Sunt șanse ca industria de îngrășăminte agricole să își revină? Poate da, poate nu – dar e o crimă să nu încercăm!

Lucian Davidescu - 1 august 2018 10:29

Ce să facă România cu gazele din Marea Neagră în afară de „un foc mare”? Până acum, cea mai păguboasă aventură au fost îngrășămintele… Însă nu e obligatoriu ca lucrurile să rămână așa!

Anul 1990 a prins România cu 11 combinate de îngrășăminte chimice, în stare să producă 2,5 milioane de tone pe an, din care jumătate mergeau la export. Consumau împreună 3 miliarde de metri cubi de gaz pe an.

Azi mai sunt în funcțiune doar două – cel mai mare și cel mai mic dintre ele, care produc pe sfert și consumă o cincime, iar România este importator de îngrășăminte – din Turcia, Rusia, Ucraina sau Ungaria.

Industria îngrășămintelor este una destul de complicată: Valoarea adăugată este destul de mică – până la 80% din costuri sunt date de prețul gazelor. Afacerea este mereu prinsă între ciocan și nicovală – pe de-o parte de fluctuația costului cu gazul, pe de altă parte de fluctuația prețului pentru produsul finit. Iar când te bați pe piața mondială cu competitori care subvenționează masiv producția, falimentul e aproape cert.

Au rost totuși în zone economice cu surplus de gaze care nu pot fi consumate altfel – practic, combinatul de îngrășăminte devine o instalație de conversie care transformă gazul în ceva mai ușor de transportat pe distanțe lungi. Așa au gândit planificatorii comuniști când le-au construit, pe vremea când producția de petrol și gaze a României era pe punctul să atingă vârful.

Însă când gazele nu mai sunt destule, lucrurile se complică – scapă cine poate.

Două combinate au scăpat cu bine:

Azomureș Târgu Mureș este singurul exemplu de succes, dar și dovada că se poate face profit (~10% marjă) chiar și atunci când cumperi gazul la prețul de piață. A produs dintotdeauna îngrășăminte cu valoare adăugată mai mare și a făcut din timp investiții, de ordinul sutelor de milioane de euro, ca să rămână competitiv. Din 2011 a fost cumpărat de Ameropa, una din marile case de comerț elvețiene, care are avantajul că lucrează cu fermierii în ambele sensuri – le furnizează îngrășământul apoi le cumpără recolta.

O dovadă că un combinat chimic poate la o adică renaște din propria cenușă este cazul CICH Năvodari, închisă tot în 1990 apoi privatizată cu niște italieni și redeschisă în 2002. Micuțul combinat asigură acum 5% din consumul local al României.

Alte două, adio:

La polul fix opus este combinatul chimic din Arad (Archim) care a fost închis în 1990 de Petre Roman, oarecum sacrificat tocmai pentru salvarea Azomureș. A fost una dintre primele întreprinderi închise din România post-revoluționară iar în cele din urmă a sfârșit în proverbialul „morman de fier vechi”.

Cealaltă decizie de a trimite un combinat la fier vechi a fost luată nu de stat ci de Petrom, după privatizare. OMV a decis că nu are ce face cu fabrica Doljchim din Craiova așa că în 2011 a tras obloanele. Asta, cu toate că Doljchim era totuși una dintre cele mai performante fabrici de îngrășăminte românești – de exemplu una dintre puținele din țară și din Europa în stare să producă uree. Petrom a rămas cu surplus de gaze pentru care a trebuit să construiască o termocentrală nou-nouță (Brazi), păguboasă din faza de concept. După doar câțiva ani de operare, i-a depreciat valoarea cu 40%, de la 500 la 300 de milioane de euro.

Șapte combinate sunt oprite dar au șanse teoretice – mai mari sau mai mici – să meargă iar:

Amurco Bacău, Nitroporos Făgăraş, Săvineşti Neamț, Chemgas Holding (Amonil) Slobozia, Donau Chem Tr. Măgurele şi Viromet Victoria – au ajuns la notoriul Ioan Niculae, în holdingul Interagro. Toate sunt acum oprite iar Interagro este în faliment de doi ani.

