Casa de lut din Caraș-Severin, “locuința bio” de 4.000 de euro
Daniel Befu -
Un proiect imobiliar „hand made” al unei arhitecte care a fost grafician la Corel, în Canada, a atras până acum vizitatori din toată România, Finlanda, Germania, Anglia, Spania, Cipru, Franța, Cehia, Australia, Statele Unite, Marea Britanie, Liban și Canada. Este visul împlinit al unui om, care i-a modelat destinul în direcția regăsirii sinelui pierdut. E vorba de “casa de lut” din Sasca Română, opera arhitectei Ileana Mavrodin, o căsuță pe care, dacă comparația n-ar fi fost supralicitată în ultimii ani de presă, am putea-o asemui pe bună dreptate, ca drăgălășenie și sentiment de “ruptă din povești”, cu căsuțele hobbiților din Lord of the Rings.
Dar la fel de frumoasă e și povestea căsuței din povești, care se împletește până la identificare cu povestea autoarei ei, căci este o operă de autor.
Ileana Mavrodin era stabilită deja de 12 ani în Canada, avea o viață, o familie, o casă și un statut profesional pe deplin confirmat în anul 2004, când, ca să-și încarce bateriile, a decis să-și ia un concediu prelungit, din care o parte să-l petreacă în țara natală. Și de-aici a început totul: “Locuiam în Ottawa și mi-era foarte bine, n-aveam gânduri de întoarcere în România, dar mi-am luat o vacanță mai lungă, pentru că lucrând deja de 12 ani pe calculator aveam probleme cu ochii, cu o spondiloză cervicală, cu încheietura înțepenită de la mouse și mi-am luat o vacanță de două luni, ca să mai schimb pur și simplu atmosfera. Și în vacanța aia, întâmplarea face că ajung în România și că mă întâlnesc cu o prietenă în oraș, care îmi spune că și-a cumpărat o casă în Sasca Montană și mă invită pentru un weekend la casa ei de vacanță. I-am zis: «Hai că vin pentru două zile».Atunci tocmai începuse fervoarea asta cu terenurile, cu casele și așa, pur și simplu ne plimbăm prin sat și ne uitam ce e de vânzare: casa asta, terenul ăsta. Ea a întrebat și eu brusc cumpăr pur și simplu un teren la o inspirație de moment, dar având totuși o istorie în spate, pentru că eu în Canada aveam o carte pe care o citeam și țineam foarte mult la ea: «How to Build a Cob Cottage. A practical and Philosophical Guide». În carte autorii spuneau care este locul ideal să-ți construiești așa o casă și ăsta a fost argumentul care m-a frapat pe prima dată și care m-a făcut pe mine să cumpăr terenul. În carte zicea că trebuie să fie un versant sudic, cu pământ lutos, să aibă un râu în apropiere, cu nisip, cu piatră și cu lemn de salcâm, care e foarte bun. Și văzând toate lucrurile astea pe locul ăsta, a venit decizia aceea de moment”.
Terenul a costat 400 de dolari
Terenul a costat-o infim, 400 de dolari pentru 5000 de metri pătrați pe un versant deluros amplasat aproape de malul râului. El nu ar fi reprezentat decât una din puzderia de achiziții la preț de chilipir făcute de români mai înstăriți plecați peste hotare. Însă Ileana Mavrodin nu avea alură de investitor sau speculant, ci și-a luat terenul cu un scop precis.
