Ciobănaș cu 45.000 de oi: Povestea lui Dumitru Andreșoi, cel mai mare baci din România
Daniel Befu -
Există în România un fermier ca nimeni altul, a cărui ascensiune te lasă perplex. Totul printr-o muncă nebună, parcă fără stăvilar. În urmă cu trei ani, când am contactat APIA, Ministerul Agriculturii și asociațiile de profil în căutarea celui mai mare oier al țării, am rămas muți de uimire toți cei din redacție, când am primit listele. Între primul și următorul clasat era un salt imens. Liderul nu era din Sibiunici din Dobrogea, ci era un hunedorean. Și avea la nivelul anului 2011 nu 2.000, nu 5.000, ci 8.600 de oi mame, 1.700-1.800 de mioare, 8.500-8.600 de miei şi 500 de berbeci. V-ați pierdut nu? Pe măsură ce socoteam, ne cruceam: în total, 19.300-19.500 animale. Atunci l-am supranumit “Regele Ciobanilor”, apelativ cu care a fost preluat și de restul presei.
E 2014 și l-am căutat pe Dumitru Andreșoi din nou. Dar am găsit un alt Dumitru Andreșoi, care nu mai seamănă deloc cu cel din 2011. Mă refer la cifre: 24.000 de oi mame, 20.000 de miei, 1.000 de berbeci. Total iunie 2014: 45.000 animale, adică o creștere de 250% în trei ani. Și contorul lor se învârte în sus pe fast forward. Numărul de animale auxiliare este pe măsură: “Nu știu exact câți câini am, dar peste 200 în mod clar am. Și măgăruși tot peste 200. Sincer nu mă știu toți câinii, că-s prea mulți”.
Acest fermier mai are o patimă, “pământul”, pe care l-a tratat fix ca pe mioare, adică l-a înmulțit fără măsură. În 2011 lucra 7.000 de hectare de teren, din care 1.000 erau în proprietate, restul în arendă sau concesionate. În 2014 ne roagă să-l scuzăm că pentru 2014 e incapabil să ne dea o cifră, din cauza unei mici probleme: „O, hoho-hoho! Asta cel mai bine știu săptămâna viitoare că și acum facem contracte încontinuu, în ultimele zile, și de arendă și de concesiune. În plus, cumpăr tot ce e la vânzare agricol: pășune, fânaț, arabil. Știu doar că anul trecut am avut undeva la vreo 14.000 de hectare, din care mai mult de jumate au fost ale mele. Din Hunedoara până în Cluj, Satu Mare, Arad, am terenuri”. Prețul la care a achiziționează în prezent este între 2.500 euro/hectar, cel mai mic preț și până la 3.500 euro. Totul din resurse proprii: “Nu am nici un credit”.
Ca să nu credeți că Dumitru Andreșoi e recordman în toate, are și el aspecte în care e de-a dreptul sărac: „Pădure nu am. Din ce am eu cumpărat nu cred că am 50 de hectare de pădure. Am luat-o că era în continuarea celorlalte terenuri pe care le-am achiziționat”. Oierul precizează că absolut tot terenul pe care-l deține nu e lăsat să stea degeaba, ci e exploatat pentru desfășurarea activității.
Unde-ți poți paște atâtea turme?
Când ai efective de animale atât de mari, a le hrăni implică o logistică complexă: “La munte avem plecate 24 de turme și jos îmi rămân 9. Le țin jos inclusiv peste vară. În total am 33 de turme. Nu știu pe câți munți mi-s împărțite. Oricum, începând din Munții Retezat, Munții Țarcu, Munții Godeanu, Munții Șureanu. Ăștia-s munții care au fost locuiți de daci. Unde au fost ei sunt și eu, că oamenii din aceste locuri cresc oi de pe timpul dacilor. Dar turme am și la Cluj, la Aiud, la Zalău”.