Niculae, ajuns de pe postura de „cel mai bogat român” direct la pușcărie, de unde a fost apoi eliberat condiționat. Cum necum, omul reușise să se învârtă de cele șapte combinate începând cu anii ’90 împreună cu multe alte întreprinderi de stat. Când a venit vorba de management, nu s-a descurcat prea bine – nici față de bugetul statului, nici față de furnizori, nici față de angajați și nici măcar față de clienți – multă vreme fermierii erau puși să facă cozi la poarta combinatelor în timp ce agenții de vânzări ai importatorilor veneau după ei pe câmp.

Când a reușit să capete gaze mai ieftine de la stat, întreprinderile au supraviețuit. Cum nu se mai putea, cum amenința că închide tot, ceea ce a și făcut de mai multe ori.

Poate că Ioan Niculae are un merit măcar în faptul că cele șapte combinate nu sunt rase cu totul de pe fața pământului, deci că există o șansă să se mai întâmple ceva bun acolo. Dar e aproape la fel de clar că nu el este omul care să le ducă de la supraviețuire la profit.

Cu Interagro în insolvență, oricum ele nu-i mai aparțin – majoritatea sau chiar toate vor ajunge pe mâinile creditorilor (în principal statul și Romgaz, adică tot statul).

Întrebarea este dacă și cum se mai pot valorifica. Poate fi salvată industria românească de îngrășăminte?

Poate că da, poate că nu… Dar să nu încerci ar fi o crimă!

Miza este de 10.000 de locuri de muncă, un miliard de euro la PIB și poate suficient la un moment dat cât să ducă balanța comercială de pe minus pe plus.

Deși complicată, industria îngrășămintelor funcționează în toată Europa. Borealis, de exemplu, partenerul petrochimic al OMV în Viena, are fabrici de îngrășăminte chimice în Germania, Franța, Belgia și Olanda. La prețul gazului din Vestul Europei, cel făcut de Gazprom și la costuri cu salariile de trei-patru ori mai mari. Dovadă că se poate!

În România, industria îngrășămintelor ar avea în plus două avantaje – proximitatea față de resurse, care scutește din costurile cu transportul, și proximitatea față de propria piață – nu mai e nevoie de transport pe mii de kilometri.
Ingredientul critic: poate să funcționeze industria la prețul „de piață”?

Pentru că dacă e nevoie iar de favoruri, mai bine lipsă! Sigur, una este, de exemplu, să închei contracte de furnizare pe termen lung care să uniformizeze prețurile… Dar dacă e cazul de subvenții masive pe termen nelimitat, atunci mai bine lipsă.

Însă ce i-a lipsit până acum industriei a fost în principal managementul bun. Apariția lui ar face, poate, să nu mai fie cazul de subvenții. Să nu uităm – Azomureș și CICH Năvodari au arătat cum se face.

Cine ar putea să asigure managementul de care e nevoie? Noii cumpărători, dacă se vor găsi. O listă scurtă de suspecți de serviciu începe cu celelalte mari case de comerț internaționale cu prezență locală – Cargill, Glencore, Bunge etc. – sau poate chiar locală. Lista continuă cu competitorii de pe piață, în frunte chiar cu Borealis, care poate că vor vrea să își optimizeze costurile și să se mute mai aproape de sursa de materie primă și de o piață în creștere.

Altfel, ajungem să scoatem gaz din Marea Neagră doar pentru a-l duce în mijlocul Europei pe o conductă absurdă, unde să se transforme în îngrășăminte pe care să le cărăm înapoi până în Bărăgan, de unde să adunăm grâu și să-l trimitem iar înapoi, ca să căpătăm în schimb biscuiți. Barem dacă aveam autostrăzi pentru toată vânzoleala asta – zău!

Toate articolele despre legea offshore:

Sunt șanse ca industria de îngrășăminte agricole să își revină? Poate da, poate nu – dar e o crimă să nu încercăm!

Te-ar mai putea interesa

Ultimele știri