Deși în Canada, făcea ceva valoros în termeni sociali sau economici, a trebuit să evadeze dintr-o lume super-antropizată într-o carte despre căsuțe din lut și apoi să facă marele salt din lectură în viața trăită: “Eram grafician în Canada, făceam desene. Lucram inclusiv pentru Corel Draw. Făceam ClipArtul. Eu făceam grafica: coperțile, CD-urile, cărțile. Toate au o grafică, au un layout. Ăla îl făceam eu și tot ClipArtul, care venea cu Corel-ul, acea mulțime de desene pe care utilizatorii le foloseau în timpul proiectării. Sigur că la început este măgulitor și interesant și este nemaipomenit că ești în mediul ăla și lucrezi cu oameni deosebiți. De exemplu, cu patronul de la Corel de pe vremea aia ne întâlneam la cafea și era un tip foarte apropiat. Mă întreba de copii, ce mai e cu mine și el era ditamai personalitatea. Sigur că pentru mine, la vremea aia era un lucru extraordinar: uite omul ăsta ce drăguț e și nu se uită că suntem din altă categorie, cum eram obișnuiți din România. Și era și o atmosferă din asta extraordinară, pentru că nu erau salariile foarte mari, dar erau tot felul de lucruri care te făceau să te străduiești. La sfârșit de săptămână firma îți dădea o călătorie cu balonul, sau bilete la meciuri de hochei în loja de VIP, cu tratamentul de VIP, teambuildinguri cu wildwater rafting și tot felul de lucruri din astea deosebite. Tinerii aveau salarii destul de mici, dar aveau programul liber, veneau cum vroiau ei, când vroiau ei, iar cel mai bun putea să câștige un Hummer pentru un weekend, ca să se plimbe cu el. Pentru un tânăr de 25 de ani, asta este o chestie mai mare decât orice. Îți dai seama, își duce prietenii cu Hummerul într-o excursie. Proprietarii companiei creeau atmosfera asta, care te fură la început. Însă când faci asta, îți petreci foarte multă vreme în fața computerului. Asta se întâmpla în urmă cu 10 ani. Acum este și mai acută treaba asta, dar pentru mine și locuind în Canada și lucrând în mediul ăsta de calculatoare de dimineața până seara, stând în fața monitorului la un birou într-un clădire înaltă de birouri în care nici nu ai geam, era greu. Acolo trebuie să ai o poziție de senior ca să ai un birou la fereastră. Puteai să nici nu vezi ce-i afară. Mai rău era că erau zile când puteai să nu ieși deloc afară. Garajul e lipit de locuință, deschizi poarta automatizată a garajului, ieși cu mașina, te duci până la birou, se ridică automat bariera la intrarea în parcarea acoperită, intri la subsol, iei liftul și ai parte de un birou care este în mijlocul clădirii, de unde nici nu vezi ce este afară”.
Însă anii au trecut și îndoielile de tânăr stagiar, care vrea să respire aerul libertății, ar fi trebuit să se estompeze, odată cu urcarea Ilenei Mavrodin în ierarhie, care aduce cu sine noi privilegii: „Când ajunsesem într-o poziție de senior deja și aveam fereastră la birou, în fața ferestrei era un tei înflorit, era primăvară, primele zile de soare și de frumos și nu puteai să deschizi geamul pentru că nu sunt geamuri care se deschid și clădirea era ventilată prin conducte cu aer condiționat, trecut prin filtre și la mine nu ajungea nimic din parfumul florilor de tei. Astea sunt lucruri care cumva te șochează și te fac să te gândești: ok, civilizație-civilizație, dar parcă prea trăim într-un ambalaj”.
Însă tocmai Canada, una din țările cu cele mai vaste teritorii de natură nealterată și totodată un membru G8, e cea care i-a dat Ilenei Mavrodin prima șansă să guste din autenticul după care tânjea în majoritatea timpului și care într-un final a determinat-o să sară din Canada-n Sasca: “Mergeam în fiecare weekend în excursie și acolo m-au fascinat excursiile astea extraordinare pe care le-am avut cu canoea. Cu canoea să te plimbi pe râurile lor. Nu este nici un zgomot, doar fâșâitul ăla de canoe și toate animalele practic rămân acolo și te privesc. Nu se sperie, nu fug de tine. Am văzut cerbii lor lopătari, broaștele țestoase, păsările. Inclusiv peștii poți să-i vezi în apă”.
În vara lui 2004, pe acest fundal de îndoieli și nostralgii, Ileana Mavrodin, imediat după ce și-a luat terenul, s-a apucat de micul ei proiect de-o vară, care ulterior s-a dovedit a fi marele proiect al vieții ei: căsuța de lut.
„A construi și locui în căsuța de lut e întocmai ca o canoe ce lunecă lin pe un luciu de apă”
Proiectul “casa verde” a pornit ca o construcție experimentală: „Nu m-am gândit că va fi o casă în care voi locui. Toată ideea acestei căsuțe este să deranjeze cât mai puțin locul, să nu aduci materiale din afară, ci să lucrezi cu materialele de pe locul ăsta: piatra pe care o găsești în deal să o pui la fundație, pământul lutos să-l folosești la ziduri, stratul vegetal care se decapează când pornești căsuța, vine pus pe acoperiș la sfârșit. Căsuța este un strat în ecosistem. Practic încerci să te introduci și tu în acest ecosistem care există și încerci să deranjezi cât mai puțin. Asta este filosofia genului ăsta de căsuță”.
