• ABONARE
  • Contact
  • Publicitate
  • Audiență
  • Rețele sociale
  • Informații
  • agrointel.ro
  • Ştiri
  • Subvenții APIA
  • Vegetal
  • Zootehnie
  • Agribusiness
  • Anunțuri
  • ARHIVA
  • CĂUTARE
  • Viorel Matei, fermierul cu un destin aparte

    Daniel Befu -

    Agrointeligența a urmărit traiectoria lui Viorel Matei, din urmaș al unor refugiați cu vază din Cernăuți, fost senator, retras acum la pensie ca unul din marii fermieri din vestul extrem al țării, mai exact în Cenad, județul Timiș. În ultimii ani, deși s-a menținut low-profile, fermierul are o poveste complexă, care în mod cert merită cunoscută.

    În prima jumătate a anilor 2000, Viorel Matei a fost unul din jucătorii cheie din domeniul politicilor agricole ale României, fiind considerat unul dintre cei mai influenți membri ai PSD în branșă. Ironia destinului face că, deși înainte de 1989 a fost tovarăș de grătare cu dizidentul Ion Iliescu, spița familială a lui Viorel Matei să fi fost una cu origini nesănătoase.

    Ne-am strâns mâinile întâia dată în fața locuinței sale, asfaltă la strada principală, pe colț, undeva în centrul Cenadului. Casa în care trăiește Viorel Matei are o poveste a ei: ”A aparținut unei familii de etnici germani care au făcut în Cenad o farmacie model pentru un sat, la standarde demne de mari orașe ale imperiului Austro-Ungar. Noi am cumpărat casa care cândva aparținuse acestor oameni. În această casă li s-au născut copiii. Doi gemeni. Îi naște omului nevasta în 1889 la miezul nopții, de Anul Nou. Primul prunc li s-a născut în 1989, iar al doilea la 3 minute distanță, în 1990. Diferență de an și de secol între ei și așa i-a și înregistrat în certificatele de naștere. Strănepoții lor au venit să vadă casa acum câțiva ani și ne-am bucurat nespus să îi primim”.

    O poveste care parcă e o metaforă a propriului lui destin. Doi Viorel Matei: unul fermier zelos și membru destoinic al PCR, celălalt Viorel Matei, identic cu primul, dar fermier capitalist și politician PDSR/PSD, ajuns senator în însuși forul democrației, membru în Comisia Prezidențială pentru Politici Publice de Dezvoltare a Agriculturii și Președinte al Federației Naționale a Producatorilor Agricoli din România. Mare parte din dialogul nostru s-a desfășurat în încăperea în care, conform propriilor afirmații, prin influența sa politică, a contribuit la ascensiunea lui Ilie Sârbu și a lui Sorin Grindeanu în politica dâmbovițeană, la masa unde au șezut pe rând, atât prietenul său Ion Iliescu, cât și adversarul politic Traian Băsescu, care ulterior l-a cooptat în comisia de resort de la Cotroceni.

    Mamă din Cernăuți, iar tatăl rudă cu un haiduc-lotru

    Bunicul lui Viorel Matei din partea mamei, bucovinean înstărit, avea sute de hectare de păduri în Bucovina Ucrainiană, iar imobilul familiei din Cernăuți a devenit ulterior liceu, după ce acesta s-a refugiat în România, unde a ajuns șeful pepinierei de la Suceava Nord. El e unul dintre cei care, în Bucovina românească, a găzduit elitele de origine evreiască refugiate din Cernăuți: profesori universitari, doctori, artiști, când această comunitate a început să fie vânată, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. După război, bunicul său și-a răsfirat copiii în toate colțurile țării, de frică că vor fi găsiți și repatriați la Cernăuți. Astfel, mama lui Viorel Matei a ajuns la Orțișoara, unde se stabilise un cumnat de-al ei, loc unde l-a cunoscut pe viitorul ei soț.

    ”Tata de 21 de ani, iar mama doar 16 ani și venind și foametea din 1947, s-a căsătorit cu ea. Tata era cam singurul cu liceu din sat. Era fiu de unguri veniți din Salonta în 1934. Unchiul lui fusese marele haiduc Florea, cum îl numeau cei din Salonta. El a fost hoț de vite. Fura turme de porci și nu-l prindea nimeni. Era ca Lică Sămădăul. Ce fura vindea la Budapesta, la Viena și apoi revenea. Au fost trei frați: tatăl tatălui meu, care era agricultor, un alt frate era preot și al treilea dintre frați era acest Florea, pe care l-au prins în biserica de la Salonta și deoarece nu s-a predat, l-au împușcat. Până la Florea, erau oameni bine văzuți, chiar dacă nu erau bogați. Bunicul nu mai putea de rușine din cauza lui Florea, așa că în anul 1934 au plecat și au venit în Banat. Așa au ajuns ei la Orțișoara, în Calacea. CAP-ul s-a format în 1949, pe 14 august și primul președinte de CAP din comună l-au pus pe tata, pentru că toți comuniștii și toată securitatea erau unguri. Însă la un an de zile distanță l-au arestat pe bunicul fiindcă nu vroia să își lase din mână averea. Avea 7 copii. Bunicul era cunoscut în Salonta ca agricultorul cu cizme verzi Birger și mănuși albe. L-au bătut bine și după câteva zile a murit. Pe tata l-au disciplinat, trimițându-l la munci la mina de uraniu de la Băița Bihor. Pe atunci responsabili acolo erau rușii, care citindu-i CV-ul, l-au trimis la școala de chirovnici. A făcut acolo școală un an de zile, a ajuns maistru cercetări în minereuri rare și a fost mutat la mina de uraniu Lișava, unde i s-a dat în primire să lucreze la o salbă de 9 mine în subteran și lucra numai cu deținuți și soldați. Nimeni din civilie nu lucra la uraniu. El a lucrat 18 ani. După care a venit acasă”, își rezumă arborele genealogic Viorel Matei.

