Nela Pricochel a început revoluția pășunilor. Cine este doamna-președinte care a câștigat respectul oierilor
Daniel Befu -
O voce atipică în rândul liderilor de asociații de oieri este cea a băciței Nela Pricochel (40 ani), care locuiește în Capitală, dar își duce bătăliile pentru apărarea intereselor fermierilor la sute de kilometri distanță, în satele din județul Vaslui. Ea este exemplul viu că în secolul noii revoluții industriale, dar și al restricțiilor impuse de pandemie, până și mediul asociativ poate opera cu succes în manieră remote, delocalizat.
Nela Pricochel este tehnican veterinar, președinta Asociaţiei Judeţene a Crescătorilor de Ovine şi Caprine Corbu din Vaslui și Vicepreședinte al Asociației Forța Fermierilor, organizație în cadrul căreia coordonează Departamentul Ferma Zootehnică medie. Din toate aceste posturi, Nela Pricochel a constatat de-a lungul anulor că e foarte greu, dar nu imposibil, să faci ceva ca femeie, deoarece femeile sunt mai greu acceptate ca lideri într-o lume a bărbaților. Ea își împarte timpul între birocrația de birou și mersul în teren, pentru care face adesea naveta București-Vaslui.
Fiică de oier, a crescut cu grija animalelor
Ea provine dintr-o familie de fermieri. Tatăl ei, cunoscut de consăteni ca ”Viorel a Catincăi”, a făcut oierit vreme de 40 de ani, inclusiv pe vremea lui Ceaușescu, când s-a ocupat în privat de creșterea oilor. În urmă cu un an, tatăl a suferit un accident cerebral și fiindcă după ce și-a revenit nu se potolea, ducându-se pe mai departe cu oile, familia l-a convins să își vândă partea lui. Așa că în familie oi mai cresc doar Nela și unul dintre frați.
”Pe tata l-au lăsat comuniștii să aibă oi așa, cât să ne poată întreține. La început cred că erau undeva în jur de 20-30, dup-aia le-a înmulțit și a ajuns la 150. Noi am crescut și am început să-l ajutăm. Suntem 6 copii: două fete și 4 băieți. Apoi am crescut și fiecare a plecat la casele lor. Fiind singurul crescător cu un efectiv mai mare din comună, toată lumea venea și cumpăra brânză de la noi de acasă. Niciodată n-am mers la piață. Totul se vindea de acasă, fiindcă noi, neavând oi multe, la cantitatea de lapte pe care tata o mulgea în fermă, tata își permitea să o închege întotdeauna doar cu cheag natural. Dincolo de partea economică, era însă munca din spate. Înainte se făceau cârdurile satului și toți oamenii din sat își pășteau oile într-un cârd și atunci când ne vedea rândul, fiecare trebuia să mergem să dăm oile în strungă dimineața la 5.00. Asta am urât toată viața, să mă trezească dimineața și să dau oile în strungă. Eram copil mic și îmi era foarte greu să fac asta și-am zis că în viața mea n-o să fac oierit. De copil mi-am propus ca atunci când voi crește, să plec la oraș și să mă mărit acolo, numai să nu mă mai duc la oi. Mă trezea la 4.30 dimineața, mergeam la oi, după care nu apucam să mai dorm, că apoi făceam naveta la școală vreo 4-5 kilometri în fiecare zi și nu prea mai aveam când să dormim. Mai aveam și o vacă pe lângă casă, așa că atunci când veneam de la școală, ne duceam să mâncăm, scriam, citeam, după care mă duceam să paștem vaca, că aveam și acea vacă pe lângă casă și era important să-i dăm drumul seara să paște ca să dea lapte. Vara, fiind obosiți după o zi așa de lungă, ne culcam în jur de ora 21.00. Iarna eram mai menajați, pentru că oile erau acasă și se ocupa tata de ele. Dar în schimb, iarna ne punea să le facem curățenie, că înainte nu era lucernă cum este acum. Atunci le dădea coceni și noi trebuia să ne ducem de din urmă și să facem curățenie. Nici aia nu ne plăcea. Vara eram scutiți de mersul la oi numai în cazul în care ne duceam la muncile câmpului, pentru că am participat și acolo, la toate muncile câmpului. Noi am muncit toți. Munceam, pentru că așa era înainte. Trebuia să muncim vara ca să mâncăm iarna. Nu eram copii de bani gata”, își amintește Nela Pricochel cum s-a sudat legătura om-oaie în cazul ei.