Ca să-și poată gestiona fabulosul patrimoniu, Dumitru Andreșoi aproape că rămâne fără timp: “Concediu am vara, vreo 5-6 zile, când mergem la mare și de Revelion 4-5 zile. În rest muncă non-stop. Rar, foarte rar am liber un weekend sau o duminică. Tot timpul găsești ceva de făcut. Iar de dormit, dorm în medie 4-5 ore pe noapte”.
În privința valorii afacerii sale, Dumitru Andreșoi e reținut: „Dumnezeu știe. Până nu vinzi n-ai de unde să știi”.
Unde-și are rădăcinile dragostea de oi a acestui baci atipic?
Dumitru Andreșoi își descrie activitatea concis: “Nu e neapărat special, e o afacere nu foarte complicată, dar grea. Necesită foarte multă muncă și trebuie ca atunci când te naști, să te naști cu înclinația asta”.
L-am întrebat care e acel ceva care l-a împins spre ceea ce e azi?: „Poveștile pe care mi le spunea bunica, de când era mică și mergea la oi, ea mi-a insuflat și încă o dată e și ceva cu care te naști, nu o capeți, că nu te trezești la 30 de ani că prinzi dragul de animale. Atunci prinzi dragul de banii lor, dar cu dragostea de animale te naști. Nu o zic, că așa mi se pare mie c-ar fi. Nu sunt singurul, mai sunt care zic că e un drag de mioare cu care vii pe lume. L-am întrebat și mi-a zis-o unul din bacii de la turmele mele, care are 76 de ani și stă și la vârsta asta la 2.500 de metri altitudine și face asta de când e mic copil. Îl cheamă Tomoș Gheorghe. De la vârsta de 9 ani în vacanța de vară mergeam la muncă la stână. Azi luam vacanța, mâine plecam la munte, la oi. Îmi aduc aminte că nici nu mă puteam urca bine pe cal, că hop pe cal și mergeam pe munte. Îmi amintesc că eu câștigam 1.500 de lei pe lună, pe timp de vară și părinții mei aveau salariu de 1.700 de lei pe lună. La vârsta de 12 ani câștigam eu 4.500 de lei pe lună și părinții tot 1.700. Nu ai mei mă trimiteau, ci eu nu răbdam să nu merg. Părinții mei plângeau când plecam de-acasă, ei nu vroiau să mă vadă că mă urc în munte, dar aia era alegerea mea. După trei luni de stat pe culmi, venea tata la sfârșit de vară după mine să mă coboare-acasă. Dar era o muncă mizerabilă și de-aia ai mei nu m-au încurajat în asta. Cât stăteam trei luni în creier de munte nu făceam baie deloc. Imaginați-vă cum arătam după trei luni. Bine, așa cât de cât, în câte-un izvoaraș de munte, îmi dădeam cămașa jos și mă splălam de la brâu în sus, în zilele când aerul înălțimilor nu era chiar așa rece, dar de-un îmbăiat propriu-zis nu aveam parte deloc în trei luni”.
A crescut mare, și-a căutat rostul în viață și și-a pornit o afacere de succes cu tăiatul lemnelor din pădure. În 2001 toamna și-a cumpărat 80 de oi, din nostalgia vremurilor când era copil: “Le-am luat nu ca să fac o afacere, ci de drag. Am vrut să am eu oile mele, să mă urc pe culmile munților la ele”. La acel moment avea doar două hectare de teren. În acel moment s-a activat baciul din el, baciul care visase să devină când era un țânc.