    O venire pe lume demnă de-un fermier arhetipal

    Viorel Matei a urcat pe scena proprie-i vieți într-o cadru idilic, cu un simbolism de invidiat de către orice fermier pursânge.

    ”Eu am venit pe lume în 1949, la Călacea. Era în august. Mama era pe câmp, la treierat, când m-a născut și din lipsă de altceva mi-au tăiat buricul cu o seceră. Până în clasa a cincea eu am trăit la bunici la Suceava. Când tata a fost trimis la Nucet, mama m-a luat în brațe pe mine, în vârstă de șase săptămâni și a plecat la părinți în Suceava. Am ajuns să trăiesc acolo. Pe strada noastră în Burdujeni eram singurii români. Câștigăm pe atunci pe săptămână mai mult decât câștiga bunicul într-o lună. Fiind singurul român, mă așteptau evreii în poartă, când treceam pe uliță. Le aprindem focul în case și îmi dădeau un leu, de fiecare familie, fiindcă era Sabat și din cauza religiei, nu aveau voie să aprindă ei focul. Tot așa mă așteptau să le duc găinile la sacrificat, că ei nu tăiau găinile. Preotul lor, sau ajutorul de preot, le tăia pentru ei. Fugeam cu găinile, primeam 3 lei din care 2 îi lua cel care le tăiase și un leu îmi rămânea mie. Bunicul pe vremea aceea avea 400 lei salariu, iar eu câștigam într-o săptămână 400 lei. Eram ca și copilul lor. Apoi bunica s-a îmbolnăvit și am venit în Călacea, la părinți, unde am avut dificultăți, din cauză că vorbeam cu dialect. În clasa a 5-a, la Orțișoara, un director de școală de stil vechi mă întreabă: «Mă frământă o chestie. De unde sunt părinții tăi?» Mă ridic și îi răspund: «Din teritoriul ocupat». Eu auzisem termenul ăsta vorbindu-se în casă. Acesta era visul familiei mele, mai ales al bunicului: «Lasă, lasă, că vine timpul când luăm înapoi ce este al nostru de la ruși!». Eu, ca și copil, am crezut că spun un adevăr, dar am greșit, fiindcă directorul de școală era un mare comunist. Așa că am luat o bătaie soră cu moartea”, deapănă frânturi din frageda-i pruncie, Viorel Matei.

    Fire rebelă, a fost greu de ținut în frâu încă de mic

    După ce a terminat clasa a șaptea, a vrut să se înscrie la liceul militar, însă a fost respins pentru ”origine nesănătoasă”. La fel s-a întâmplat și la liceul din Vinga. Însă fiindcă tatăl său insista ca juniorul să aibă parte de educație liceală, tânărul Viorel a găsit, până la urmă, o cale de ieșire pentru a-și mulțumi părintele.

    ”Unde să mă duc? Unde să mă duc? Aveam un vecin de 23 de ani care a insistat ca eu să fac școala tehnică de agricultură, ca să mă pot întoarce apoi în sat. Așa am ajuns la Liceul Agricol din Sânnicolau, la școala de maiștri. Am intrat al doilea. Era o concurență de 168 de elevi pe 40 de locuri. Însă nu iubeam agricultura. Ca și copil visam și eu să fiu aviator. Cum nu aveam eu chef de agricultură, prima mea notă a fost patru. Dar apoi primele două trimestre eram pe primul loc. Următorul trimestru eram iar pe ultimul loc, pentru că atunci când venea vara, eu mă jucam și făceam prostii. Am terminat liceul în iunie 1968. Costurile de școlarizare fuseseră acoperite de cei de la CAP, care mă plăteau să fac școală, ca apoi să vin înapoi la ei. Aveam contract de muncă, așa că am venit la Călacea, unde am lucrat un an de zile singur. Eram un copil de 18 ani. Aveam trei brigaderi și o zootehnie în grijă. Pentru prima dată în viața mea, în acel an am pus 10 ha de tutun și trei hectare de lavandă. Aparțineam de raionul Arad. A venit momentul când trebuia să depun planul de producție pentru anul următor. Când am mers la raion și m-au văzut femeile de acolo, copil fiind, mi-au dat ciocolată, prăjitură și mi-au zis: «Hai măi copile că îți facem noi planul!». Peste ani, am devenit expert în asta. Planurile de producție pe care le-am făcut mai târziu, le făceam cu 10 economiști așezați la masă”, își amintește Matei.

