea moșie din Bărăganul Brăilei bunicul v-a lăsat-o moștenire, sau doar v-a lăsat să i-o lucrați?

    Neagu Djuvara: Nu, nu, nu. Am fost de multe ori acolo pe când mai trăia și vedeam ce se întâmplă. El stătea numai două luni toamna, ca să încaseze dijma țăranilor, atâta tot. După ce el a murit, atunci împreună cu nevastă-mea am fost de mai multe ori la țară, dar acum venise și războiul. Numai când eu eram desconcentrat puteam să mă duc acolo, dar nevastă-mea s-a întâmplat să stea multe luni, să stea chiar o iarnă întreagă acolo. Și o iarnă grea, când au venit zăpezile atât de mari încât conacul a rămas sinistrat. Conacul era cam la 800-900 de metri de sat și la un moment dat ninsese așa de tare, de au trebuit cei din sat să facă un fel de tunel ca să se poată intra în casă.

    Deci moșia din Bărăganul Brăilei nu era a dumneavoastră, ci era un fel de refugiu?

    Neagu Djuvara: Da.

    Când ați fost ultima oară la țară?

    Neagu Djuvara: Păi, de-ndată ce m-am întors din Franța în 90, m-am dus să văd ce-a mai rămas pe-acolo. N-a rămas piatră de piatră. Nimic. Nici din acareturi, nimic, nimic, nimic. Țăranii din sat au dărâmat casa, au dărâmat totul, au luat cărămizile ca să facă la ei în curte.

    Cum interpretați dumneavoastră asta?

    Neagu Djuvara: Este foarte trist, dar este foarte generală pe țară chestia asta. Conace mult mai vechi și mai frumoase decât al meu, au fost barbarizate de săteni. Dar bagă de seamă că asta s-a petrecut în toate țările. În Franța în momentul revoluției Franceze și după, s-au dărâmat castele frumoase șamd.

    Și apoi ați fost la țară?

    Neagu Djuvara: Nu, n-am mai fost. Nu mai am pe nimeni. Nici nu mai țin minte când am fost ultima oară. Când m-am întors în ’90 în țară gândurile mi-au fost în cu totul altă direcție, adică scriere de istorie și puțină politică, fiindcă lumea m-a chemat să vărbesc la televizor, că eram o mutră televizionară. Na, așa m-a făcut Dumnezeu, că Dumnezeu când m-am născut știa deja în 1916 că o să apară televizorul și atunci i-a dat lui Neagu o mutră care să paseze bine la televizor.

    Când ați văzut primul tractor din viața dumneavoastră și care v-a fost reacția?

    Neagu Djuvara: N-a fost o reacție simpatică, fiindcă mie îmi plăcea natura și deci preferam să… De pildă aici la noi, la Bărăganul Brăilei, l-am moștenit deci pe bunicu, fratele meu și cu mine. Fratele și-a cumpărat un tractor și el urcat pe tractor, a vrut să-și lucreze terenurile, cu toate că era și medic în același timp și nu putea să fie tot timpul la țară, dar el a înțeles să se modernizeze. Eu dimpotrivă am cumpărat 6 perechi de boi, 14 cai și am făcut o agricultură mult mai tradițională, mai veche.

    Cine a câștigat această bătălie? Tradiționalul sau modernul?

    Neagu Djuvara: Rusul, că a venit și ne-a luat totul.

    Cum arăta acel tractor?

    Neagu Djuvara: Nu știu dacă nu era un tractor german. Fratele meu, chiar el se urca pe el și pe urmă a angajat pe un brașovean mai vârstnic, care el a lucrat pe tractor, că el ca medic avea multă treabă. A trebuit să plece de la țară.

    În ce perioadă se întâmpla asta?

    Neagu Djuvara: În ’45-’46.

    Ați condus tractorul?

    Neagu Djuvara: Eu nu, niciodată. Nu m-a tentat lucrul deloc.

    Ați condus plugul tras de boi?

    Neagu Djuvara: Da, dar așa, să văd cum este și e foarte, foarte greu. N-am putut să fac decât câțiva metri. N-aveam mușchii exersați la așa ceva, cu toate că nu sunt slab deloc. Asta după vârsta de 20 de ani.

    Când ați văzut ce grea e munca câmpului, v-a făcut să-i respectați pe țărani?