Însă dacă teoria suna bine în acest caz, practica sună mult mai bine: „Am cumpărat terenul, aveam cartea la mine și m-am apucat să fac după cum scria în carte. Informații despre genul ăsta de construcții, dacă te apuci să cauți, găsești foarte multe, și cărți și filmulețe și tot, dar este cu totul altceva în momentul în care pui mâna pe material și începi să modelezi. În asta constă și frumusețea acestui material. Toată lumea zice: e ca și chirpiciul. Materialul într-adevăr este ca și chirpiciul, dar chirpiciul fiind o cărămidă te constrânge din punct de vedere al formelor arhitecturale să mergi la niște linii drepte, la niște forme mai ortogonale. În schimb la casele de lut, materialul fiind moale când îl pui pe zid, poți să modelezi din el nișe, polițe.
Este practic o sculptură în care trăiești. Asta e o casă mângâiată, cu toate lucrurile din ea. În multe locuri chiar se vede urma degetelor. În acel concediu de două luni n-am terminat-o și am renunțat la biletul de întoarcere spre Canada, pentru că construcția căsuței m-a prins. Ulterior, m-am întors în cele din urmă în Canada, dar doar ca să lichidez acolo și să mă întorc în România, deoarece când am plecat de aici știam că viața mea s-a schimbat și că nu va fi la fel”.
Totul din cauza unei căsuțe: “Ea mi-a dat o cu totul altă perspectivă asupra valorilor care sunt cu adevărat importante, asupra lucrurilor pe care vrei să le faci în viață. Aveam și o vârstă apropiată de 50 de ani, când oarecum îți faci bilanțul, copiii sunt mari și m-am gândit în mod egoist, recunosc, că e ceva ce vreau eu cu adevărat și că nu o să mai țin cont de tot ce zice lumea că ar trebui să fac, sau ce datorii aș avea față de societate”.
Căsuța primește vizitatori
Ileana Mavrodin s-a lichidat față de toate datoriile pe care le avea față de societate, doar că n-a lăsat-o societatea pe ea: „Anul ăsta se împlinesc 10 ani de când am construit-o. Deși am viețuit în ea în tot acest timp, pe viitor o să rămână ca muzeu, pentru că practic nu se mai poate locui în ea, din cauză că e un flux continuu de oameni. Mai ales vara încontinuu vine lumea s-o vadă, vrei nu vrei și reușesc să am clipe de liniște foarte, foarte greu. Mi s-a întâmplat să vreau să mă odihnesc după amiază, să ațipesc și să mă trezesc cu oameni în casă. Ei vizitau și se întrebau între ei: «Dar unde sunt proprietarii ăștia?» Practic căsuța de lut e acum o proprietate de interes public. Sigur, acest deranj din partea vizitatorilor este o bucurie, chiar dacă asta înseamnă să spun povestea căsuței de 10-20 de ori pe zi. E ok, doar câteodată e prea mult, însă am timp toamna, iarna, să mă bucur de căsuță și să-mi refac forțele pentru vara. Vizitatorii nu vin când e frig sau când plouă afară și atunci fac focul, bag un dovleac la copt în cuptor și stau sus în pat și citesc, mai ridic privirea din carte și mă mai uit la pietricelele încastrate decorativ în pereți și atunci simt o bucurie. Mă gândesc: «uite de ce lucruri mici și simple poți să te bucuri». Sunt cele mai frumoase momente”.
Fiindcă se împlinesc 10 ani de când a fost ridicată, Ileana Mavrodin vrea să sărbătorească momentul făcându-i căsuței un cadou special: “Îi voi da niște finisaje care să o scoată complet din zona de sărăcie și de praf cu care sunt asociate casele astea, fiindcă ele de fapt sunt foarte sănătoase. Faptul că locuiești în pământ și nu între betoane și în toate chimicalele astea cu care sunt făcute casele convenționale, creează o altă atmosferă și tu te simți altfel. Este un aer normal și natural, fără chimicale, cu siguranță”.