    L-a întâmpinat pe Ceaușescu călare, înflăcărat de spiritul UTC-ist

    Când a ajuns flăcău, l-a întâmpinat pe Nicolae Ceaușescu călare, la intrarea în sat.

    ”Pe Ceaușescu l-am cunoscut când aveam tricolorul la cizmă, stăteam călare pe un cal alb și eram șeful de coloană la 100 de cai. I-am făcut atunci primirea în trecerea lui din Timiș spre Arad. Atunci, în 1968, l-am văzut pentru prima dată. Eu răspundeam din partea UTC-ului de Orțișoara, Satchinez, Hodoni. Aveam 18 ani. Eu am fost făcut pionier la excepțională în clasa a doua, lucru care se făcea în clasa a treia, a patra. La 14 ani am fost făcut utecist. Tu te întreba nimeni dacă vrei sau nu. Te chema directorul: «Du-te la poză» și după ce ți-a făcut poza, îți mai zicea «Adu 4 lei» și asta era tot. Însă am fost un tip foarte ambițios. La vârsta aceea făceam spectacol. Organizam tinerii și mergeam și făceam munci patriotice. În zilele libere de duminică recoltam roșiile, coseam fânul, făceam căpițe și snopi de grâu și aveam retribuiri. Cu banii aceștia, duminica făceam excursii la Herculane și la Felix. Eram copii săraci, dar am știut să-i organizez pe ceilalți. Probabil asta m-a scos în față. Apoi l-am mai întâlnit pe Ceaușescu o dată, când a venit în vizită în 1974, la unitatea noastră de producție, de la Cenad. Am lucrat cu oamenii o săptămână doar ca să pregătim venirea lui. Plantam cucuruz cu grijă de artiști, pentru că îl prostiseră cei din anturaj că nu se respectă densitatea și dacă vedeau o cultură de porumb care nu le plăcea cum arată, erau în stare să te închidă”, rememorează Matei.

    Fermierul politician face haz când se gândește la apartenența la PCR din acei ani. ”Vezi tu, eu nu aveam 18 ani împliniți când am fost făcut membru de partid. Însă normal statul spunea că te face membru după împlinirea a 18 ani. Pe ce? Pe meritele care le-am avut. Că am muncit! Eu sunt omul unicat cu două carnete de partid. În 1974 s-au schimbat carnetele de partid. Mi-a rămas cel vechi pentru că nu mi l-au luat și mi-au dat altul nou. Două carnete de partid”, se amuză acesta.

    Nu a făcut mulți purici la CAP, căutând (și găsind) prilejul ca să fugă de acolo. ”În școală, visul meu, ca al oricărui copil, era să intru fie la aviație, fie în armată. Îmi plăcea ordinea și disciplina. În 1968, apărând conflictul din Cehoslovacia, a venit ordin și s-au mobilizat din Timiș 100 de tineri, care au fost trimiși pentru a face transmisiuni la subofițeri la 0018 la Sibiu, chiar lângă Dumbrava, pe fondul tensiunii ce apăruse cu rușii. Eu eram proaspăt venit la CAP și aveam un contract de muncă de onorat, dar nu am avut probleme că m-am cerut să merg în armată, pentru că nimeni nu avea curajul să zică ceva, când era vorba de o mobilizare. Am vrut să scap de munca câmpului. În copilărie niciodată n-am crezut că voi face agricultură. Fugeam întotdeauna de munca pământului. Eram copil, pe la vârsta de 13 ani, când îmi amintesc că mergeam toamna de la ora 3.00 dimineața cu bunica și tăiam coceni. Îmi dădeau să pun snopii și să îi leg cu funiile. Dimineața pe la 5.00 cădeam pe o grămadă și adormeam. Mă acopereau și când plecau acasă, mă luau. Tot așa, mergeam zi lumină la scos de cartofi, sau la strâns de prune. Primeai 0,50 bani pe un coș mare, dacă strângeai. Îți dai seama ce chin! Dar ne duceam, căci eram nevoiți. Am urât munca câmpului. Am urât-o pentru că nu am făcut-o din plăcere. Era sărăcie. Munceai ca să exiști, deci nu era chiar așa ușor. Eu la 14-15 ani trăgeam la coasă ca un adult. Pentru că trebuia cineva să facă munca asta, tata fiind plecat cu serviciul, în altă parte de țară, la mina de uraniu. Nu era vorba că nu aveam mâncare. Era podul plin de grâu, erau găini, aveai ce mânca. Dar nu erau bani. Copil fiind, plângeam și înjuram și am jurat că în viața mea niciodată nu voi da cu sapa. Asta m-a împins să plec, să găsesc o soluție pentru a trăi mai bine. Căci vedeam pe cei care trăiau mai bine”, e onest cu trăirile sale din acei ani, producătorul.

