• ABONARE
  • Contact
  • Publicitate
  • Audiență
  • Rețele sociale
  • Informații
  • agrointel.ro
  • Ştiri
  • Subvenții APIA
  • Vegetal
  • Zootehnie
  • Agribusiness
  • Anunțuri
  • ARHIVA
  • CĂUTARE
  • Ionuț Olteanu – fermierul de top care înverzește România

    Daniel Befu -

    O armată de 1.000 de oameni, dimineață de dimineață, invadează Bucureștiul și localitățile din împrejurimi. Înarmați cu tot felul de unelte, membrii echipelor de elită pătrund nestingheriți, toți ca la un semnal, pe proprietăți private păzite de sisteme de securitate dintre cele mai sofisticate, unde preiau controlul total, nestingheriți de proprietarii care-și beau cafeaua pe terasă, sau care își fac înotul de trezire în piscină. Unii par că sapă după vreo comoară în mijlocul unui sens giratoriu aglomerat, unde a călca iarba e strict interzis, în timp ce echipajele de poliție care staționează în zonă, privesc în altă parte. Iau cu asalt parcurile, fără să se sinchisească de trecători. Acum câțiva ani, cea mai de șoc dintre echipe a pus stăpânire pe Stadionul Național, unde în uralele asurzitor de tăcute ale tribunelor goale, a avut ca misiune câștigarea celui mai greu meci dintre toate: cel cu gazonul, care are puterea să facă echipe celebre, să piardă sau să câștige campionate.

    General peste această armată de 1.000 de horticultori este un om cu o voință și energie de titan. Ionuț Olteanu, sau Ionuț Constantin Olteanu, după cum e cunoscut de fanii de pe Facebook, este omul care a făcut și îngrijit grădinile celor mai grei milionari din Top 300. Și miliardari. Nu are voie să ne spună numele clienților săi, fiindcă ”e confidențial”, însă cam o treime dintre ei i-au solicitat serviciile cel puțin o dată. E atât de bun în ce face, încât e într-o relație bună cu multe persoane publice din România, din toate domeniile.

    Gardeningul sau grădinăritul e locul în care până și culoarea politică e estompată de culoarea verdelui. Combinația între dragostea obsesivă pentru plante și talentul înnăscut pentru business, au generat cel mai mare grup de horticultură axată pe grădinărit din România, cu sediul central în Măgurele, care operează 100 ha de pepiniere și 5 gardenuri în proximitatea Capitalei, ce are peste 1000 de angajați, deținând o cotă de piață de 20% din lucrările de gardening efectuate la clienții privați din București și Ilfov.

    Totodată, companiile din grupul său au efectuat de-a lungul anilor unele dintre cele mai dificile lucrări publice de amenajistică la nivel național, cum este repararea gazonului de pe Stadionul Național, care era chinuit de o suferință cronică, care făcea terenul impropriu pentru competiții de prim rang, până la partea de amenajare peisagistică a Marriott, AFI Cotroceni, IKEA, Școala Americană, Philip Morris etc., precum și a numeroase spații verzi administrate de autorități publice.

    Buchetul iertării

    Vizita noastră a fost anunțată în avans și fiindcă urmează să îl însoțim pe Ionuț Olteanu cu mașina într-un tur al activităților, se fac pregătiri intense. Mai exact, o doamnă curăță, adică încearcă de zor, fără prea mult succes, Volvo-ul de teren al lui Ionuț Olteanu. Angajata nu are nici o vină, fiindcă și după ce eliberează mănunchiurile de plante de usturoi din portbagaj, mirosul nu iese cu una cu două. Nici praful de ogor de pe bord, nici frunzele de pe jos. Doar bolovanii de pământ mari cât pumnul.