La 21 de ani și-a împlinit visul copilăriei, fugind cât mai departe de ulițele satului natal, hăt în Capitală, unde s-a căsătorit, pierzându-și urma, asemeni altor milioane de bucureșteni anonimi, într-un apartament de la etajul 2/4, într-un bloc din cartierul Berceni.
În 2012 avea 32 de ani când, din senin, i-a venit o idee de-a dreptul năstrușnică, pe care ar fi catalogat-o ca imposibilă cu doar câțiva ani mai devreme.
”Fiind căsătorită în București, lucram aici în București. N-am avut nici un gând să mă apuc de zootehnie. Am lucrat în comerț și optică medicală. Însă un copil crescut la țară în libertate, niciodată n-o să se bucure de aglomerație. La început am fost entuziasmată de oraș, însă fiind învățată în natură și cu un altfel de trai și altfel de oameni decât cei pe care i-am cunoscut în București, în timp mi-a dispărut acest entuziasm, pentru că deodată m-am trezit singură fără nimeni: fără tată, fără frați, fără prietenii din copilărie, fără oamenii din sat, fără locul în care, când eram copii mici, femeile ne chemau să ne dea gogoși. La București aveam vecini peste tot, dar nu erau oameni pe care să-I cunosc și de care să mă pot apropia. Nu aveam o limbă comună, pentru că venind dintr-un alt mediu, vă dați seama că mi-era greu să mă aproprii de ei. Deși am rezistat cu greu la oraș, niciodată nu m-am gândit că o să investesc în oi. La un moment dat, în 2012 m-am dus în satul natal, fiindcă trebuia să facem o pomană bunicii, care murise de 7 ani, iar tatăl meu mi-a spus că cineva are în jur de 10-12 oi de vânzare. Și-mi zice: «Tată, nu vrei să le iei tu? Uite, ți le țin eu, mai vinzi și tu un miel de Paște, mai faci și tu un bănuț pe lângă salariu». Pentru că propunerea a venit dinspre tata, n-am putut să-i zic că «nu». Tata având oi, unde le ținea pe ale lui, le ținea și pe ale mele. Și așa m-am apucat, cu cele 10 oi”, își amintește Nela Pricochel.
După prima achiziție au urmat și alte animale la turmă, mai ales că Nela rămăsese cu o anumită imagine din copilărie despre ce înseamnă să ții animale. ”M-am izbit de o altă zootehnie decât cea pe care o știam, una mai modernă și cu mai multă legislație. Lucrurile păreau atât de simple la început: creștem oi, are cine să le îngrijească, facem brânză, dar nu, n-a fost deloc așa. Am început să mă informez pe internet și-am aflat că se dau proiecte pe măsura 112. Și-așa mi-a venit ideea să mai cumpăr alte 150 de oi. Zic: «îmi cumpăr oi, mă duc, fac o cerere la primărie, îmi iau pășune, îmi fac un proiect și m-apuc să dezvolt ceva în comuna mea, care de altfel, nu este o comună foarte dezvoltată». Am decis să încerc, pentru că indiferent de unde te duce viața, casa părintească și locul natal o să rămână veșnic în suflet. Însă ca să poți să intri în acest sector, mai întâi trebuie să-ți asiguri casă, apoi masă și la urmă rasă. Eu am plecat invers, cu rasa și dup-aia m-am împiedicat de casă și masă. Am cumpărat prima dată 50 de oi, le-am adus de undeva de la Iași, apoi am mai luat din 2 locuri dintr-o comună alăturată alte 30-40 și diferența până la 150 am cumpărat-o de undeva de la Negrești. Am fost inspirată și le-am luat pe acelea cu certificate de origine. E vorba de animale care erau înscrise în Registrul Genealogic. Toate bune și frumoase. După ce le-am cumpărat, le-am adus cu camionul și le-am descărcat în cârdul părinților. Tata era foarte bucuros și mândru că «și-a luat fata oi». Am trecut de iarna respectivă, am lărgit un pic spațiul unde le ținea tata, însă pe partea de alimentație, fiindcă anul 2012 a fost un unul foarte