    În anii ‘70 a fost pus șef la cea mai importantă fermă de legume-fructe din Timiș

    În Cenad a ajuns în 1971, după eliberarea din armată, unde a stat doi ani, ajungând la gradul de sergent cu diagonală și funcția de comandant de baterie. Cenadul e locul în care s-a simțit adoptat și care i-a dat totul. A condus cea mai importantă unitate de producție din Cenad, apoi, după Revoluție a ajuns primar și unul din marii fermieri din zonă.

    ”M-au trimis de la centrul județean, cu mașina. Atunci erau reorganizările, când se făceau noi ferme. Când au văzut că vine mașina partidului și mă aduce, au crezut că eram nepotul cuiva important. Când colo, eu eram un copil de 22 de ani. Stăteam la masă în sediu și se împărțeau fermele. Prima dată am primit o fermă de câmp. A doua zi însă, îmi spune președintele de CAP, care era inginer: «Nu! Tu iei pomii și legumele!». Erau circa 149 ha de livadă, vreo 80 ha de legume și în plus cultură mare. Toată lumea fugea ca dracu de tămâie. Mai ales inginerii bătrâni, căci știau unde e greul. Pe 10 ianuarie în acel an, 1971, am primit cea mai grea fermă legume-fructe. Era cea mai veche livadă de piersici din Austro-Ungaria a fost aici, înființată după 1870. Budapesta, Viena, se aprovizionau din această zonă, că tradiția în Cenad era legumicultura. Țin minte că am început atunci cu în jur de 160 de oameni parceliști. Vara lucram cu 400-500 de copii și peste 100 de oameni maturi pe legume și pe fructe. Asta pe lângă cei 160 de angajați. În primii doi ani am mers ca rezultate pe locul doi, respectiv trei. După doi ani nu mi-a stat nimeni în față. În al treilea an am primit în plus și o fermă de câmp de 1960 ha, în timp ce colegii mei aveau de 650-700 ha, exclusiv cultură mare. De ce? Fiindcă eram foarte dur. Eram foarte aspru chiar și cu mine. Aveam producție și oamenii mei erau foarte, foarte bine plătiți, mai ales în anii 1973-1974 când a fost introdus acordul global. Atunci oamenii erau cointeresați și câștigau fantastic. Însă l-au lăsat doar doi ani, apoi l-au desființat. În echipă aveam și vreo 50-60 de străini, din Maramureș, din Gura Putnei, Vicovul de Sus și Vicovu de Jos, pentru că nu-ți ajungea forța de muncă a locului. Cei care au lucrat la mine în perioada aceea au cu toții case, familii. Am luat inclusiv copiii între 14 și 18 ani, pe care nimeni nu vroia să îi ia. Erau copii necăjiți. Eram foarte aspru cu ei. Unii dintre cei care au rămas și și-au făcut un rost în Cenad, își mai amintesc cum mă suduiau: «Dumnezeul mamii lui! Bă, răgnea ca generalu’, dar ne plătea!!!» Țineam la ei. Aveau mâncarea slabă. Însă era o nemțoaică care avea magazin lângă fermă și la răstimpuri îi mai lăsam femeii câte un sac, doi de porumb, sau din ce era în câmp, iar nemțoaica le dădea de mâncare. Dar nu-i lăsam să ia de la magazin decât conserve și mâncare, ca să prindă putere. Acei copii au ajuns cea mai bună echipă pe care avut-o unitatea. Erau oameni cu care te speriai cât munceai. Când am avut inundațiile din ‘74, cu ei am apărat digul, nu cu sătenii, căci ei au fugit. Trecea apa cu o palmă peste Mureș. Am reușit să ținem apă și nu a trecut niciodată dincoace. Am apărat 1.500 ha și dincolo, la unguri, cât vezi cu ochii era doar o apă. Am avut necaz cu ungurii atunci fiindcă am făcut ca apa să meargă spre ei, nu spre noi. Inundațiile s-au repetat 4 ani la rând. În agricultură dacă nu ai ambiție și suflet, nu faci nimic. Însă oamenii din câmp au dus greul. Pălmașii. Când veneai în februarie vedeai câmpul plin de oameni plantând usturoi. La morcovi, se chinuiau oamenii cu noroi pe ei, pe ger. Pătrunjelul tot ei îl migăleau. În noiembrie, decembrie, duceam sfecla de zahăr, apoi dădeam îngrășăminte pe-un frig de-ți îngheța sufletul. De aia mereu aveam rezervă în fermă un butoi, două de vin. Erau nemții care aveau vin. Eu le dădeam câteva căruțe de fân și ei îmi aduceau la schimb vin. Totul clandestin. Și așa reușeam să dau în fiecare zi câte o litră de vin la omul care era în câmp”, explică agricultorul cum reușea să-și țină armata de lucrători în frâu.