    Întrebăm unde e gazda și o doamnă de la recepție ne trimite să-l căutăm prin pepinieră, dându-ne un indiciu: ”Mergeți până în capăt și o să-l vedeți. Are un buchet de flori în mână”. Într-adevăr, din spatele unui braț cu flori, ne întâmpină un zâmbet uriaș și niște ochi care râd. Intrăm împreună cu el în clădire, însă, ca și cum n-am fi acolo, se apucă să pună florile într-o vază și, cu mimă cât se poate de serioasă, începe să le aranjeze meticulos, lăsând capul când într-o parte, când în cealaltă, în timp ce mai face câte un retuș, făcând un pas înapoi ca să vadă aranjamentul în ansamblul lui, ca apoi să se apropie din nou, pentru a muta doi centimetri mai încolo unul dintre fire. Când, într-un final, buchetul e gata, își întoarce senin privirea spre noi, ca și cum de-abia acum am sosit și ne invită să-l urmăm în biroul de la etaj. Pe scări ne dezvăluie taina buchetului de flori, adevărat ritual matinal, încărcat de semnificații.

    Primul buchet dintr-o zi este rezervat pentru soție

    ”Eu sunt singurul care am dreptul să tai florile și să pregătesc buchetul, deoarece trebuie să cunoști momentul în care să le tai și cum să o faci. O prietenă chiar mi-a spus că nu mai vorbește cu mine pentru că omor florile. Nu omor florile, ci le dau viață. Orice tăiere, dacă o faci când trebuie și cum trebuie, permite plantei o dezvoltare mai bună. Eu sunt un om care are nevoie să i se ierte multe, iar soția mea am nevoie să mă ierte zilnic, în primul rând pentru acel timp pe care nu îl petrec cu familia. De aceea primul buchet care îl fac peste zi este pentru soția mea. În fiecare zi mă duc la soție cu buchetul. Chiar și iarna, dacă nu găsesc flori mă duc în pepinieră, iau câteva crenguțe și le pun în ghiveci. Este un obicei pe care mi l-am făcut și îl iubesc. Abia apoi mă ocup de buchetele pentru ceilalți”, își scuză aparenta neatenție inițială față de noi horticultorul.

    Arată-mi ce birou ai, ca să-ți spun cine ești

    Îndrăgostit de natură și știință, în copilărie îi plăcea să plonjeze în imaginar după fiecare episod din Teleenciclopedia și documentar de-al lui Jacques-Yves Cousteau pe care le viziona. Cititor avid de literatură grea încă de copil, ulterior a devenit însetat de cunoașterea literaturii de specialitate care guvernează domeniul său. Are un doctorat în horticultură, în urma unei munci de cercetare în care a creat câteva varietăți noi de hortensii. Era cât pe ce să-l dea și al doilea doctorat, însă revoltat pe ușurătatea cu care plagiatorii au confiscat titulatura aceasta, în semn de protest a renunțat să-și mai susțină a doua teză. Pofta autentică de cunoaștere încă îl urmărește, lucru care se vede din semnele exterioare ale universului său. Când am intrat în biroul mare cât o sală de ședințe al lui Ionuț Olteanu, de la etajul 1 al office-buildingului Garden Center Grup, văzând haosul simpatic, ca de după tornadă, cu care s-a înconjurat, prima ștampilă pe care i-am pus-o, mental, a fost: ”Paganel”, eroul distrat, fascinat și deopotrivă fascinant al lui Jules Verne.

    Nu am îndrăznit să-i spun, nu cumva să se simtă ofensat, ca la câteva minute distanță, el însuși să facă o aluzie la celebrul personaj imaginar din Copiii Căpitanului Grant. ”Dacă te uiți în biroul meu mereu este haos și nu înțelegi nimic, dar întotdeauna le spun femeilor care fac curățenie: «Lăsați-mi dezordinea, pentru că este o dezordine ordonată. Lăsați-mi-o așa, pentru că eu mi le știu pe toate». Am lucruri care doar eu știu unde sunt și îmi place așa cum sunt. Este un birou specific omului creativ. Mă simt bine în el și cred că acest lucru l-am moștenit de la mentorul și profesorul meu, pentru că la fel biblioteca și biroul lui păreau a fi frați cu biroul meu. Nu am calculator, deoarece calculatorul este deja depășit. S-a trecut la tabletă, la telefon. Fostul meu director general, care a construit fabrici întregi, devenise obsedat de ideea că într-o bună zi îmi va pica biblioteca în capul celor de la parter, insistând să o las mai moale cu cărțile din bibliotecă. Chiar îi era frică, așa că într-o zi am mai dus din cărți la parter”, încearcă să explice dezordinea.