Prețul ce trebuie plătit pentru a avea o căsuță din povești: 60 dolari/metrul pătrat
Suprafața căsuței este: 12 metri pătrați încăperea principală, care are rol de living și bucătărie, 8 metri pătrați încăperea toaletei și sălița de duș (cea din urmă are are și funcțiuni de cămăruță de provizii, prevăzută cu un mic ochi de geam: fereastra vrăjitoarei) și alți 3-4 metri pătrați dormitorul suspendat deasupra livingului, unde ca să ajugi trebuie să te cațeri pe niște excrescențe din zid, ca și cum ai escalada un versant: palpitant, jucăuș și ușor înspăimântător, în special pentru somnambuli. Deci în total 24 de metri pătrați, mărimea unei garsoniere comuniste mici. Însă spre deosebire de garsonieră, când pășești în căsuță, sentimentul este de basm.
În total, construcția, inclusiv terenul de 5000 metri pătrați și mâna de lucru (câțiva bărbați de-ai locului la fundație) și un băiat din sat care a ajutat-o pe Ileana Mavrodin la prepararea chirpiciului, au costat 4.000 euro.
În 2004 căsuța a fost terminată “la roșu”, iar în anul următor s-au făcut finisajele, inclusiv sursa de încălzire din lut și băncuța din living, tot din lut: “Fumul de la soba de gătit trece prin băncuță, se încălzește băncuța. Aici este livingul. La coreeni am citit că casele tradiționale au cuptorul undeva afară și fumul de la cuptor trece prin pardoseală. Ei aveau pardoseală încălzită de sute de ani. Și rușii și în Moldova aveau ceva oarecum asemănător. Sunt sobele acelea pe care se poate dormi la țară, în casele bătrânești”.
Casa este orientată după punctele cardinale: “La est este ușa și nișa spirituală (n.r. o scobitură modelată în zid, în care sunt amplasate icoanele) și inclusiv geamul de la dormitor este spre est, deci când a răsărit soarele îți bate în ochi și te-a trezit.
Geamul principal este orientat spre sud, astfel încât iarna soarele este jos și luminează toată casa, în timp ce vara soarele este mult mai sus și nu bate înăuntru, pentru că acoperișul e foarte ieșit în afară și nu bate cât să supra-încălzească aerul din căsuță”.
Lipsa electricității, exceptând cele 3 LED-uri minuscule, câte unul în fiecare cameră, alimentate de la o servietă solară, o forțează pe Ileana Mavrodin să aibă un ritm mai apropiat de ritmul solar, iar atunci când vrea lumină îndestulătoare pe timpul nopții, să compenzeze lumina ledului cu lumina lumânării: “Vara, fiindcă zilele sunt foarte lungi și nopțile scurte, nu se simte lipsa electricității, în timp ce iarna la 17.00 e posibil să fim în pat și să citim, ne sculăm mai târziu dimineața”.
Căsuța nu are autorizație de construcție, însă are binecuvântarea autorităților locale, care la început au privit-o ca pe-o bizarerie a unei doamne de care tot satul știa că a venit din Canada să ridice o construcție în sat, însă ulterior s-au acomodat cu ideea: “Căsuța de lut nu e construită cu autorizație. În zona asta sunt sălașe și ea are regim de sălaș. În Banat este cultura asta a sălașului. Ai casa în sat și pe terenul tău din afara satului e obiceiul să ai o căsuță pentru stat vara, când ieși cu animalele. În primul an, înainte s-o ridic, eu m-am dus la primărie și am făcut o cerere și am zis: «Vreau să fac un experiment, să încerc să construiesc cu pământ». S-a uitat un pic ciudat și mi-a zis: «Da și mi-a semnat o hârtie». Și ani de zile n-a venit nimeni dintre autorități să vadă ce-am făcut, până când a început lumea să sune la primărie, de prin Constanța, de prin Moldova, din București: «E o casă de lut acolo la dumneavoastră. Cum ajungem la ea?». Apăruse și în ziar la un moment dat și-i tot suna lumea pe ei. Și atunci oficialitățile au venit să vadă care-i treaba cu casa aia. Primarul, prima oară când a adus niște musafiri de-ai lui, a văzut că erau încântați. S-a uitat un pic mirat la mirarea lor, dar a zis: «Dacă le place, în fond de ce nu? Uite încă un motiv să promovăm locul ăsta». Și de-atunci cine vine în Sasca, primarul îl aduce într-un tur până la căsuța de lut”.