    În cariera profesională, Viorel Matei ajuns să transforme ferma din Cenad pe care a primit-o în păstorire, în una dintre cele mai de succes unități de producție agricolă din județul Timiș.

    ”Cenadul nu a fost renumit prin calitatea pământului. Și acum are un pământ de proastă calitate. Dar a fost renumit prin hărnicia oamenilor. Eu așa oameni harnici n-am văzut. Cu cenăzenii și cu zilierii veniți la noi de prin alte părți, ne urcam la șase în remorci, ori în tractoare și porneam înspre plantație, iar seara la opt, la nouă veneam din câmp. Aveam loc de cazare la fermă pentru fiecare dintre copiii care veneau din afara comunei, ca zilieri. Aveam aranjate vreo 5-6 camere pentru ei. Produceam anual în jur de 1500 t de usturoi. Soiul de usturoi de Cenad a fost creat aici, la Stațiunea Lovrin. În Stațiunea Cenad s-a făcut și soiul de ceapă pe care l-au luat ulteri-or macoșii (n.r. cu referire la locuitorii din localitatea Makó, Ungaria, aflată în apropiere) dar și soiuri de grâu și ovăz în perioada interbelică. Asta fiindcă solul în Cenad era reprezentativ pentru pusta maghiară. Asta este Câmpia Tisei. Fructele și legumele din ferma pe care o conduceam, ajungeau majoritatea pe export. La intern nu dădeam de-cât celor de la stațiuni balneare și deși în scripte scriam că le dădeam clasa a doua, erau fructe încadrabile clasa întâi de calitate. Asta pentru că în vechiul regim nu aveai voie să dai la intern ce era mai bun. Însă când venea omul și se ruga de mine să îi dau, îi vindeam la preț de un leu/kg piersica de export care valora 3 lei/kg, iar omul pleca fericit că avea fructe atât de calitative pe masă, în restaurant. Pe strugurii Cardinal timpurii, era bătălie. Pentru export era totul aranjat, fiecare fruct învelit în hârtie și aranjat în lădiță, totul etichetat. Vagoanele trebuiau să fie bec. Erau controlate ventilațiile, fri-gul. Nimic nu era lăsat la voia întâmplării, fiindcă exportul era cel care aducea valuta țării. Predam la gară vagoanele până dimineața la trei. Dacă îți venea un vagon înapoi ți se imputa. Odată mi-au venit înapoi două vagoane care s-au tamponat la Curtici. Le-am înlocuit și le-am dat să își facă de țuică, numai să mă lase în pace”, își descrie acti-vitatea profesională ca șef de fermă în comunism.

    Participa la grătare de weekend cu dizidentul Iliescu. Ulterior la ședințe politice cu președintele Iliescu

    În timp a devenit un apropiat al succesorului secretarului general al PCR, prietenie care a rămas aprinsă, în ciuda sinuozităților, până în anii 2000, când Matei a ajuns șef al Comisiei de Agricultură din Senat, iar Ion Iliescu ocupant pentru a 3-a oară al fotoliului de la Cotroceni. Cu toate acestea, fermierul ține să sublinieze că traiectoria sa în politică a avut propria-i ascensiune, independentă de steaua PSD a primilor 15 ani de tranziție.

    ”Am fost un copil nesupus la părinți. Pe mine nu m-au supus nici tovarășul Iliescu, nici tovarășul Ceaușescu. Nimeni. Eu mi-am trăit viața și mi-am coordonat-o singur, chiar dacă am fost apropiat cu Iliescu. În 1974 sau 1975, Ion Iliescu, care fusese mutat disciplinar la Timișoara, împreună cu un secretar sau doi de partid și cu antrenorul Angelo Niculescu de la Poli Timișoara, ni s-au alăturat și împreună, în fiecare săptămână, făceam câte o masă la Cenad, la pădure. Era ieftină. Puneam bani fiecare și luam carne, o ladă, două de bere și vin. La întâlniri nu discutam despre partid sau politică”, completează acesta.

    A cunoscut-o pe Nadia Comăneci cu o lună înainte de fuga din țară, pe la Cenad

    Ultimii ani ai comunismului au însemnat și o presiune din ce în ce mai mare pe șefii de unități să furnizeze cifrele care satisfăceau aparatul central. Viorel Matei nu a fost menajat, însă nu s-a lăsat intimidat.