    În jur de 10 perechi de pantofi și adidași, unii cu noroi de-o culoare pe ei, alții de altă culoare, stau în dreapta biroului masiv, fix lângă chitară. Pe birou, peste mormanele de foi, cărți și notițe, o Constituție a României adusă de un fost ministru al Justiției. Ceva mai încolo, pe un raft, o carte de vizită ultra VIP, iar un raft mai sus un mic cadou de la ambasadorul Iordaniei, picturi, desene cu cai, cataloage de peisagistică, cărți de specialitate vechi, tot felul de specii de plante și de semințe doar de le știute, puse la uscat prin cotloane, pe jos, pe măsuțe, pe canapele, întocmai cum îmi amintesc că făcea bunica în copilăria mea, atunci când pregătea stocul de ceaiuri pentru iarnă. Un birou pe care l-aș cataloga boem și inspirațional, ca de artist. Și chiar e unul, după cum vorbește despre proiectele de amenajări: ”Când le vorbesc peisagiștilor mei de creație, le spun așa: «În ideile voastre nu ar trebui să mă bag pentru că este conceptul vostru, dar eu vă spun că ar trebui să creați tablouri. Creați, pur și simplu, tablourile pe care le aveți în minte și faceți-le din plante. Fă din grădinile alea opere de artă. Dacă pictorii au apanajul culorilor și cel al viziunii, și văd cu ochii minții atunci când creează, eu și echipa mea avem apanajul plantelor. Pictăm cu plante»”.

    Pe lângă suta de hectare de pepiniere de plante, Ionuț Olteanu posedă și o pepinieră de arhitecți peisagiști valoroși, unii dintre aceștia, după ce s-au format în echipa lui, ajungând să predea la Universitate, sau să ocupe locuri în top 10 cei mai buni specialiști din branșa lor la nivel național.

    Prima lui școală de horticultură a fost la bunici

    De loc Ionuț Olteanu e din județul Giurgiu, de lângă Videle, areal tradițional al grădinarilor, din rândul cărora au răsărit mai multe figuri celebre, precum Nelu Iordache și Adriean Videanu. ”Când eram mic, visam câmpul. Pe la 7-8 ani îmi plăcea foarte mult să mă duc pe câmp de unul singur, cu vaca și vițica bunicii mele, fiindcă acolo sunt multe nuanțe împletite: mirosul câmpului, mirosul recoltei, mirosul paielor. Sunt multe mirosuri faine care-ți rămân în cap, ca și copil și care te marchează. Mirosul pământului e inconfundabil. Miroase a viață și a moarte. Are de toate în el. Fiind zonă agricolă, în zona noastră era Liceul Agricol. Fiindcă am fost cel mai bun la școală, când a venit vremea să intru la liceu, era considerată o rușine să mergi la specializarea agronomie. La agronomie și la zootehnie mergeau doar ăia proști. Cei buni mergeau la horticultură și la medicină veterinară, care erau mai bine cotate. Înainte să dau admiterea, am mers în liceu și am văzut laboratoarele specializării horticultură, care erau mult mai dotate, iar profesor de specialitate era o somitate, fost director la Murfatlar pe timpul lui Ceaușescu.