secetos și nu s-a făcut iarbă, am investit pe cumpărarea de nutreț, mai mult decât am investit în animale. Anul următor m-am decis să merg la primărie să depun o cerere de pășune pentru că eram hotărâtă să fac un proiect pentru accesarea de fonduri europene. Proiectul nu mi s-a părut complicat. Aveam tot ce mi se cerea ca să pot aplica, mai puțin pășunea. Și atunci am mers la primărie să iau o suprafață de pășune în concesiune. Primarul a refuzat să-mi închirieze pășune, între timp au fost alegeri și a venit un alt primar și m-a refuzat și el”, își descrie Nela Pricochel botezul în statutul de băciță patroană.
S-a luptat ca oamenii din comună să aibă acces egal la pășune
Încercând să-și creeze condițiile pentru propria turmă de oi, Nela Pricochel s-a trezit atrasă în vârtejul unui conflict mai mare decât ea.
”Primul primar mi-a explicat că nu se poate, fiindcă exista o asociație și primăria voia să o dea pe mai departe către acea asociație. Oamenii din sat nici nu știau că există o astfel de asociație care a luat pășunea. Așa că am fost îndrumată să mă înscriu în asociație, dacă vreau să-mi pasc animalele pe pășunea comunală. Au urmat alegeri și a venit o nouă administrație. În primă fază am avut o discuție cu noul primar și a fost încântat să îmi acorde drept de pășunat. După aceea, am mai avut o discuție și mi-a zis să-mi fac o asociație și să iau pășune, dar mi s-a părut ciudat că accesarea pășunii se putea face exclusiv prin asociație. La acel moment am bănuit că de fapt primăria nu voia să dea acces la pășune pentru toată lumea. Noul primar a vrut să meargă pe modelul vechiului primar, iar eu n-am fost de acord, fiindcă mi-am dorit nu numai pentru mine pășune, ci să aibă acces toată lumea la pășune. Așa că am început războiul cu al doilea primar, în sensul că în fiecare an mergeam la primărie și depuneam cerere. La timpul ăla consideram ca un act de normalitate ca dacă dai la unul, să dai la toți și să nu faci diferență, pentru că trăind la țară, cunosc foarte bine situația oamenilor din sat. În copilăria și adolescența mea știam mulți oameni care țineau una-două vaci și toată săptămâna vindeau lapte și brânză la piață, ca să aibă să-și țină copii la școală în oraș și să le plătească chiria la gazdă sau internatul cu banii pe care îi adunau de pe lapte și brânză. Și atunci, mi se părea de bun simț ca pe lângă vaca sau oile pe care le are fiecare, să beneficieze și de o bucată de pășune, din pășunea satului. Era o normalitate din punctul meu de vedere. Era un ajutor pentru fiecare, până la urmă. Într-un final, după ce m-am luptat ca fiecare deținător de animale din comunitate să poată accesa o suprafață de pășune proporțională cu numărul de animale deținut, a luat toată lumea pășune mai puțin eu. Victoria în lupta cu primăria am avut-o abia în 2017, spre sfârșitul anului cred, după un mare scandal, când m-am dus cu televiziunea, la o licitație de atribuire a pășunii, care era anunțată la o anumită dată și oră, dar la care nu era nimeni. Nici măcar reprezentanții primăriei, cea care organiza licitația, nu erau acolo. A fost un mare circ atunci. N-am renunțat. Am zis: «ori eu, ori el» și din acel moment nu s-au mai organizat licitații. Anul următor s-a schimbat regulile și a fost cu atribuire directă. Atunci am contactat telefonic toți crescătorii de animale din comună, am redactat un model de cerere și am făcut cereri pentru toată lumea. Le-am făcut dosarele tuturor. Am chemat și un medic veterinar de la DSV, ca să vedem exact pe ce facem cererea fiecăruia, i-am ajutat pe toți să