    Neagu Djuvara: Totdeauna i-am respectat. N-am fost deloc anti-țăran ca să zic așa. Dimpotrivă, eram foarte respectuos și în foarte buni termeni și cu cei din curte, argatul și așa mai departe. Cu copilul argatului, când aveam vreo 10-11 ani am plecat să dezlegăm niște cai undeva pe câmp și între timp s-a umflat Dâmbovița. Știi cum se întâmplă cu râurile astea ale noastre. Dacă vine o ploaie foarte violentă la munte, în câteva ceasuri se transformă un râuleț într-un potop. Eram cât p-aci să ne înnecăm. Acel Marinică țin și-acum minte cum îl chema. Amândoi aveam 10-11 ani. Ne întorceam pe patru cai. Cu doi cai merseserăm ca să dezlegăm doi alții care erau pe câmp și iată-ne cu patru cai și când am ajuns, de departe am văzut cerul negru de nori și până când să ajungem la râu, râul curgea de zece ori mai larg decât la dus și atunci ne-am gândit mai întâi că să facem 12 kilometri până la un pod, că nu era pod acolo și Marinică al meu: „Nu! Noi încercăm conașule. Hai să mergem”. Și ne-am legat toți patru, am pus calul fără cavaler de partea unde venea șuvoiul. Și îmi aduc aminte că am fost foarte speriat de chestia asta. Deci fiecare avem doi cai. Pe unul eram călare, calul înnota cât putea, săracul, ca să treacă, și din păcate, dacă ne-ar fi împins mai mult, mai în aval era un perete și nu am mai fi putut ieși. Adică locul unde se putea trece vadul era destul de strâmt.

    Dar ați reușit.

    Neagu Djuvara: Am reușit. Dar îmi aduc aminte că e una din marile mele spaime. O frică că dacă am fi sosit cu calul unde începea peretele, ne căra apa cine știe pe unde. Ne înnecam. Dar a fost una din marile sperieturi din viața mea.

    Cu Marinică ați mai ținut legătura?

    Neagu Djuvara: În anul următor am plecat în Franța și nu mai veneam decât vara și mă duceam în altă parte, la Găești, la sora mamei, că era o casă mai mare.

    Cum interpretați dumneavoastră, poate ați urmărit la știri. În ultima perioadă se tot vorbește despre liberalizarea pieței terenurilor și faptul că se vând, e liber ca oricine din UE să cumpere în România. E o spaimă reală sau e doar pe agenda politicienilor ca să-și facă capital politic, faptul că vine, mai nou, se vorbește despre ungurii care vor să cumpere masiv teren agricol în Ardeal. E o spaimă reală, pentru că știu că erau mari proprietăți, pe la începutul anilor 1900, care erau deținute de francezi, italieni și nobili români șamd. Adică străinii au deținut tradițional teren în România. E o spaimă reală sau e o spaimă închipuită?

    Neagu Djuvara: “Nem tudom”. Cum o să-ți răspund? Nu pot să știu. Dacă vrem să fim membri ai Europei nu putem să stabilim că n-are voie un străin să cumpere teren în România. E o obligație politică și morală în momentul de față. Pericolul există, dar a existat dintotdeauna. De pildă îmi aduc aminte că am citit că primul domnitor al sârbilor, Milo; Obrenovici avea vreo mie de hectare în Muntenia. El prefera să aibă în străinătate, ca să nu știe supușii săi că e bogătaș.

    Stați un pic. Avem oameni de afaceri români și politicieni care au proprietăți în străinătate, au conturi ascunse în Elveția sau în străinătate sau în insule din alea exotice, paradisuri fiscale, același lucru. Doar că e în altă epocă, tradus altfel.

    Neagu Djuvara: Da, da, da.

    Neagu Djuvara Aveam târguri mari cel mult, un fel de sate mari. Deci noi n-avem o tradiție de orășeni ca un franțuz sau un italian


     

    Mai spuneți-mi ceva. Sunt oameni care iubsc viața la țară. Premierul României, Victor Ponta, are împreună cu soția lui, reședință de vară, la țară, la Cornu. Premierul Năstase la fel, la Cornu. Mugur Isărescu la fel, fost premier și guvernator. Are la fel, pe malul lacului Snagov și are și o livadă și el are și-n Oltenia o vie.

    Neagu Djuvara: Bine, la noi e trațional. Tuturor ne place la țară. Ascultă un lucru. Românul, atât munteanul cât și moldoveanul, noi n-am avut orașe. Aveam târguri mari cel mult, un fel de sate mari. Deci noi n-avem o tradiție de orășeni ca un franțuz sau un italian.

    Proprietățile bisericii ortodoxe, faptul că Biserica are proprietăți, e un lucru normal, bun, binevenit? De ce zâmbiți?

    Neagu Djuvara: Păi da, Biserica a avut întotdeauna imense proprietăți. Din păcate unele fuseseră date străinilor, așa zisele moșii închinate la Muntele Athos, sau în Țara Sfântă, deci la noi e o trdiție străveche să fi fost mănăstiri proprietare de moșie.

    România e jumătate rural, jumătate urban, balanță înclinată un pic mai mult spre urban în clipa de față. La începutul secolului XX era 80% rural, 20% rural. Faptul că jumătate din Românie e de la țară și că avem atât de mult teren agricol, ar trebui să aibă o altă reprezentare în politică și-n Parlament? Adică interesele țăranilor să fie mai bine reprezentate în Parlament, ținând cont de cât de important e ca volum numărul de țărani?