    În plus, s-a mai întâmplat ceva care a precipitat apropierea mea de horticultură. La vârsta de 14 ani, într-un an părinții mei au pus pepeni, pe care eu îi păzeam, eu le făceam tratamentele și după coacere tot eu îi manipulam. Asta a generat un plus de prosperitate în familia noastră în acel an pentru ai mei, care erau salariați. Tata era navetist de București, muncitor cu cea mai înaltă treaptă de calificare la Cesarom, o fabrică de faianță la București și mama era contabilă. Atunci am aflat cum se pot face bani dintr-o grădină. Bunicul, însă, a fost mult mai apropiat de grădinărit decât părinții mei și de la el am preluat fascinația pentru legume. Bunicul a avut 7 copii care au făcut toți 7 facultăți dintr-un hectar de teren. A avut noroc, că pe timpul comuniștilor nu aveai voie să ai decât 1.000-2.000 metri de grădină. Restul îl lua statul. Însă nu știu prin ce concurs de împrejurări, lui i-a rămas acel hectar pe care făcea o grădină foarte grozavă, cu pompă, cu irigații prin canale, unde dădea drumul cu sapa la apă. Ca să faci panta acelor canale încât să poți duce apa pe atâtea mii de metri, îți trebuia un simț aparte. El era mai mult decât un țăran. El lucra ca muncitor, dar fusese dascăl la biserică și făcuse școală pe timpul regalității, chiar dacă a trebuit să meargă desculț la școală. Cultiva legume, iar pe vreo 3.000-4.000 mp din cei 10.000 mp, era livadă cu tot felul de fructe. La noi în casă se cam făcea foamea: mai cartof, mai varza, fasole și cam atât, din cauză că ai mei făcuseră economie ca să ia mașină. La bunica, în schimb, trăiam bine, bine, că ea avea două vaci, porci, avea grădina cu fructe de tot felul, cu nuci, pere, cu struguri, mere și gutui. Le păstra în pod, pe ziare și aveai toată iarna să mănânci. Inclusiv strugurii erau pe ziare. Ajungeau stafidiți, dar extraordinar de buni. Podul era fantastic și în plus, mai avea o chestie care m-a fascinat și mai tare, pe lângă faptul că îmi alinta papilele mie, care eram nemâncat. Exista în acel pod o fascinație a minții. De la studenții din familie erau, că nu aveau decât o singură bibliotecă și își duceau cărțile lor în pod. Și plutea în tot podul, mirosul ăla de carte veche și stătută. Era un miros de înnebuneai. Podul avea un luminator. Și acum parcă văd raza aia de lumină, care mă fascina când cădea pe fructe și pe cărți. Acum, când povestesc, se întâmplă ceva ciudat. Simt că sunt în podul ăla care și scârțâia. Îmi amintesc și scara spre pod, că mai aveam momente în care mă cam furișam în pod, deoarece nu aveam mereu momente de belșug. Sâmbăta, duminica aveai voie să urci, nu tot timpul. Și o mătușă mai zgripțuroaică, care încă nu plecase la facultate, mă mai prindea pe scară și-o încasam”, retrăiește, parcă aievea, acele clipe.

    Podul cu comori al bunicilor l-a marcat fundamental, atât în pofta lui pentru lectură, cât și în prețuirea, ca pe niște nestemate, a roadelor grădinii. Fascinat de modul cum bunicul lui producea legumele, Ionuț Olteanu a primit dreptul să lucreze 1.000 de metri pătrați din grădina bunicilor și să-și păstreze pentru sine venitul. Între 16 și 18 ani legumele le ducea cu căruciorul la un târg din apropiere, de unde se aprovizionau îndeosebi petroliștii cu salarii mari, care lucrau la schela de petrol, dar care nu aveau grădini, fiind înghesuiți într-o colonie de blocuri special ridicată pentru ei. Ajunsese ca din vânzarea morcovilor și cepei în extrasezon, să aibă un venit cât salariile cumulate ale părinților lui.

    ”Aveam clienții mei. Deja mă cunoșteau și era mișto să cumperi de la un copil. Un copil, serios și priceput și cu tradiție în familie și la liceu de horticultură și fotbalist. Alergam foarte bine. Am făcut recordul național de viteză pe 50 de metri in România. Aveam voința, explozia de pe loc, viteza și rezistența, nu ca leșinăturile astea ale noastre de acum. Eu 25 de km îi alergam fără doar și poate. Era singura mea calitate la fotbal, că nu am fost vreun talent. Când aveam 16-17 ani am jucat odată într-un meci cu Videanu, într-un amical. Era în ‘85-’86-‘87. Cred că el avea vreo 28-30. Era spre finalul carierei. Eu eram la Petrolul Roata, o echipă din divizia C, iar el era la seniori la Petrolul Videle, care era în divizia C, dar în altă serie, probabil. Noi îi admiram pe toți pe toți care erau în vârstă, pentru că erau idolii noștri până la urma urmei”, își amintește de efervescența acelor ani.