“Sunt liber” cu cerul, vântul, focul, apa, stânca și fiara
Acum e om de afaceri de succes, cu exporturi de milioane de euro în țările arabe și în calitate de președinte al asociației de profil, a cunoscut toată floarea cea vestită care trudește în palatele de la București: “Da, am fost la negocieri cu domnul Președinte. Premierii pe toți care au fost din 2003-2004 încoace, i-am cunoscut. Și pe Comisarul Cioloș l-am cunoscut, e un om deosebit”. Orice om cocoțat acolo sus, pe scara ierarhiilor, are tendința să devină mai fin în tabieturi și să-și desfete traiul cu luxul ce-l pot oferi companiile nișate pe produse și servicii pentru milionari. Dumitru Andreșoi are alt tip de plăceri, „pour le connaisseurs”: „Pentru mine satisfacția supremă este când am timp să mă duc la oamenii mei pe munte, să dorm cu ei. În fiecare an trec cel puțin o dată pe la toate turmele și uneori și de mai multe ori. Plec de la noi de la Câmpul lui Neag, de deasupra Petroșanilor, îmi iau 2-3 băieți cu mine, 7-8 măgăruși, punem bagajele pe ei și proviziile și plecăm către turmele din munți. Trec de la una la alta, fac câte 2-3 pe zi și seara unde ne prinde ne culcăm, facem mâncarea la ceaun, dimineața plecăm din nou.
Mâncarea făcută de ciobani sus pe pajiștile alpine e cea mai bună, cea mai gustoasă. Oricând ar fi de bună mâncarea din restaurantele de lux, și am fost prin câteva, nu se compară. Nu musai ca gust, dar ca atmosferă. Gândiți-vă numai la flora care e pe munte, care face ca aerul să aibă un miros foarte plăcut, când stai seara lângă foc. Aerul e curat, e tare. Prima senzație, în prima zi când urci acolo, la 2500 de metri, e că nu-ți ajunge aerul și obosești foarte tari și-n prima zi și a doua zi. Pe urmă de obișnuiești cu aerul rarefiat. Apa la 2000 de metri e rece sloi. Când izvorăște din piatră vă dați seama că nu trage a pământ. E o apă, cum îi spunem noi, mai tare, chiar din stâncă”.
Soția îl însoțește pe munte
Oierul nu e singur în drumurile lui: “De multe ori chiar peste voia mea, soția a venit cu mine pe munte, în drumurile mele pe la turme și a dormit cu mine pe jos. Sunt trasee care sunt foarte grele și n-am vrut s-o iau nu ca s-o protejez, dar mă gândeam că poate nu rezistă și mă-ncurcă și pe mine la drum, dar rezistă și e adaptată foarte bine. Anul ăsta însă nu mai poate, fiindcă mai așteptăm să ne vină pe lume un copilaș”.
Însă tot în familie, Dumitru Andreșoi nu e doar susținut, ci e și mustrat pentru lipsa de limită în afacerile lui: “Fiicele mele n-au mai urcat pe munte de cinci ani. Fetele nu înțeleg și mă întreabă: “De ce cumperi tata teren încontinuu” și au dreptate, pentru că noi nu ne oprim, cumpărăm teren agricol de la toți oamenii care au terenuri agricole de vândut. Ele nu înțeleg ce fac eu cu atâtea terenuri agricole, că ele oricum n-o să mă urmeze. Fiica cea mare deja a ales o altă cale. E la medicină în Timișoara”.
Înălțimile îl învață pe om să conștientizeze cât e de mic
Bogat, de succes, adică purtător al acelor atribute care-i tentează pe oameni să devină aroganți, Dumitru Andreșoi dă răspunsuri mai degrabă demne de-un pustnic înțelept: “Nu cred că noi, oierii, avem a-i învăța ceva pe cei care își duc viața și muncesc jos, în orașe. Singurul lucru ce-l avem noi, ciobanii, e că suntem foarte credincioși. Așa vrem să credem noi și cred că și suntem. Fără Dumnezeu, fără credință în el, n-avem ce căuta acolo. El ne apără pe munte. Acum să fim serioși. Câini avem noi, dar sunt tot felul de intemperii, sunt tunete, fulgere, acum doi ani mi-a trăznit un cioban. În fiecare an aproape, pe munții ăștia, ciobănia se lasă cu moarte de om, din cauza fulgerelor (fulgeră oameni), pentru că la altitudinile astea descărcările electrice sunt foarte mari. Cu ursul nu s-au luptat dar au fost atacați de urși oameni de-ai mei. Au mai pierdut câini, dar din fericire oamenii nu mi-au pățit nimic. În primul rând credința în Dumnezeu e foarte importantă. E o lege la noi ciobani, n-ai voie să minți sau să furi de la unul la altul, pentru că Dumnezeu te pedepsește foarte aspru. Între bacii care sunt sus sus pe creste e o legătură foarte strânsă, pentru că acolo nu te ajută nimeni. Ești doar tu și Dumnezeu. Cine să te-ajute acolo? Sunt doi oameni, avem o turmă de 1.600 de oi, câinii, măgarii și atât. Dacă pici pe munte nu e nimeni să te ridice. Aici jos când ai nevoie de-o pâine te duci și bați la poartă la vecinu’, acolo nu, tu îți faci mămăliga, tu mănânci. Eu tot timpul încerc să le explic, să-i fac să înțeleagă că trebuie să fie mai mult ca o familie, pentru că ei aici, cu turmele, își petrec 90% din timpul lor într-un an de zile. Și încercăm la greu să ne-ajutăm, bucuriile le împărțim împreună. Asprimea muncii și a traiului încercăm s-o îndulcim cu salarii bune. Dar nu pot să vă spun sumele”.
