Ce şanse mai are roşia românească? Piaţa dictează, spun legumicultorii
agrointeligenta.ro -
Sub 10% din totalul suprafeţei cultivate cu tomate la nivel naţional este folosită pentru soiuri româneşti, potrivit specialiştilor din Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.
Gustul plăcut al roşiei zemoase autohtone nu este suficient ca să determine marii legumicultori să cultive astfel de soiuri mai puţin rezistente şi cu productivitate mai mică decât a hibrizilor de tomate proveniți în general din import.
În România există trei institute de cercetare în domeniul legumiculturii care mai produc seminţe de tomate româneşti. La fel, la sate, aproape toţi ţăranii au în curte câte un lot de teren cultivat cu roşii tradiţionale. Care este atunci cauza lipsei acestor soiuri de pe piaţă? De ce salata preparată cu roşiile din comerţ nu mai are gustul savuros de pe vremea bunicii? Şi legumicultorii, şi cercetătorii au explicaţii asemănătoare pentru acest fenomen şi susţin că doar educarea consumatorului ar mai putea creşte cererea.
Cum arată roșia autohtonă
La piaţă sau chiar supermarket, cumpărătorii caută obsesiv roşii româneşti. În marile magazine, deşi pe etichetă scrie „roşii româneşti“, gustul este dezamăgitor, nimic nu aduce aminte de gustul plăcut al roşiei de la ţară mâncată în copilărie. De cele mai multe ori, chiar dacă roşiile sunt produse pe pământ românesc, seminţele din care se obţin se aduc din Israel, Bulgaria, Turcia şi Spania. Şi în pieţe, dacă nu cumva suntem păcăliţi că roşiile sunt româneşti şi nu importate, lucrurile stau la fel. Chiar şi ţăranii preferă să cultive pentru vânzare tomate din seminţe de import.
Dar cum arată roşia românească tradiţională, ce caracteristici are? Costel Vînătoru, doctor inginer în horticultură şi şeful laboratorului de genetică şi ameliorare de la Staţiunea Dezvoltare- Cercetare pentru Legumicultură (SDCL) din Buzău, face precizările necesare: „Roşia românească este gustoasă, aromată, benefică pentru sănătate. E crescută pe sol natural, nu forţată cu substanţe chimice. Roşia
românească nu e tare, nu e lemnoasă. Are gust specific, plăcut, nu e fadă. Roşia e o minune, e un microlaborator. Gustul şi aroma sunt date, potrivit cercetărilor aprofundate, de 400 de substanţe pe care roşia le prelucrează şi sintetizează“, spune cercetătorul Vînătoru.
„Roșia românească e vie“
În cazul tomatelor româneşti, perioada de păstrare după recoltare este destul de scurtă, de 8-10 zile. În cazul roşiilor de la supermarket, perioada poate ajunge şi la 6 luni. Gustul însă nu este acelaşi, nici măcar aspectul.
Dacă discutăm despre ceea ce cunoaştem sub denumirea de roşie românească, vorbim despre tomate de calitate, coacerea, maturarea au o coordonare genetică, creşterea are un ritm natural.
„La roşia românească se urmează un ciclu, din sămânţa pusă în solul natural iese fructul, la început e verde, pârguieşte, se maturează. E un ciclu complet, fructul e viu, natural, cu gust şi aromă. Se păstrează un ritm natural la creştere. E o tehnologie care se respectă. Roşiile autohtone prezintă varietate, nu sunt neapărat uniforme la dimensiuni, sunt şi unele mai mici, unele şi mai mari, pot fi creţe, cu guleraş, cu o mică pată la codiţă etc. La recolte nu se folosesc substanţe chimice în exces. Roşia românească se consumă în stare proaspătă“, precizează şeful Laboratorului de genetică şi ameliorare de la SDCL Buzău, Costel Vînătoru, un specialist care este în stare să vorbească, cu pasiune, ore întregi despre legumicultură şi roşiile româneşti.
Tomate pretențioase cu risc de comercializare
La selecţiile riguroase, la noii hibrizi dispare tocmai gustul zemos, plin de savoare, pe care îl ştiam din vremea bunicii. Gustul pierde teren când vrei să ai o recoltă de tomate rezistentă la transport şi productivitate mare. Nu poţi avea numai calitate şi producţie foarte mare.