    Accidental, tatăl l-a făcut să-și descopere de țânc talentul de capitalist

    Însă flerul pentru afaceri i-a fost testat chiar mai devreme. Nici nu-i dăduseră tuleiele bărbii, că devenise un negustor feroce. ”Prin clasa a 5-a taică-meu mă trimitea să-i cumpăr țuică din țigănie, că rromii se ocupau cu comerțul de țuică. Însă eu eram fascinat de cărți și în timpul meu liber citeam Dumas, literatură română, apoi literatură rusă. Ca să fac economie de timp, să pot să citesc, prima dată am luat de la țigani mai multe sticle, ca să nu mai trebuiască să fac drumul ăla în fiecare zi. Apoi am văzut că e rost de mai bine. Și apoi am văzut ce făceau rromii. Se duceau în București și cumpărau țuica de prune -«ochii lui Dobrin» i se zicea, fiindcă erau două prune pe sticla aia- pe care o vindeau în sat mai scump. Și mi-am zis: «stai, că pot să fac și eu asta». M-am dus frumos cu geanta pe umăr, am umplut-o cu sticle și am reușit să o iau cu 30% mai ieftin decât o luam din țigănie. Dar lui taică-meu i-o vindeam la același preț. Mi-a mers atât de bine, încât după aceea l-am făcut client și pe fratele lui tata. După unchiu’ a urmat ulița întreagă și după aia, când se ajunsese de nu se mai găsea țuica, eu tot reușeam să o obțin. Pe atunci mă aflam la școala generală și câștigam mulți bani. Însă în exterior nu se vedea belșugul, pentru că nu mă dădeam în petic, ci eram cumpătat. Și dacă vezi că merge, îți spui că mai bine ar fi să investești banii, ca să circule. Așa că banii din țuică, mi-i băgam în partea cealaltă, în activitatea cu legume. Trăind, înveți că un ban poți să-l înmulțești. Mama știa, dar niciodată nu s-a amestecat peste mine să îmi frângă elanul, fiindcă mă vedea că la școală eram un copil bun, serios, care învăța și are rezultate. Mama m-a considerat mereu un copil destul de ieșit din tipare și m-a lăsat în pace. Tata oricum nu se băga, pentru că nu avea timp de noi și cred că am și suferit puțin din cauza asta. Îmi plăcea să joc șah cu el și era singurul lucru pe care-l făceam împreună. Însă trebuie să-i mulțumesc, pentru că am învățat să joc bine șah și asta datorită lui. De altfel, toată povestea cu țuica a început tocmai din cauza șahului, că pentru a-l convinge să accepte să jucăm șah, mă trimitea să îi cumpăr țuică și mă duceam spășit să îi iau. Îmi amintesc că atunci când jucam șah înainte să își facă efectul țuica câștiga el, iar după, eu”, zâmbește, privind în urmă la prima sa activitate de capitalist.

    Ca student, devenise furnizor de legume pentru Hotelul Sofitel și lanțul Springtime

    Ultimii ani de liceu în aer a început să plutească în aer vântul schimbării, tânărul Olteanu, alături de colegii de clasă, nesfiindu-se să dezbată teme ofensatoare privitoare la regim. Erau anii inconștienți ai sângelui învolburat. ”La noi în casă mama asculta emisiuni subversive la radio, căci tata nu se băga și era mai conservator. Nu-i plăcea politica. Dar prima frecvență de Europa Liberă de la mama am prins-o. Îmi amintesc că era Hurezeanu, care vorbea foarte bine. Spre finalul liceului, au venit să mă recruteze să merg să studiez la Școala de Ofițeri de Securitate, iar criteriul lor era să le aleagă pe cel mai bun din clasă. Răspunsul a fost ferm «nu, pentru că îmi iubesc meseria». Mi-au spus că asta nu este nici o problemă, că ei văd pentru mine un loc la Institutul de Cercetare. Nu am vrut, dar pe tot parcursul ultimului an de liceu m-au tot bâzâit. Apoi a venit revoluția și am scăpat”, explică Olteanu.

    Colțișorul lui de grădină, amplasat în grădina mai mare a bunicilor, a continuat să-l lucreze și în primul an de facultate. În studenție, însă, Ionuț Olteanu a avut șansa că a prins momentul când Facultatea de Horticultură a luat decizia să ofere studenților în administrare o parte din sere.