Oaia de 90 kg și berbecul de 130 kg
Baciul numărul 1 al țării nu se amăgește cu cifrele impresionante ale efectivelor sale, ci e în permanență în căutare de soluții pentru optimizarea activității lui: „Noi pe țurcană avem experiențe. Eu până la ora actuală am numai țurcană pură pentru că am lucrat pe ea foarte mult și sunt foarte mulțumit de ce-am obținut. Am depășit orice standard la rasa țurcană. Avem oaia țurcană 80-90 de kilograme oaia, berbecul ajunge și la 130 de kilograme. Pe țurcană am reușit rezultatele astea în colaborare cu Agenția Națională pentru Ameliorare și Reproducție în Zootehnie. Dânșii au avut încredere în noi și ne-au dat controlul oficial aici, la Asociație (n.r. Asociatia Județeană a Crescatorilor de Ovine „Dacia”). Noi în urmă cu 8 ani am preluat controlul oficial, asociația, am angajat specialiști de la ei, de la ANARZ și împreună am selectat animalele, mieii, tineretul care era cel mai valoros, plus variantele și am eliminat minus variante și în fiecare an am obținut produs mai bun. V-am spus, oile sunt așa de mari că cine le vede, nu mă crede. Mă întreabă unii: ‘Ce le dai la animale? Hormoni de creștere?”. Da de unde? Nu le dau nimic, în afară de porumb. Până acum boabe, iar de anul ăsta le dau numai porumb măcinat”.
Crește doar Țurcane
Andreșoi nu e interesat în creșterea altor rase: “Țigaie nu am. Numai țurcană. E zona unde cu asta am crescut eu de mic, e și zona unde merge țurcana foarte bine. E diferență și la performanță și la carcasă. Țigaia merge mai la șes. Dar e și în zona Brașovului, care e o zonă, tot așa, muntoasă, dar nu știu dacă iasă cu ele la munte sau le țin pe dealurile alea de la altitudini mai joase”.
De asemenea, nici mulsul oilor nu e în aria sa de interes, deși în urmă cu 3 ani avea în plan să deschidă niște magazine de produse din oaie, printre care și specialități din lapte: „Mulg o mie de oi ca să am brânză pentru ciobanii mei și pentru noi în familie. Dar brânză nu vând deloc. Doar pentru carne cresc oile”.
Andreșoi consideră că laptele e o afacere cu potențial de rentabilitate doar pentru stânele mici: „Cei care au posibilitatea și au turme mai mici, fac și lapte. Am colegi care mulg oile, dar când ai efective mari nu poți. Din ce văd eu, sub 500 de oi e greu să faci profit, dar ca o familie trăiești, nu poți să spui că nu trăiești, dacă lucrezi tu, cu membrii familiei. Duci o viață decentă cât de cât. Dar dacă vrei să acumulezi cât de cât în fiecare an, trebuie să ai peste 500 de oi”.