„Într-adevăr, roşia românească are nişte pretenţii, ca să spunem aşa. Nu rezistă mult la transport, are ceea ce se numeşte risc de comercializare, lucruri care descurajează uneori producătorul, care vrea înainte de toate câştiguri cât mai mari. Ca să mai facem o comparaţie, la noi, la ceea ce denumim roşii româneşti, se obţine să zicem o producţie de 120 de tone la hectar, în timp ce afară, la tomate, la culturi intensive se pot obţine producţii de chiar 1.000 de tone la ha. Vor trebui făcute şi explicate pentru consumator problemele de trasabilitate. Consumatorul ar trebui să ştie mai exact cum a fost rescut fiecare soi de tomate. Poate dacă va fi mai informat,va ştii să aleagă mai bine, va cere ceea ce consideră a fi mai sănătos. Problema de păstrare după recoltare este importantă. Dacă faci exporturi, drumurile sunt lungi, se mai interpun şi spaţiile de depozitare. Camioanele umblă prin toată Europa, de la un capăt la altul, ce faci dacă ai, de exemplu, tomate care rezistă 8-10 zile. E discutabil, dar din punct de vedere comercial devine mai simplu, mai practic, să alegi soiuri care rezistă mult mai mult la transport, deşi gustul e discutabil“, a menţionat cercetătorul buzoian.
„Ștefan cel Mare nu a mâncat roșii“
Şeful laboratorului de genetică şi ameliorare de la Staţiunea de Dezvoltare-Cercetare pentru Legumicultură Buzău spune în glumă că „Ştefan cel Mare nu a mâncat roşii“, subliniind astfel că aceste culturi de tomate nu au tocmai tradiţii strămoşeşti.
Roşia a ajuns în România abia în 1835. Dar, chiar şi aşa, cultivarea pe suprafeţe întinse abia după cel de-al Doilea Război Mondial a devenit ceva obişnuit în România.
„Culturile mari de tomate, pe suprafeţe întinse, au devenit ceva obișnuit în România cam de prin anul 1947. Însă a prins atât de bine la noi, încât a ajuns nelipsită în alimentaţie, e folosită în zeci şi zeci de feluri de mâncăruri. Ca să ne dăm seama cât de bine a prins roşia la români, putem compara două legume asemănătoare, vânăta şi roşia. Diversitatea preparatelor alimentare din vinete este mult, mult mai mică decât dacă discutăm în comparaţie cu tomatele. Roşia a devenit o legumă pe gustul românilor, foarte apreciată, nelipsită din meniu, utilizată mult în mâncăruri“, subliniază Costel Vînătoru.
Peste 500 de soiuri de tomate în banca de semințe de la Buzău
În România există încă trei institute de cercetare agricole care deţin şi dezvoltă soiuri de tomate: Staţiunea de Dezvoltare-Cercetare pentru Legumicultură Buzău, Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Legumicultură şi Floricultură (ICDLF) Vidra (localitate aflată în judeţul Ilfov, aproape de Bucureşti) şi Staţiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Legumicultură Iernut (aflată la 30 de kilometri de Târgu-Mureş).
Din cauza restrângerii de activitate din ultimii 29 de ani, dar şi din pricina desfiinţării sprijinului financiar încă din 2007, cantităţile de seminţe produse nu sunt foarte mari, fiind insuficiente la cererea relativ mare de pe piaţă.
Cercetătorii români spun că problema productivităţii la soiurile româneşti a fost rezolvată, practic se pot obţine producţii similare cu soiurile importante, însă rămâne problema rezistenţei, ceea ce îi face pe legumicultorii români „să fugă“ când aud de tomate autohtone. De 15-20 de ani, legumicultorii preferă soiurile de seminţe de import, dar cererea din partea consumatorilor ar putea schimba în perioada următoare optica producătorilor.
„Se cumpără tot ce producem. Nici nu facem faţă la cererea de seminţe şi răsaduri de roşii. Colecţia noastră de seminţe la SDCL Buzău conţine peste 500 de soiuri de seminţe de roşii. În trecut, vorbeam de roşii de consum şi roşii de industrializare. În prezent, vorbim de zeci şi zeci de soiuri şi hibrizi specializaţi. Pentru consum, roşiile nu trebuie să fie fade, trebuie să fie dulci-acrişoare la gust, să înţepe la limbă, să aibă un conţinut ridicat de vitamina C şi altele. La roşiile pentru industrializare, acestea nu trebuie să fie acide, iar conţinutul de substanţă uscată nu trebuie să depăşească 6%“, relatează Vînătoru.