    Neagu Djuvara: Mai întâi de toate nu mai există țărani, există tinerii de lațară, asta e opinia mea, care e urmare după părerea mea, a regimului comunist. Tinerii sunt scârbiți de lucrarea pământului și fug sub orice pretext de munca pământului. Nu mai vezi că mai muncesc cumva la țară decât oamenii foarte vârstnici. Soluția eu nu văd care este, dar în orice caz, după părerea mea nu mai este o problemă în Europa de astăzi să zici că ai țărănime.

    Dar sat ai. Jumătate din români locuiesc la sat. Ar trebui ca satul românesc să aibă reprezentanți pe măsură în Parlament sau nu?

    Neagu Djuvara: În orice caz este o slăbiciune față de ce se întâmplă în țările occidentale, în SUA, de pildă, care sunt cel mai mare producător de cereale din lume. Acolo, nu mai țiu bine minte cifrele, dar mi se pare că numai 7% din populație lucrează pământul. La noi este o anomalie că mai sunt încă 40% care lucrează pământul. În Franța este un maximum 10% din populație care se ocupă de agricultură.

    O mare parte din valuta care a intrat în România după revoluția din ’89 e valută adusă de căpșunari. Românii care au plecat, de la sat, de la oraș, să muncească în fermele, pe șantierele și în gospodăriile străinilor. Cum interpretați fenomenul căpșunarii? El are și părți negative. Și-au lăsat copiii acasă, copii care au probleme cu educația, cu adaptarea.

    Neagu Djuvara: Da, chestia asta cu plecarea oamenilor la muncă pentru ca să câștige un ban familia, după părerea mea este o nenorocire. Nu se poate împiedica, dar faptul că de multe ori, aproape întotdeauna soțul pleacă fără nevastă dezechilibrează și familia, sau dacă pleacă și femeia, ceea ce se-ntâmplă foarte des să plece și femeia să muncească în străinătate, copiii sunt lăsați în îngrijirea unor bunici. Este o tragedie socială chestia asta și o să aibă consecințe grave de viitor, dar nu știu cum putem împiedica lumea să plece să muncească dacă vrea în străinătate.

    Dați-mi un gând de la Neagu Djuvara pentru locuitorii satului românesc.

    Neagu Djuvara: Eu am amintiri din copilărie extrem de mișcătoare, ca să zic așa. Îmi plăcea satul românesc. Eu de la vârsta de 12 ani am învățat în străinătate. Când mă întorceam în țară stăteam numai la sat. Era vară. Deci pentru mine, munca de la țară și atmosfera de la țară îmi sunt foarte dragi, dar consider că în împrejurările economice de astăzi, chiar cuvântul de țăran nu mai este actual, nu mai există țărănime.

    Dar copiii prezentului, ar trebui să-și petreacă și ei vacanțele la bunici la țară, sau să stea în niște cutii de chibrituri cu calculatorul, televizorul sau jocurile pe computer în față?

    Neagu Djuvara: Bineînțeles că ar trebui să stea puțin la țară să vadă cum este, pentru că chiar munca mecanizată sau ce va de la țară, totuși are poezia ei și frumusețea ei și chestia cu să stai cu pardonul pe scaun și să te uiți la televizor și calculator este o nenorocire pentru tineret.

    O parte din personalitatea lui Neagu Djuvara are o sămânță și la țară? A fost formată, influențată de verile petrecute la țară?

    Neagu Djuvara: Da. Sigur că da. Pentru mine atmosfera de la țară, pământul. Bineînțeles că n-am pus mâna pe sapă, nici n-aș fi fost foarte în stare, poate că sunt un om bine constituit. În armată am făcut sute de kilometri pe jos, dar muncă de câmp n-am făcut niciodată. Ce să m-ascund? Dar m-am urcat pe căruță încărcată cu fân.

    Interviul a fost publicat în numărul 2/2014 al revistei Agrointeligența.

    Foto: blog.culturesti.ro, istoria-dacia.blogspot.ro, jurnal-spiritual.blogspot.com, nelucraciun.wordpress.com, libertatea.ro, www.invatapentrutine.ro

    Pe Instagram-ul Agrointeligența găsiți imaginile momentului din agricultură!

    CLICK AICI pentru a instala GRATUIT aplicația Agrointeligența pentru Android sau iPhone!

    Te-ar mai putea interesa

    Instalarea Tinerilor Fermieri 2020. Proiectele se depun din 15 iulie, sprijinul maxim – 50.000 euro/fermă! TRANSFORMER – cel mai nou ameliorator de sol! De ce este acest produs UNIC PE PIAȚA DIN ROMÂNIA! Azot în formă lichidă de la Agro-Est Muntenia. Azofol, produsul câștigător pentru plante!

    Ultimele știri

    Au început noi controale în teren! Amenzi de până la 20.000 de lei pentru fermieri! Ministerul de Interne: Atacurile urșilor și lupilor vor fi considerate situație specială de urgență! Legume crescute în apă. Ferma viitorului a fost pusă pe picioare la Pleșoiu!

    Căutare în articole