Ciobanul din Occident nu-i așa ”aspru”
Tot pentru a cunoaște mai mult despre oi și oierit, Andreșoi a mers pentru schimb de experiență la omologi din Occident: “Am făcut schimburi de experiență în Franța, în Italia, în Austria, le-am luat pe toate la rând. Ciobanul de Austria sau de Germania nu e la fel de aspru ca ciobanul de România, pentru că asprimea noastră e dată de condițiile vitrege, pe când la ei au șosele asfaltate până-n vârful munților. Ai mei săracii merg cinci ore cu măgarii și încă ai mei îs norocoși, că la alții merg câte trei săptămâni, fiindcă nu merge nimeni cu mașinile de teren, cum merg eu la băieții mei. Acum tot la trei săptămâni le duc provizii. Anii trecuți mergeam la fiecare două săptămâni, dar de trei ani de zile mergem la trei săptămâni cu mâncarea la ei, până la drumurile forestiere cu mașinile de teren, și-acolo vin cu măgărușii, transportăm alimentele și ei și le urcă la munte”.
Cea mai mare greșeală a ciobanilor din România?
De câțiva ani, Dumitru Andreșoi apără și interesele oierilor, în calitatea sa de președinte al Asociatiei Județene a Crescatorilor de Ovine „Dacia”, din Hunedoara, activitate ce i-a permis să fie atent la felul cum evoluează domeniul oieritului în România.
Ca încercare majoră pentru breasla lui, el punctează problema bazei funciare a fermierilor din oierit: “Ca să crești oi ai nevoie de teren. Eu zic că-n medie ar trebui să fie la un hectar 3-4 oi. Dar la munte e două oi la hectar, pentru că e piatră, e mai greu. Colegii mei au greșit cel mai mult că n-au cumpărat terenuri după 2000. O să fie foarte greu cu procurarea de suprafețe, pentru că neavând suprafețe în proprietate sau în arendă, e foarte greu să mai ții pasul cu cei care au. Eu sunt sincer, vă spun că eu personal mare noroc am avut cu plățile pe suprafață. Noi suntem de multe ori blamați: “Ăla a luat subvenții, a făcut avere”. Ar fi trebuit să fim dați ca model noi, ca exemple de fermieri care au folosit banii europeni pentru dezvoltarea afacerii în agricultură, nu ca să facem hoteluri, cum cunosc și eu pe unii”.
Pentru 2014 oierul are deja în lucru un proiect care-l ține ocupat: “În iarna asta am mai cumpărat un complex de îngrășare a mieilor și o să trec pe stabulație, pe fermă și o să fac trei fătări în doi ani. Are capacitatea undeva la 30.000-40.000 de capete de miei pentru îngrășare. Acum începem s-o populăm. Anul ăsta o umplem”.
Next level: 100.000?
Andreșoi are multe griji pe cap, dar cu siguranță nu-l frământă aceea că ar putea ajunge pe locul doi: „Sunt care au 3000, 4000, 5000 de oi. Mai mult nu știu să aibă cineva, dar în România cei mai mulți au între 500 și 2000 de oi. Acolo e puterea oilor”.
Cât despre sine, nu se poate încadra în categorii: “E, greu, foarte greu la nivelul ăsta. Le spun la mulți: «N-a mai fost nimeni ca mine și nici după ce-o să mor eu n-o să mai fie nimeni». Nu pot să zic unde o să mă opresc, că nu știu. Când am ajuns la 10.000 toată lumea spunea: «Ăsta a înnebunit. Cum să aibă 10.000 de oi mame?» Am ajuns la 25.000 și de data asta n-au mai spus nimic. Au tăcut. De-acum încolo ce-o vrea Dumnezeu. Eu cumpăr teren și oi. Pentru mine nu mai e noțiunea de bani, pentru că ori ai 50 de milioane de euro, ori ai 100, tot aia e. Pentru mine nu sunt banii, nici nevoia, ci vrem să vedem până unde putem să ducem oieritul ăsta. Când m-oi opri nu știu. Unde oi ajunge cu numărul lor, oi ajunge”.
Fotografii de Bogdan Ștefan