Ce spun legumicultorii
Mircea Croitoru, din comuna Matca, județul Galați (unul dintre cele mai mari bazine legumicole din ţară), face parte dintr-o familie de legumicultori cu tradiţie, care cultivă din tată-n fiu roşii, castraveţi şi ardei gras în solarii. Mai mult de jumătate din producţia proprie ia drumul exportului, restul pleacă spre supermarket. Cererea fiind mare, nu mai vinde, de ani buni, nimic în piaţă.
„Am mai cultivat şi soiuri româneşti de tomate. Nu intenţionez să dau vina pe cineva anume, nu caut vinovaţi şi nu sunt dispus să iau partea cuiva, atât timp cât piaţa dictează ce producem. Ca să fiu mai exact, din ce am aflat şi am experimentat, soiurile tradiţionale româneşti, ceea ce numim noi roşia românească, nu fac bine faţă diferenţelor de temperatură zi/noapte, nu sunt foarte rezistente la viruşi, bacterii, ciuperci care apar şi se dezvoltă în culturi. Ceea ce este foarte sigur, roşia clasică românească nu rezistă la drum lung, la transport. Ne-am adaptat producţia folosind soiuri de seminţe din Franţa, Olanda, Spania, chiar Italia. Sunt hibrizi care dau rezultate foarte bune atât din punctul de vedere al calităţii, cât şi al cantităţii. Avem investiţii mari, avem importuri de materiale precum folia, îngrăşământul şi biostimulatorii, care sunt scumpi şi nu ne permitem să avem pierderi din transport şi depozitare“, a declarat Croitoru.
În plus, legumicultorul susţine că şi cercetarea românească are problemele ei, institutele sunt puţine şi unele la distanţe mari.
„Sunt probleme şi cu cercetarea românească. Ştim că este subfinanţată. Nu cred că problema este la legumicultori. Dacă cercetătorii ne-ar oferi mai multe variante şi care pot fi valorificate fără pierderi mari, nu cred că legumicultorii ar fi reticenţi. Până la urmă, consumatorul decide şi piaţa stabileşte ce cultivăm, în funcţie de cerere“, a mai adăugat Croitoru, care este preşedintele Grupului de Producători „Legume-Fructe“ Matca.
„E pentru vânzare, nu pentru mâncare“
Willy Schuster, de la ferma Moşna din Sibiu, a învătat agricultură ecologică în Elveţia. Este un susţinător înfocat al produselor bio, al agriculturii tradiţionale. Acesta consideră că o parte din vină pentru reducerea suprafeţelor cultivate cu roşii româneşti o au şi consumatorii care „vor şi iarna roşii pe masă chiar dacă au consistenţă lemnoasă“.
„Ţăranii ştiu ce e bun, iar consumatorii nu au decât să aleagă. Ţăranii cu siguranţă utilizează în consumul familial roşii româneşti, gustoase, de calitate. Cred că nu există gospodărie tradiţională sau în general ţăran care să nu aibă în curte un mic lot pe care să cultive roşiile româneşti. Însă o fac, în general, pentru consumul propriu. Pentru ce duc la piaţă sau ce comercializează mai există şi o zicală răspândită: e pentru vânzare, nu pentru mâncare. Din păcate, profitul şi productivitatea sunt puse de cei mulţi pe primul loc. Trebuie să mai umblăm la sistemul de valori morale, să ţinem cont şi de bunul simţ“, a precizat Willy Schuster. Trebuie menţionat că, potrivit specialiştilor în legumicultură, roşiile româneşti nu necesită un alt tip de tehnologie pentru cultură faţă de roşiile de import. Nu sunt cheltuieli suplimentare, nu sunt necesare tratamente deosebite. Problema principală rămâne cea a rezistenţei la transport.