    ”În 1986 am fost internat în spital. Avusesem o cardiopatie avansată. În fiecare seară eram anchetat. Milițienii începuseră să îi bată pe magazioneri. Nu eram fricos, așa că, la un moment dat, când îl băteau pe unul dintre oamenii mei, am pus mâna pe scaun și le-am spus: «Loviți un om fără apărare? Haide să vedem care pe care!». În momentul acela cel de la economică a încercat să mă calmeze și mi-a oferit o cafea. Le-am spus atunci: «Ceea ce căutați voi, sunt inadvertențe pe care pot să le găsesc la orice unitate. Dar dacă nu s-a furat, de ce îi bateți pe ei? Dacă ar fi să aveți dreptate, eu ar trebui să fiu cel vinovat, nu ei!». Toată tărășenia pornise de la o decizie luată, care mi-a afectat inclusiv traseul profesional. În 1986 ar fi trebuit să fiu șef de CAP, dar când a venit legea care impunea se dea doar 130 kg de grâu/an de membru cooperator, am adunat toți economiștii și am dat 1.300 kg la lucrătorii din zootehnie și 1.200 kg la cei din câmp, că practic eu coordonam activitatea CAP-ului, nu președintele. Am dat 890 t de grâu în plus față de ordinul partidului. După șase luni a fost unul care a pârât și vreme de un an de zile am fost cercetați. Însă s-a demonstrat că nu am furat nimic. Secretarul de partid al județului Timiș, a venit și mi-a zis: «Băi, nea Matei, așa se lucră cu oamenii!». A venit și șeful echivalentului de atunci al Direcției Agricole și mi-a șoptit: «Eu nu puteam să-ți spun să faci așa, dar bine ai făcut». Oamenii mâncau marmeladă cu biscuiți. Știi ce înseamnă să le dai 130 kg de grâu de membru cooperator? Pâinea pe două luni. Cine eram eu să le interzic dreptul de a mânca. Și am avut curajul ăsta”.

    Trei ani mai târziu, a avut din nou probleme cu organele, din cauză că ferma lui a fost folosită ca traseu pentru cea mai răsunătoare evadare din România acelor ani. ”Întâmplător m-am dus la București aproximativ cu o lună înainte ca Nadia Comăneci să fugă din România. Coordonatorul Federației Române de Fotbal îmi era foarte bun prieten. I-am spus că aș vrea să-l cunosc pe Valentin Ceaușescu, iar el mi-a spus să aștept, că avea să vină pe acolo. Atunci i-am cunoscut, la el în birou, pe Valentin și pe Nadia, care atunci era profesoară de sport la Călărași. Câteva săptămâni mai târziu, aveam să fiu bănuit că aș fi ajutat la fuga ei din țară. În seara când Nadia a trecut clandestin spre Ungaria, noi eram atunci în plin program. Au trecut-o în timp ce noi eram în birou, în ședință. Se pregăteau de ceva timp de acest moment. Îmi amintesc că în noaptea aceea a început să ningă. Imediat după, au venit milițienii să ne aresteze, pe motiv că nu am știut că trece Nadia, fiindcă ea a traversat câmpurile fermei noastre, atunci când a fugit. Și atunci iar am fost rău de gură cu ei. «Nadia a stat aici, în Cenad, vreo trei săptămâni și voi, cei din securitate și miliție, ați mâncat și ați băut aici cu ea și ați chefuit. Voi pretindeți că nu știați și acum căutați un țap ispășitor?»”, descrie Viorel Matei evenimentele locale pline de scântei, care s-au derulat în seara zilei de 28 noiembrie 1989.

    Primar vreme de 11 ani, a condus Cenad ca un CEO de corporație

    În 1989 Viorel Matei conducea o fermă de 4.500 ha și avea în subordine 110 angajați. La revoluție ne-a declarat că a mobilizat oamenii din preajma lui, pentru ”a impune ordine și disciplină” în Cenad, după ce ”golanii” răsăriseră de nicăieri și ”amenințau că împușcă și distrug”. Totodată s-a deplasat și în Timișoara în acele zile însângerate.