    ”Era vorba de serele din spatele USAMV, pe care nu vroia nimeni să le lucreze. Profesorii au insistat ca studenții să facă practică în ele, iar din 100 de studenți în an, ne-am găsit vreo 4 doritori. Eu, fiind cal de muncă, aveam jumătate, iar ceilalți câte 10% fiecare. Din cele cinci sere, trei erau ale mele, cu un total de 2.000 mp. Duminica mă mai ajuta și mama, pentru că în restul zilelor era la serviciu. Am experimentat acolo aproape toate culturile și am făcut și bani, și eu, și facultatea. Împărțeam banii cu facultatea, dar eu făceam mai mult decât făcea facultatea, pentru că aceasta vindea producția ieftin, la poarta universității. Eu în creasem o rețea de distribuție. Inițial am vândut în piață, pentru că aveam Piața Domenii aproape și aveam și experiența din copilărie cu vândutul legumelor. După care mi-am făcut câțiva clienți importanți, Sofitel și Springtime, pentru că eu cultivam varietăți care nu erau pe piață la acel moment: lollo rosa, lollo bionda, varză de Bruxelles, varză chinezească, cherry, broccoli. Acum este piața plină de ele, dar atunci nu se găseau. Inițial clienții mari au luat din piață, după care au venit la seră să ia. Asta s-a întâmplat între anii de facultate 2 și 5. După facultate mi-au mai dat voie să le țin un an, dar apoi le-am pierdut. La licență am avut lucrarea exact din tipul acesta de crucifere speciale: varză, varză de Bruxelles, conopidă, broccoli. Am fost studentul care deși nu avea niște părinți bogați, avea bani prin munca lui. Iar pe vremea aceea să ai o mașină în facultate însemna ceva, chiar dacă era doar o Dacie. Deși aveam bani, nu am ieșit niciodată în evidență între colegii mei, fiindcă nu-mi plăcea să epatez, așa cum nici acum n-o fac. În acea perioadă îmi propusesem să îmi cumpăr garsoniera mea. Strânsesem jumătate din bani, dar nu a fost să fie. Așa că atunci când am terminat facultatea, aveam vreo 3.000 $ puși deoparte”, își sintetizează experiența antreprenorială din anii studenției. Academic, deși a fost unul dintre cei mai buni studenți ai generației lui, notele n-au fost prioritatea principală. ”Nu am terminat facultatea primul, pentru că deja eram concentrat și pe producție. Plus că în acea perioadă făcusem pasiune pentru cinematografie, așa că nu m-am dus la cursuri, nu m-am dus la laboratoare, ca să merg la Cinematecă”, își amintește Olteanu.

    Momentul de inflexiune când a făcut pasul înspre horticultura peisageră

    După facultate s-a angajat ca inginer șef pe partea de horticultură la Hofigal, unde, folosindu-se de experiența pe care o avea deja în producție, într-un an a pus pe picioare partea de legumicultură. Salariul nu era însă suficient de motivant pentru un tânăr care gustase deja din avantajele antreprenoriatului, așa că a demisionat și a început propria afacere, ajutat de o tehniciană cu mai multă experiență, cu care fusese coleg în cadrul Hofigal. A închiriat niște sere dezafectate în Mogoșoaia și o scurtă perioadă a continuat ce știa să facă, legumicultură, cu rate de profit nu foarte încurajatoare și într-o atmosferă de tensiune, deoarece amplasamentul serelor îl expunea mereu riscului de a fi călcat de hoții de fier, care ochiseră structura de metal a serelor pe care le închiriase.

    În acel moment, destinul i-a deschis o ușă. Era granița între anii ‘90 și 2000 și România intra într-un nou deceniu al tranziției ei. Unul în care investitorii străini începeau să parieze pe țara noastră. Unul dintre ei, compania de țigarete Philip Morris, căuta, fără succes, în piață un prestator de servicii de grădinărit, care să le planteze niște copaci și o suprafață de gazon. Statul român deținea pepiniere, însă nu asigura servicii de plantat și îngrijit copacii post-plantare. Așa că Ionuț Olteanu, a făcut acest pas în gol. De fapt era o suprafață de test din partea celor de la Philip Morris, care, după aceea, mulțumiți de rezultat, i-au oferit lui Ionuț Olteanu amenajarea și contractul de întreținere al întregului spațiu verde din jurul sediului central de lângă București. Acela a fost începutul imperiului horticol de azi. Antreprenorul e conștient că marile șanse pe care un om le primește în viață, nu i se datorează. ”Uneori poți fi deștept și poți foarte bun în ceea ce faci. Poți avea de toate, dar dacă nu ai un drum de la Dumnezeu, dacă nu se împletesc toate, nu vei reuși…Îți mai trebuie o chestie care uneori nu ține de noi”, crede el.