Rușinea de-a avea în secolul XXI o casă din pământ
Ileana Mavrodin s-a lovit la început de o presiune de grup, din toate părțile, legată de acest proiect: “Multă lume mă întreabă care e cel mai greu lucru când faci o casă din asta? Cel mai greu e să lupți cu mentalitate. Sunt mulți care își doresc o asemenea casă, dar au probleme nu numai cu societatea în sine, dar de foarte multe ori e familia apropiată: soț, soție, părinți, care spun: «Cum? Noi de-abia am plecat de-acolo și am ajuns la oraș și ne aduci înapoi?» Asta este parte din mentalitatea noastră. Și băiatul din sat care m-a ajutat să frământ chirpiciul, era oarecum jenat inițial de faptul că era murdar și că lucra cu pământ și că practic se întoarce exact de unde au fugit părinții sau bunicii lui”.
Casa bio versus geizerele chimice din locuințele noastre
Orice locuință modernă este finisată cu vopsea lavabilă, cu lacuri, pigmenți, tencuieli cu tot felul de aditivi etc, însă dacă s-ar inventa niște ochelari speciali, care să ne facă să vedem vaporii emanați de ziduri, de tavane, de pardoseli și de mobilier, am constata că trăim în niște cuști chimice: “O casă de lut este o casă bio spre deosebire de o locuință convențională, în care este un aer încărcat de toate aceste chimicale care sunt în toate aceste materiale cu care construim și care sunt acolo, pe care le respirăm și intră în organismul nostru. Lumea începe să simtă lucrurile astea și pe lângă faptul că mănâncă mai sănătos și e mai atentă la ce mănâncă, la ce îmbracă. Preferă o haină de bumbac decât de plastic și același lucru e și cu casa. De ce te simți mai bine în bumbac decât în sintetic, unii pur și simplu o simt. Alții știu mai departe toată teoria: de ce: ce fenoli sunt în acele fibre, ce iritații ale pielii poate produce cutare polimer”.
IT-iștii și bucureștenii simt nevoia disperată de întoarcere la un trai mai aproape de natură
Dat fiind că vestea despre căsuța de lut a arhitectei Ileana Mavrodin s-a răspândit nu doar în România, ci reportaje despre ea au făcut audiențe record inclusiv în Canada, lumea a început să vină într-un fel de pelerinaj ad-hoc s-o vadă, să intre înăuntru, să se tragă-n poză cu ea. Și cel mai adesea vizitele erau însoțite de întrebarea: «cum se construiește». Așa că acum 7 ani, Ilenei Mavrodin i-a venit ideea firească să facă o școală de vară, în serii de câte o săptămână, în care cei interesați să învețe să construiască cu lut. Până acum i-au trecut pragul peste 100 de cursanți: “Foarte mulți din cei care vin la un seminar din ăsta sunt tineri la 30 de ani, cu familie începută sau care doresc să-și facă o familie șic are știu tot ce-nseamnă tarele societății ăsteia moderne, cu toate chimicalele și cu tot stilul ăsta de viața calculatorului. Ei au deja la doar 30 de ani, 20 de ani în fața calculatorului și simt deja oboseala și atunci caută o alternativă. Și atunci vor să-și facă o asemenea casă și intră în conflict cu soțiile, sau, de foarte multe ori amândoi simt la fel, dar sunt părinții care sunt absolut revoltați. Dar în general sunt IT-iști și în general din București sunt foarte mulți. Am avut și actori, am avut și un șef de poliție al unui oraș cunoscut al României, militari care au luptat în Afganistan și au venit în concediu aici, dar și străini de tot felul. Ei au fost primii care au venit și la seminariile astea. Am avut de exemplu un cuplu, el era englez, ea era din Liban, care au trăit în Dubai, unde au avut contracte și când s-au retras la pensie, au venit și și-au cumpărat pământ în România și acum sunt pe undeva pe lângă Cluj, în Transilvania. Și-au cumpărat acolo teren, renovează case și și-au dezvoltat un business de turism și au venit să facă cursul ăsta ca să învețe tehnicile. Anul trecut, în cadrul unui program din ăsta european de adult learning derulat de un ONG de voluntariat din Reșița, au fost 10 cursanți din 10 țări: 5 bărbați, 5 femei, de vârste diferite, care au venit să învețe un «trade» și pentru că a trebuit să facem un proiect mic, pe care să-l poată și termina, am făcut «căsuța de lut a copiilor». Ca suport pentru curs, Ileana Mavrodin a ridicat o casă de lut în care sunt reproduse toate fazele de construcție.
