Rubarba – cultura care te îmbogăţeşte pe timp de secetă
agrointeligenta.ro
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Când marea majoritate a legumelor se usucă şi mor sub soarele dogoritor al secetei să ai în grădină o cultura care să prospere în aceste condiţii este un adevărat noroc – dacă această cultură mai e şi una profitabilă atunci se poate spune că ai dat lovitura.
Apreciată pentru textura sa delicată şi plină, pentru aroma echilibrată şi fină, rubarba este o favorită a cămării cu dulceţuri, jeleuri şi siropuri a bucătăriei franceze – este un motiv suficient pentru ca această cultură să se bucure de puternică cerere nu doar în Franţa.
Rubarba este o plantă generoasă cu cei care o cultivă – în primul rând este o plantă robustă şi puţin pretenţioasă, în al doilea rând ca produs are căutare mare pe piaţă, în al treilea rând ca marfă, este densă şi grea şi astfel se vinde uşor şi, în final, pentru că se consumă doar în forme procesate – dulceţuri, jeleuri, siropuri – ea trebuie cumpărată în cantităţi mari pentru că prin procesare „scade”.
Aşa se face că pentru 4 borcane de dulceaţă de rubarbă (2 kilograme), o gospodină va trebui să cumpere 6 kilograme de rubarbă a câte 3 euro fiecare, asigurându-i producătorului o vânzare de 18 euro. Este o aritimetică promiţătoare, nu-i aşa?
La Paris rubarba este nelipsită, sau mai pe ardeleneşte spus e ceva ce musai tre’ să îl ai dacă vrei să fi considerat cu ştaif – nu o găseşti chiar peste tot, la orice colţ de stradă. Pentru că procesarea ei cere ceva experienţă şi talent – trebuie să şti cât să o scazi ca să o transformi din tulpina apoasă în cubuleţele păstoase, nici prea tari dar nici prea moi – ea este rezervată doar artizanilor.
Din rubarba (Rheum rhabarbarum) pentru consum uman sunt folosite doar codiţele, lungi, de altfel, care leagă frunzele de tulpină. Cultivarea ei se poate face atât în sere încălzite cât şi în aer liber – în serele încălzite poate fi produsă şi livrată pe piaţă tot timpul anului, pe când în aer liber acest lucru este posibil doar în climatele calde, în cele temperate (cum este şi cazul României), doar 8-9 luni pe an din 12.
Rubarba urăşte frigul şi întunericul şi iubeşte căldura şi soarele: expusă frigului înainte de recoltare devine improprie consumului uman – scăderea temperaturii favorizând împingerea acidului oxalic din frunze în codiţe; în soare şi căldură însă practic explodează.
Mulţi dintre cultivatorii pentru care rubarba nu reprezintă cultura principală recurg la cultivarea acesteia pentru a reduce pierderile provocate de secetă culturilor principale – ruberba mergând bine când multe alte culturi de legume sau fructe merg prost.
Rubarba a venit în Europa pe Drumul Mătăsii – spaniolul Ruy Gonzáles de Clavijo, călător pe meleagurile stăpânite de Timur Lenk la începutul secolului al XV-lea, menţionând-o în inventarul mărfurilor ce veneau din China la Smarkand alături de mătase, satin, mosc rubine, diamante şi perle.
Rubarba este o cultură care a ajuns şi în România, aducând venituri frumuoase unor intreprinzători care au şi reuşit să îşi şi găsească drum spre piaţa zonei euro. Dintre aceştia Agrointel a scris deja despre Ioan Morar.