    În procesul de creștere, a primit tot felul de ștampile, unele cu rezonanță peiorativă, precum ”părintele spațiilor verzi”, însă palmaresul de lucrări al companiilor lui este presărat cu proiecte provocatoare, de maximă anvergură pentru investitori privați de prim rang, proiecte care, deși vizibile și apreciate de ochii trecătorilor, nu se știe că îl au autor. Totodată, a gestionat cu succes câteva dintre contractele de amenajare a unor spații verzi publice, din locațiile cele mai expuse vizual din Capitală, precum Bulevardul Lascăr Catargiu sau Calea Victoriei. Asemenea contracte aduc cu sine publicitatea pozitivă, dar și riscul distrugerii reputației, la cea mai mică greșeală.

    Mama grădinilor e mama lui

    Atenția pentru flori și grădinile ornamentale Ionuț Olteanu a deprins-o încă de copil, de la femeile din familia lui, chiar dacă n-a transpus-o în practică decât târziu. ”Am avut o copilărie extraordinară în grădina de 1 ha a bunicii. Avea în interiorul acestei grădini și o grădiniță de 500 m de flori. Iar pasiunea mea pentru flori vine de la bunica și a fost continuată de mama. Ea a avut mai puține flori, doar în curtea casei. Ambele au avut câte o grădiniță faimoasă și admirată în zonă, iar mama era celebră pentru că oriunde vedea o floare interesantă, era în stare să oprească și autobuzul din mers- lucru care atunci mi se părea total nelalocul lui- și mergea la poartă, striga la proprietar, cerând ba un lăstar, ba un butaș, ba o sămânță, iar respectivul nu scăpa până nu îi dădea. Și avea și o mână extraordinar de bună, pentru că i se prindeau toate”, identifică rădăcinile apropierii sale de partea estetică a grădinăritului.

    De aceea, Ionuț Olteanu a conștientizat că mama poate reprezenta un asset cheie pentru creșterea afacerii lui. ”Mama trăiește în aceeași lume ca și mine. Ea crește plante și face grădini. Lumea o cunoaște drept «Mama Gica» și este chiar mai cunoscută decât mine, care sunt autorul business-ului. Eu sunt autorul firmei, dar ea este autorul meu și autorul moral, împreună cu bunica. Gardenul ei din nordul Capitalei, se află în top trei gardenuri din România. Ea are unul dintre garden-urile cu expunerea cea mai bună, pentru că întâmplător sau nu, zona de nord este o zonă cu mai mulți bani decât o zonă de aici din sud. Este zona de acces către Snagov, Pipera și este prin urmare o zonă mult mai bogată, iar acolo sunt clienții cei mai pretențioși și cu o deschidere mai largă. Lumea aceasta a clienților de plante și a oamenilor care se ocupă de grădini este mică, așa că majoritatea celor pasionați de gardening o cunosc ori personal, ori din auzite. Inclusiv inginerii mei, atunci când au proiecte extraordinare, pe care nu le poate face nici o altă firmă, sau au termene de predare foarte strânse, ca să iasă din încurcătură vin și îmi spun așa: «Mi-o trimiteți fie pe Mama Gica, fie pe Victorița -asistenta mamei, o tipă leită ei-». Nu spun asta pentru că ne credem superiori altora, însă sunt avem o serie de atuuri majore: logistică, oameni și știință, toate combinate. Iar mama poate să exploateze aceste atuuri ale noastre și se încadrează în termene, făcând ca uneori proiectele să ni se pară ca o joacă. E atât de dependentă de munca ei, încât eu chiar o rog să mai stea, să se mai odihnească, la cei 68 de ani pe care-i are. Când merge într-un concediu, după 3-4 zile se plictisește din lipsă de activitate. Și îi este dor de munca ei, de plantele ei”, o caracterizează antreprenorul.