întocmească documentația, apoi am depus cererile la primărie. Însă în momentul în care s-a organizat licitația pajiștilor, s-a introdus și obligația de a avea domiciliul în comună. Era parte din legislație, nu era ceva gândit împotriva mea și atunci, fiindcă fiul meu era încă minor, la școală și nu aveam de gând să-l mut cu școala din București, mi-am zis: «rămân cu buletinul de București, nu iau eu, dar măcar să mă asigur că ia toată lumea». Și, în acel an, s-a organizat până la urmă la primărie o întâlnire cu toți fermierii satului și s-a luat decizia de a li se închiria pășunea”, dezvăluie tactica primei bătălii repurtate cu autoritățile locale, pentru oameni.
Conduce o asociație cu 36 de ferme și peste 10.000 de capete de animale
După câțiva ani de luptă de gherilă cu autoritățile și cu mentalitățile, Nela Pricochel a devenit suficient de stăpână pe legislație, proceduri și modul în care e reglementat oieritul, încât a fondat Asociaţia Judeţeană a Crescătorilor de Ovine şi Caprine Corbu, județul Vaslui, axată pe coagularea fermierilor care cresc rasa Țurcana.
”Având în vedere că eu sunt o mare luptătoare, cea mai mare energie mi-o iau din lucrurile negative. Când văd atâta nedreptate, mă implic cât de mult posibil și asta pe mine mă energizează cel mai mult. În județul nostru nu prea s-a întâmplat mare lucru din păcate și m-a ambiționat o chestie acum câțiva ani de zile când am auzit o chestie tot de la un moldovean de-al nostru, președintele unei asociații care deținea monopolul în zona noastră și nu făcea nimic. El mi-a spus: «moldovenii sunt proști». Și atunci, m-am supărat foarte tare și i-am răspuns: «Nu, moldovenii nu sunt proști. Ei nu sunt informați și nu sunt sprijiniți. Pentu că e mai ușor să dezinformăm decât să informăm». De vreo 3 ani am înființat și o asociație în județ, prin intermediul căreia sunt acreditată pentru efectuarea controlului oficial la ovine. În momentul de față am în asociație 36 de ferme cu peste 10.000 de capete din mai multe comune, inclusiv din comuna mea. Sunt ferme cu minim 150 și maxim 500 de oi. Acum mă ocup exclusiv de asociație, de fermieri. Ne luptăm în continuare cu aceiași problemă pe care am întâmpinat-o și eu, problema pășunilor. Am reușit ca în câteva comune, uneori după lupte în instanță, să-i conving pe primari că e bine să închirieze pășunea fermierilor nu asociaților pentru că nu asociațiile sunt crescătoare de animale ci fermierii. Și normal e ca oamenii să beneficieze de acea subvenție, nu niște ONG-uri. Cu primarii care sprijină fermierii sunt în pace, cu primarii care nu srpijină fermierii, nu pot fi blândă. Luptăm pentru drepturile fermierilor. Acum crescătorii din asociația mea beneficiază de o un alt ordin de mărime al sprijinului financiar, așa că se văd schimbări și în fermele lor. Au alte condiții, au modernizat adăposturile pentru animale, au o altă calitate a efectivelor de animale, iar doi dintre fermieri și-au achiziționat și tractoare. Asta deoarece diferența de subvenție e mult mai mare decât înainte. La 500 de oi luau 10.000 lei dacă nu erau înscriși în controlul oficial și acum iau 50.000 lei. E clar că asta se vede în bunăstarea lor și atunci e mai mare dragul să muncesc și să-i susțin, pentru că schimbările sunt vizibile. Anul trecut am înființat și o cooperativă, care include aceiași membri, cu posibilitatea de a se înscrie oricine își dorește să facă un proiect pe bani europeni, fiindcă că pe cooperativă sunt alte beneficii: sunt scutiți de taxe și impozite 5 ani și pot accesa mai ușor proiecte”, explică aceasta.