    ”La Timișoara am fost eu, șoferii și doctorul. Nu a avut nimeni altcineva curaj să meargă la Timișoara în acele zile. Pe drum ne opreau revoluționarii. Situația era incertă. Am plecat în ziua de Crăciun cu trei mașini de alimente. Am dus mâncare la Spitalul Județean și la Jebel, fiindcă se anunțase că era lipsă de pâine. Am anunțat în biserică în ziua de Crăciun că strângem ajutoare. Am și acum caietul unde am notat donațiile celor din Cenad. Oamenii cei mai săraci au dat cel mai mult. Când s-au liniștit lucrurile, nu scăpam de doctori, de oameni. Toată seara erau la mine și mă rugau să le fiu primar. Nu mă interesa. Singura politică pe care o făcuse până atunci era că anual trebuia să faci pe fermă doi membri de partid. Eu în 3 ianuarie făceam trei (n.r. membri) și după aia, tot anul nu mă deranja nimeni. Revenind, țin minte că în 16 august 1990 am acceptat și am fost numit primar. Nu aveam drumuri ca acum, cu asfalt, nu aveam curent. Curentul l-am extins în Cenad cu două firme separate, pentru care am tăiat vreo 4 vaci și vreo 20 de porci. Nu am plătit nici un leu. Ca să am bani în primărie, am început să confecționez saci și pungi de nailon cu granule de la Săvinești, prelucrate în folie la București. Am avut aproape 60 de angajați la primărie, care au făcut drumuri, poduri, chiar și case. Am furat de le unguri patentul și am făcut și balastieră pe ponton plutitor. Trăgeam 40.000 mc anual, pe care îl vindeam. Așa am făcut eu rost de fonduri în primărie, cu care am făcut drumuri de acces, am turnat asfalt și aveam și 300 de copii la grădiniță care primeau mâncare gratuit. După revoluție au vrut să desființeze dispensarul. Eu, din contră, 3 ani am plătit toate cheltuielile dispensarului din fonduri de la primărie și am făcut și maternitate. În Cenad aveam 10-20 familii necăjite, pe care la sfârșit de an le scuteam de taxe și impozite. Culmea, când s-a da legea ajutorului social, am băgat în cămin peste 300 de oameni care au venit să-l ceară. Dintre toți, doar 9 au primit. Eu n-am dat pomană. Era și ordine. Am impus pază prin rotație în fiecare seară. La al doilea mandat nu am mai vrut să candidez. Am vrut să mă ocup de agricultură. Am candidat totuși cu o condiție: «fără afiș, fără propagandă». Am luat 97,6%. Cineva m-a întrebat: «Domnule, dar ce se întâmplă? De ce nu v-au votat și acei 2,4%?» Răspunsul meu a fost: «2,4% au fost mândrele mele. Nu am mai fost la ele și le-a fost ciudă pe mine». După al doilea mandat mi-au zis ca îmi dau foc la casă dacă nu mai stau și al treilea. Am candidat și am ieșit, însă eram sătul să fiu slugă comunală”, declară Viorel Matei.

    Deși s-a remarcat mai ales drept o fire antreprenorială, atât în RSR, ca șef de fermă, cât și în capitalism, ca primar și fermier privat, Viorel Matei a fost totodată un lider marcant al PDSR și mai apoi al PSD, la nivel local. Explicația sa privind apetitul pentru stânga, îl justifică prin afinitatea față de universul ideatic din jurul acestui partid născut din spuma disoluției PCR.

    ”Să explic de ce am ajuns în PSD. Normal trebuia să fiu la liberali sau la țărăniști, dacă e să analizez rădăcinile mele. Însă eu am crescut copil sărac. Am știut ce-i greutatea. Am fost omul care dacă eu am mâncat o bucată, am lăsat să mănânce și celălalt. Mi s-a părut o echitate în ceea ce privește dreptul la spital gratuit, la școli gratuite. Pensionarii de orice fel, aveau în mandatele mele la primărie, în fiecare an, concedii la stațiuni balneare. Unii dintre ei mai găseau pretexte să nu meargă, invocând că ar avea treburi prin gospodărie, dar eu le plăteam drumul și toate cheltuielile, numai să se ducă. Pe mine mă deranjează marii comuniști care au trăit din comunism și acum vin și spun «jos comuniștii»! Nu-i adevărat. Sub comunism a fost protecție socială. Cum își poate cineva închipui că aș fi putut eu să țin 3 copii la școală în Timișoara? Și an de an, am fost cu ei în concedii și la mare și la munte. În ziua de azi, ca om de rând, nu poți să faci asta»”, își pune sub lupă traiectul politic.

    A croit parte din legislația agriculturii în Senat, dar nu l-a biruit pe Isărescu

    În legislatura 2000-2004 a fost senator, membru în Comisia pentru agricultură, silvicultură şi dezvoltare rurală și pentru o scurtă perioadă și președinte al acesteia. În această calitate, a adus câteva dintre modificările care ulterior au avut un impact puternic asupra mediului rural românesc.

    ”Fiind nou în Senat în 2000, nu știam cu ce se mănâncă. Nu am absentat niciodată, ci doar am întârziat. Din 106 medieri, am câștigat 102. Medierile însemnau când Senatul se lupta cu Camera, care avea un raport numeric de 2,5 deputați la un senator. Noi eram 10, ei 22. Dar întotdeauna îi câștigam cu argumente. Un articol din legea mea, așa zisa Lege Lupu, e că acolo unde terenul nu se află în perimetrul administrativ, să se poată retroceda în zona limitrofă prin transfer de anexe, și voi explica de ce. În 1956 s-au făcut CAP-urile, iar terenurile s-au dus pe alt teritoriu administrativ. De exemplu Cenadul, care avea în jur de 14.000 ha, nu l-am putut împărți, căci s-au cerut 9000 ha și doar 7000 ha am putut da, deși aveam dreptul al 14.000. O parte din suprafața UAT-ului era la Dudești, iar o altă parte la Sânnicolau. Înainte legea spunea clar că nu primești dacă nu era în teritoriul administrativ. Foarte mulți prefecți și primari din țară aveau aceleași probleme, în timp ce, profitând de această anomalie, pe zona sudului au fost șmecherii care au luat de la ADS mii de hectare cu redevență aproape zero. Atunci am spus: «prin transfer de anexă în zona limitrofă». Stătea omul și se uita la pământul lui cum îl folosea Triță Făniță, Tărăcilă și alții ca ei. Pe atunci cu mine în comisie era chiar Triță Făniță, care a pierdut aproape 6.000 ha pe zona Constanța din cauza mea. Tărăcilă cu gașca lui a pierdut și el vreo 5.000 ha. Însă ce au înțeles unii că înseamnă aplicarea articolului care prevedea retrocedarea în zonă limitrofă, prin transferul pământui din Caraș lângă Agronomia Timiș, aia înseamnă excrocherie”, explică fostul senator.