Arhitecta face portretul robot al învățăcelului în domeniul construcțiilor din lut: “În general sunt oameni care sigur că au un interes, care simt nevoia de reconecție cu natura, care iubesc natura, care merg în excursii, nu sunt chiar orășeni tipici, ci unii care au niște probleme de sănătate și fizică și emoțională și își dau seama că trebuie să facă ceva și să iasă din mediul în care sunt, chiar și penntru o perioadă scurstă și atunci își aleg un lucru de genul ăsta, mai excentric, care să-i scoată din stres. Nu înseamnă însă că toți reușesc să se rupă de tot de lumea din care vin. Anul trecut unul stătea cu două telefoane la urechi în timp ce frământa cu picioarele în lut”.
Și-a deschis firmă de arhitectură specializată pe proiectarea caselor din lut moderne
Ileana Mavrodin reușește în prezent să se autosusțină din valul de interesc pe care a reușit să-l genereze încontinuu căsuța de lut construită în 2004: “Din cursurile de vară eu câștig, dar am firmă de proiectare și fac și toamna și iarna fac proiecte de case din lut. Cei 550 lei pe care-i percep pentru curs sunt practic o taxă de consultanță, pentru că majoritatea vor să-și facă o casă și la cursurile astea vorbim și despre proiecte și cum se obține autorizația și tot ce implică un proiect din ăsta, cum să-ți cumperi terenul, cum să alegi terenul, toate lucrurile pe care e bine să le știi înainte de a te apuca să-ți cumperi teren sau să ridici o casă. Iar dacă te gândești să faci o casă de genul ăsta, care e o casă mai specială, atunci e bine să vii întâi la un curs și să știi care sunt toate problemele, ce implică și atunci altfel intri în aventura asta. Tuturor celor care își fac o casă din asta, le zic: «Veniți aici o săptămână să învățați, să știți ce să cereți muncitorilor, pentru că ei întotdeauna o să încerce să pună un pic de ciment în material sau să placheze pereții cu un pic de rigips și trebuie să știi ce vrei, ca să îi poți convinge, că altfel te conving ei pe tine»”.
Începând din 2013 și familia fiicei Ilenei Mavrodin a decis să se întoarcă în România, pentru a-și ajuta mama să dezvolte conceptul caselor de lut, ca pe lângă proiectare să poată acorda și asistență de șantier și training de șantier.
Portofoliul arhitectei în materie de case moderne din lut, nu e deloc neglijabil: “Sunt foarte multe proiecte și începând de anul trecut am primit comenzi și pentru 3 pensiuni. Una este la Vulcanii Noroioși, la Berca, în județul Buzău, alta acum este în construcție la poalele Făgărașului, la Porumbacu și a treia acum e în stadiu de proiectare laa Mărișel, în Munții Apuseni, lângă Cluj. Își dă lumea seama că este un gen de construcție interesant. Majoritatea clienților care mi-au cerut case de lut sunt românii plecați în străinătate care la un moment dat vor să se reîntoarcă și IT-iști cu familie, care au deja posibilitatea să lucreze de acasă sau de oriune și atunci își cumpără un teren în creierul munților unde nu este acces nici măcar pentru mașini, sau pe lângă vreun oraș mare și își fac o casă de genul ăsta, unde pot să-și crească copiii pe pământ, cu un pom, cu o grădină, cu un pic de vie, mai aproape de natură. Lângă Timișoara sunt una la Giroc și una la Ianova, lângă București sunt una la Ciorogârla și la Corbeanca una de vacanță, lângă Satu Mare mai este o căsuță, lângă Bistrița alta și. Așa e cazul cuplului de la Bistrița. Am mai avut și un cuplu care locuiește la New York și care și-a cumpărat teren lângă București și mi-au comandat un proiect de casă de lut”.
Pentru Ileana Mavrodin, căsuța de lut este o schimbătoare de viață: “Foarte multă lume care a fost aici mi-a spus că de acum nu o să mai vadă lucrurile la fel. Faptul că un om a petrecut o săptămână aici, că a făcut materialul, că a văzut cum se modelează și crește o casă din mâinile lui, i-a schimbat viața și n-o să mai vadă niciodată lucrurile ca înainte”.
Nu ratați luni, 30 iunie, un articol exclusiv despre cum puteți construi chiar și dumneavoastră o asemenea casă de lut!