    A devenit o mașină de muncit, care nu pune frână decât la culoarea verde

    În istoria cuceririi și consolidării locului său de lider în domeniul amenajărilor peisagere, Ionuț Olteanu a trecut print momente crâncene, greu vizibile din exterior. ”Am avut și ani foarte grei, cum a fost acum vreo 7 ani, când am simțit că nu mai pot, că nu mai există luminiță și că sunt în pragul sinuciderii. Lucram, lucram și nu încasam. Și am ținut oamenii TESA și muncitorii, 1.200 pe atunci, fără salarii timp de 2 luni. Înfiorător a fost că nu mi-a plecat nici un om în acea perioadă. Au stat cu mine până în decembrie când mi-a plătit toată lumea și când am ajuns la zi cu salariile. Oamenii nu îmi plecaseră, dar se simțea tensiunea. Era o tensiune fizică, o energie negativă prea mare. Pur și simplu se simțea în aer. Poate erau gândurile angajaților, privirile lor. Nu știu. La un moment dat, când ieșeam din birou, trebuia să mă țin de ziduri ca să pot merge. Acum îmi vine să râd, când spun că voiam să mă sinucid și doar asta aveam în cap. Era ca o boală. Îți intră o idee în cap și de la suferința aceea provocată de faptul că nu poți să dai niște salarii și nu vezi ieșire din acea situație, ți se adâncește rana și boala din suflet, în care vezi sinuciderea drept singura soluție și alinare. Am reușit să trec peste datorită credinței mele în Dumnezeu. Este mai mult decât poți vedea într-un film. Soția trăia aceleași sentimente. Am vorbit la mult timp după ce am reușit să trecem peste acel moment și a spus că ea se gândea să-și taie venele în baie ca să nu facă mizerie în casă”, rostește cuvintele cu greu, tremurat, cu lacrimi în colțul ochilor.

    Ion Olteanu, alături de angajați veniți la muncă din alte părți ale lumii pentru ”a compensa” lipsa forței de muncă din plan local

    Refuză să creadă despre sine că ar fi un workoholic, deși se vede de la o poștă că e un caz aproape pierdut. ”Workaholic ești atunci când nu îți dai seama, dar eu îmi dau seama. Și este o chestie iubită și acceptată. Este un viciu, până la urmă urmei. Dorm destul de puțin, pentru că mă culc după 1:00, iar la 6:30 sunt în picioare, ca fermierii. Este biologic. Dar atunci când nu mai pot și sunt foarte obosit, dorm cinci minute și sunt proaspăt, ca nou. Odată, nu dormisem două zile și două nopți, căci mă întorsesem dintr-o deplasare în străinătate și am adormit la semafor. Mă claxonau cei din spate, iar eu visam că cineva mă claxonează. Și până la urmă a venit cineva, și așa, drăguț, mi-a bătut delicat în geam și m-a trezit. Este bine să dormi atunci când trebuie. Dar mă odihnesc bine și mă încarcă foarte mult pământul și plantele, chiar dacă sunt nedormit. Pare o utopie, dar nu este. Având câte 1.000 de oameni în grijă, câteodată simți că nu mai poți. Un prieten îmi spune pe Facebook că par a fi în 10 locuri în același timp. Așa că în acele momente când simt că nu mai rezist, mă duc și mă plimb prin pepinieră și îmi face foarte bine”.

    În weekend-uri, Ionuț Olteanu îl ia cu el pe Fabi, fiul său cel mic, de 6 ani, cu sindrom Down și ținându-l de mânuță, intră în pepinieră, apasă butonul de oprit timpul în loc și, cu migală infinită, tată și fiu, îngrijesc la patru mâini plăntuțele pe care le iubesc.


    Te-ar mai putea interesa

    Emil Bălteanu, o voce a fermierilor din nordul țării, este protagonistul celui de-al cincilea episod din Tărâmul Eroilor! Rețeta cu care Aurel Petruș și-a crescut producția la porumb cu 20%, protejând și sămânța de ciori! Banii din rezerva de criză pentru subvenții, achitați și micilor fermieri! Anunțul ministrului Oros!

    Ultimele știri

    Apicultorii au primit și cea de-a doua tranșă din subvențiile prin PNA Schimbare importantă la subvențiile APIA începând de anul viitor! România are tehnologia pentru a scăpa de secetă! Ploaia artificială, posibilă și la noi, dar nu se vrea!