Crescătoarea de oi, care are un efectiv de aproximativ 200 de animale, admite că nu are aceleași subvenții ca fermierii din zona ei, însă absența lor o compensează prin alte activități generatoare de profit.
”Eu, chiar dacă nu am dreptul să primesc pășune de la primărie, nu încasez decât subvenția pe animale, în schimb mă bucur că pot să-i ajut pe ceilalți. În ciuda subvenției mai mici decât ceilalți oieri, pentru mine este profitabil să cresc oi, pentru că axându-mă încă din 2012 pe animale cu origine, e clar că vânzând animale cu origine, ele au un alt preț. A fost și program de minimis, am vândut și pe minimis și prețurile sunt altele, așa că nu am mai insistat foarte mult pentru pășune. Dacă vindem un animal și-l vindem la samsari sau pentru export, prețurile pot ajunge la 200-300 lei pentru tineret, dar dacă vinzi un animal anul următor cu un certificat de origine, poate să ajungă la 500-700 lei o femelă și masculii la 2.000-3.000 lei”, detaliază Nela Pricochel.
Patrioată pentru meleagurile natale
I se spune ”cucoana de la București” și la început, când a început să tulbure apele în zonă, localnicii au privit-o suspicios.
”Oamenii erau foarte reticenți și aveau senzația că a venit una de la București să le ia oile”, își amintește militanta pentru drepturile oierilor.
Așa că am testat-o pe Nela Pricochel, să vedem dacă-i doar o birocrată dibace la învârtit hârtii, sau chiar are suflet pentru satul unde s-a născut și a crescut. ”Frumusețea județului Vaslui o reprezintă natura și oamenii. Avem niște locuri foarte speciale. Avem niște dealuri, câmpii și șesuri extraordinare. Niște oameni frumoși și muncitori încă. Eu nu cred în altceva decât în natură și în om. Deși locuiesc în București cea mai frumoasă imagine o am din satul natal. E cu fosta mea învățătoare, care era din comuna alăturată și făcea naveta zilnic. Eram în clasele 1-4 și-mi aduc aminte că era iarnă, pomii albi, înghețați și ne duceam înaintea ei. Pe șosea erau nămeții uriași, nu puteai merge decât pe urmele roților lăsate de autobuzul care circula în zori. Noi ne-am organizat un grup de copii mai mărișori și ne-am dus după ea până într-un loc căruia i se spunea «Capătul Dealului» să o întâmpinăm, că ea venea pe jos de multe ori. Noi mergeam câte un kilometru să o întâmpinăm, o așteptam la jumătatea drumului Noi ne opream jos și ea se vedea undeva sus, pe deal, mică ca un punctuleț. Din cauza formei bombate a dealului, întâi i se vedea capul și dup-aia umerii și încet, încet o vedeam toată cum cobora, făcându-se tot mai mare. Când ajungea la noi, de fiecare dată ne oferea câte o bombonică. Tot cârdul de copii, o înconjuram și o însoțeam țopăind fericiți până la școală, unde ne încălzeam și începeam cursurile. Făcând arc peste ani, am un copil deosebit, care e mare acum, dar pe care viața la țară și clasele 1-4 făcute acolo, l-au ajutat să facă diferența, chiar dacă restul vieții a trăit-o în jungla din București”, a fost răspunsul ei la test.