54 de soiuri brevetate. Alte câteva sute așteaptă, din lipsă de bani
Peste 200 din cele 500 de soiuri de tomate deţinute de SDCL Buzău sunt avansate genetic, pot fi brevetate şi pot fi folosite ca soiuri de producţie. Pentru industrializare, mai există încă 50 de soiuri de câmp, de mare productivitate. Pentru 54 de soiuri, cercetătorii au obţinut deja brevete, şi demersuri similare sunt în curs, problema fiind doar una de finanţare. Nu sunt bani, iar riscul care apare în urma întârzierii brevetării este că alţii le omologhează. Situaţii de acest fel au tot fost în ultimii ani, cercetătorii s-au trezit, după ce au muncit pe brânci ani la rând, că alţii îşi însuşesc munca lor.
Staţiunea de cercetare din Buzău a introdus în ultimii ani tomata pentru ornament, roşiile tigrate şi, nu în ultimul rând, tomatele negreciocolatii, acestea din urmă dovedindu-se deosebite prin gustul specific şi aromă faţă de tomata clasică. În colecţia staţiunii, soiurile româneşti tradiţionale ocupă un loc aparte, cum ar fi „Inima boului“, cu şase varietăţi distincte, caracterizate prin fructe medii, dar cu gust şi savoare inimitabile.
„Cercetările noastre vizează cinci direcţii, fiecare dintre acestea adaptate economiei de piaţă. Prima direcţie, tomate pentru consum în stare proaspătă, mai cunoscute fiind soiurile Cristinica şi Sorana, precum şi hibridul Siriana, linii pentru industrializare, cu aciditate scăzută şi substanţă uscată ridicată, soiul Darsirius şi liniile 31, 71, 530 pentru preparate culinare, în special pizza, care cuprinde soiuri tip cireaşă cum ar fi Sorana. Alte direcţii sunt tomatele pentru ketchup, cu liniile 19 şi 23 şi, nu în ultimul rând, tomatele ornamentale, cu fructe multicolore şi forme tip ardei gras, tip gogoşar, cele mai cunoscute fiind liniile 22 şi 47“, a mai spus Vînătoru.
Soiuri românești de roșii care rezistă de 40 de ani
Chiru Cristea, doctor inginer în agricultură, este considerat de cercetătorii din Buzău „părintele roşiei româneşti“. Acum 40 de ani, dr. Chiru Cristea a obţinut prin cercetare primele soiuri de roşii, dar şi de ceapă (cunoscută sub numele de Ceapa de Buzău), precum şi alte legume.
„Doctorul Chiru Cristea a fost deschizătorul de drumuri. Noi îi continuăm munca. Ce să vă mai spun, că de 40 de ani avem soiuri româneşti precum Buzău 22, Buzău 47 şi Buzău 1600, care sunt în continuare cultivate şi nu sunt depreciate? Roşiile româneşti au un standard genetic, nu s-a umblat la ele. Au apărut între timp şi alte soiuri, cercetarea lucrează, facem schimburi şi cu alte institute“, a adăugat Vînătoru.
Staţiunea de Dezvoltare-Cercetare pentru Legumicultură Buzău se zbate în prezent cu greu să supravieţuiască. Din cele 510 hectare pe care le deţinea în anul 1990, staţiunea a mai rămas cu 60 de hectare. Sistemul de irigaţii gravitaţional existent încă din anii 1700 şi modernizat în 1957 a fost de asemenea distrus, în parte.
„Noi, la institut, nu avem nevoie de irigare prin picurare şi toată lumea se miră. După modernizare, sistemul gravitaţional de irigaţii putea asigura apă pentru 30.000 de hectare. Acum, de la o zi la alta este distrus, se închid canale, nu există o abordare serioasă pentru menţinerea în funcţiune a acestui sistem deosebit de important“, a mai spus şeful Laboratorului de genetică şi ameliorare de la SDCL.
Legumicultorii tradiționali, speriați de un nou proiect UE. Dispar seminţele „ţărăneşti“?
Sute de mii de soiuri vechi, tradiţionale, de seminţe, păstrate de sute de ani de ţărani, ar putea să dispară, dacă va fi aplicat un nou regulament UE, aflat în prezent în stadiul de proiect.
Cel puțin așa susţin reprezentanţii Asociaţiei Eco Ruralis şi Re.Generation. Practic, oficialii europeni vor să întocmească un registru unic de soiuri şi varietăţi de vegetale. Conducerea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale afi rmă însă că „vor fi admise şi excepţii de la regulă“, iar soiurile româneşti nu vor dispărea.