    Acesta regretă că nu a reușit să convingă autoritățile să legifereze finanțarea fermierilor români de către bănci special desemnate, ca să achiziționeze pământ agricol și folosirea respectivelor parcele ca garanție pentru creditele luate din bănci special desemnate de către stat, să deschidă și linii de finanțare pentru fermieri.

    ”Proprietarul român ar fi putut să-și vândă terenul la o adevărată valoare, dacă ar fi fost protejat de stat. Iar fermierii români ar fi putut cunoaște o altă dezvoltare, dacă cu terenul agricol ar fi putut garanta și să ia credite. Dacă ne amintim, până acum 3-4 ani nu se putea lua pământul în garanție. Dacă eu aveam 100 ha și vroiam să îmi iau un tractor, nu puteam să gajez cu pământul, iar dacă nu plăteam, îmi lua banca pământul. În schimb au venit străinii, care au cumpărat o zootehnie cu 1 milion de lei și banca i-a creditat cu 100 de milioane, că a fost considerată afacere. Cu banii luați din bancă străinul a cumpărat terenuri ieftine și ne-a făcut praf pe noi, fermierii români. Ne-a sărăcit, în contextul în care eu ca român nu am avut acces la creditările din banii noștri. Asta a fost durerea. Mereu, când aveam nevoie să accesăm un credit, ni se arunca în față întrebarea «cu ce garantați?». Producția nu ți-o lua ca și garanție, bunul cumpărat mobil sau imobil ți-l lua până la 30 sau 40 %, iar terenul agricol deloc. Am cerut să se creeze prin lege acea «bancă a pământului» și totodată statul să nu dea voie țăranului să vândă pământul la un preț de mizerie către străini. Am făcut și o propunere să se limiteze prin lege «1000 de mărci hectarul» ca plafon minim. Însă Isărescu mi-a spus: «Domnule, e imposibil». El a spus că nu avem valoare la pământ. La care i-am răspuns: «Dar despăgubire din Cadrilater, la ce preț s-au făcut? Cum le-ați calculați valoarea?». «Păiii…». «Atunci puneți această valoare, actualizată cu inflația». Nu a vrut. Dacă făcea «banca pământului» și se introducea acel plafon minim, nu se vindea România și pământul era și acum al românilor. Ce regret este că nu am putut să influențez mai mult, deși am avut multe inițiative”, își încheie expunerea câtorva din bătăliile pe care le consideră definitorii pentru scurta carieră în politica mare, de București.

    S-a retras în munca de la fermă

    Deși în ultimii 7 ani a apărut tot mai sporadic în lumina reflectoarelor, în prezent Viorel Matei e încă activ ca fermier și veghează cu același ochi necruțător peste activitatea celor 30 de angajați, ca lucrările agricole să se întâmple conform voii lui, pe cele circa 3.000 ha pe care le are în administrare, în paralel cu o componentă zootehnică ce numără 160 de bălțate.

    ”Eu merg pe producție medie, între 5.000 și 6.000 kg/ha la grâu. Aici sunt doar în jur de 30% soluri de categoria I și II. Restul este sol de categoria III și IV și nu obții producții și în ani secetoși, când în localitățile din apropiere, precum Lo-vrin, media precipitațiilor a fost la 320 mm, pe Cenad am avut doar 200 mm. Cenad este în acest triunghi al bermudelor format de Mureș și Tisa. Se creează niște curenți care alungă o bună parte din precipitații”, descrie zona în care s-a statornicit acum 50 de ani.

    Înspre final vrem să rămânem focusați doar pe de-ale fermierilor, așa că suntem curioși să aflăm care sunt Top 3 agronomi pe care Viorel Matei îi apreciază profesional. ”Pentru organizare pe Muscă (Dimitrie Muscă – n.r.), pentru minte pe Buzdugan (Lucian Buzdugan – n.r.). Locul 3 nu am”, vine răspunsul său.


    Te-ar mai putea interesa

    Tăieri la liliac. Metode și reguli Prognoza meteo pe două săptămâni. Cum va fi vremea de Sf. Andrei, 1 Decembrie și Moș Nicolae Schimbare pe piața de cereale! Egiptul și-a lansat propria bursă de cereale. Prețul grâului la Cairo

    Ultimele știri

    Aplicarea tratamentelor în câmp se va schimba fundamental: O nouă soluție inventată de germani Crescătorii de animale care au subvențiile blocate la plată Ciuperci pe pomi. Cauze, tratamente