Fiecare ţăran care vrea să-şi vândă produsele trebuie mai întâi să certifice seminţele, potrivit unui nou regulament european aflat în dezbatere. De asemenea, legea cuprinde o serie de aspecte care privesc ţăranii agricultori şi micii producători, precum birocraţie excesivă, etichetare, ambalare sau taxe.
„Această propunere legislativă este un atac la adresa biodiversităţii, inovării în agricultură şi asupra tuturor ţăranilor, grădinarilor urbani şi conservatorilor de varietăţi vechi şi rare. Legea nu ar afecta doar agricultura, ci, implicit, şi consumatorii, ale căror opţiuni alimentare vor fi restrânse şi limitate doar la ceea ce ar oferi marile companii de agri-business.
Conform noului regulament, seminţele vechi, rare sau tradiţionale păstrate de sute de ani de ţărani nu prezintă suficientă puritate a materialului genetic, calitate şi siguranţă pentru consumatorii europeni, drept pentru care vor trebui să se conformeze cerinţelor industriei biotehnologice.
Astfel, varietăţile cu material genetic bogat şi divers sunt trimise în categoria de nişă numită „varietăţi vechi“, unde nu există spaţiu pentru adaptarea lor la schimbările climatice şi alte condiţii
sau dezvoltarea de noi varietăţi“, spune Attila Szocs, activist în domeniul agriculturii şi administrator al Asociaţiei Ţărăneşti Eco Ruralis.
12.000 € pentru o singură certificare
Activistul Attila Szocs susţine că nu doar costurile care ar trebui suportate de un ţăran pentru certificarea seminţelor tradiţionale ar fi o problemă, dar apare şi o problemă de etică: cu ce drept certificăm seminţe ţărăneşti care sunt transmise din generaţie în generaţie şi folosite de toată lumea în gospodării.
„De unde poate scoate un singur ţăran 12.000 de euro ca să certifice un soi de seminţe. Conform noilor prevederi în dezbatere, poate deveni ilegal, de exemplu, să comercializezi legume în piaţă, dacă nu faci dovada că provin din seminţe certificate, înscrise în registrul unic de soiuri şi varietăţi vegetale.
Însă la fel, eu întreb, cu ce drept certifică cineva un soi de seminţe ţărăneşti, el este transmis din generaţie în generaţie şi folosit de toţi“, declară Attila Szocs.
Deşi este vorba de un proces legislativ care va dura încă doi ani, noul proiect de regulament propus la
nivelul Uniunii Europene a întâmpinat opoziţie din partea organizaţiilor internaţionale, reţele de
ţărani, consumatori şi activişti care reclamă puternice conflicte de interese cu industria de seminţe.
Oficialii spun însă că lucrurile nu stau chiar așa: roşia inimă de bou, de exemplu, ca şi alte soiuri cu acte în regulă vor exista pe piaţă. Oficialii Ministerului Agriculturii au afirmat că „nu vor dispărea soiurile româneşti, ci se doreşte doar o uniformizare, dar nu vor fi probleme“.
În urma scandalului iscat, oficialii europeni spun că vor admite şi excepţii de la regulă pentru micii
producători.
Bancă de date pentru seminţe tradiționale
La Eco Ruralis, din Cluj-Napoca, o asociație de țărani care promovează şi practică agricultura ecologică și tradițională „bazată pe principii de mediu conștient“, există un catalog de seminţe tradiţionale care conţine toate varietăţile de seminţe ţărăneşti propuse pentru distribuţie (dovleac, mărar, castraveţi, roşii, floarea-soarelui, porumb, salată şi altele).
„Avem un catalog cu seminţe tradiţionale. Toţi cei care ne contactează vor fi îndrumaţi să obţină seminţele necesare“, spune Willy Schuster, din Sibiu, membru Eco Ruralis.
În baza comenzilor, asociaţia poate trimite o cantitate nu foarte mare de seminţe, dar care însă „este suficientă pentru a cultiva şi salva ulterior seminţele“. Cei care beneficiază de acest program sunt rugaţi să returneze prin poştă o cantitate mică de seminţe, pentru a putea fi distribuite şi altor ţărani, în anii care vin. Cei care primesc seminţele trebuie să îşi ia angajamentul că „le vor îngriji şi le vor cultiva într-un loc în care să nu se amestece cu alte soiuri“.
Articolul a fost publicat în ediţia din iunie a revistei Agrointel.
Articolul a fost publicat în numărul din iunie al revistei Agrointel.
