• ABONARE
  • Contact
  • Publicitate
  • Anunțuri
  • Audiență
  • Rețele sociale
  • Informații
  • Știri
  • Subvenții APIA
  • Vegetal
  • Zootehnie
  • Bursă cereale
  • Agribusiness
  • ARHIVA
  • CĂUTARE
  • Radu Antohe, specialist zootehnie: ”Noi trebuie să asigurăm fermele de referință. La acest moment suntem eficienți la unele specii, dar din păcate nu la toate”

    Daniel Befu -

    Radu Antohe, profesionist în domeniul zootehniei, face o analiză detaliată a subdomeniilor zootehniei. Specialistul vine și cu o serie de recomandări punctuale, dar și cu previziuni privind trendul pe care această ramură cheie a agriculturii, trebuie să-l urmeze.

    Radu Antohe (44 ani) este lector universitar, doctor la Facultatea de Economie Agroalimentară și a Mediului din cadrul ASE București, cu activitate didactică în cadrul disciplinelor ”Sisteme tehnologice în zootehnie” și ”Politica Agricolă Comună”. El este parte dintr-un colectiv profesoral care se ghidează după motto-ul ”Ce nu vezi clar, obții rar!”. De aceea, e focusat pe cuantificarea efectelor economice din lanțul decizional: ”Viziunea pe care vrem s-o transmitem viitoarelor generații, studenților noștri, este de analiză de eficiență și eficacitate, raportându-te la productivitate și în același timp la profitabilitate. Profitabilitatea este stindardul cel mai de preț. Fără ea, nu generezi progres. Aducerea de soluții economice, este elementul primordial în analiza și decizia noastră”, sintetizează acesta direcția sa de gândire și acțiune. Totodată, Radu Antohe a fost consilier în aparatul de lucru al primului ministru, este consultant de specialitate al Agrointeligența și membru al Asociației Forța Fermierilor, unde coordonează Grupul de lucru pentru elaborarea, negocierea și implementarea politicilor în zootehnie.

    Agrointeligența: Radu Antohe, cum stă, la modul general, zootehnia românească? Care e percepția ta despre starea domeniului la acest moment? Cu bune și rele, desigur.

    Radu Antohe: Zootehnia trebuie analizată din prisma performanței și în orice analiză trebuie să pornim de la cele 4 categorii de produse: carne, lapte, ouă și lână, adică direcțiile pentru care crește omul animalele de interes economic. Rasele de animale au cunoscut ameliorări de a lungul timpului și unele s-au aclimatizat și s-au adaptat la nevoile și la specificul României, de-a lungul acestor zeci de ani în care zootehnia a fost o artă. Zootehniștii practicieni au reușit să identifice rasele performantele și rasele locale sau rasele rustice. Rasele performante sunt cele ameliorate și adaptate unor sisteme de creștere intensiv, bazate pe un calcul economic de rentabilitate și de profitabilitate. Rasele locale sau rustice cel mai adesea sunt în conservare. Ele au avut acest rol de bastion al creșterii animalelor în România și reprezintă un punct tare, pentru că știm importanța menținerii lor ca bază genetică pentru o posibilă adaptare în viitor la noile condiții impuse, începând de la factorii climatici, până la apariția de noi tehnologii.

    Un alt punct forte al zootehniei românești îl reprezintă suprafața însemnată de pășuni pe care le avem și aici mă refer de la pășuni alpine, până la cele colinare sau de podiș. Asigurarea alimentației e cel mai important aspect în creșterea animalelor, deoarece aproximativ 70% din resursa economică necesară pentru creșterea unui animal îl reprezintă furajul sau furajarea lor. E un punct forte al României. Avem o cultură de multe decenii în domeniul amenajărilor pastorale, iar faptul că noi avem câteva subramuri performante ale zootehniei se datorează și tradiției țării noastre în domeniu. Gândiți-vă după al doilea Război Mondial, România era recunoscută ca o țară agrară, dar nu atât prin producțiile cerealiere și de pe restul componentei vegetale, cât mai ales pe componenta animală. La acel moment 80-90% din România era rurală și nu exista gospodărie țărănească care să nu aibă pe lângă casă animale. Era o chestiune de identitate națională. A fost mereu un pilon pe care să ne bazăm. Această îndeletnicire se baza pe exploatarea cuviincioasă sau prietenoasă a animalelor de interes economic. E ceea ce azi UE numește ”condiții de bunăstare animală”. Pornind de la acest fundament al aplecării dintotdeauna a românului înspre creșterea animalelor, s-a construit zootehnia performantă, care s-a bazat pe în primul rând pe știință. Astăzi au mai rămas printre noi doar o brumă din specialiștii de odinioară, care au modernizat zootehnia românească, însă le-au luat locul generații cu viziune proaspătă, pregătiți pentru viitor. Un alt punct forte al zootehniei românești îl reprezintă condițiile pedoclimatice și de relief, care se pretează pentru găzduirea marii majorități a speciilor de interes economic.

    Agrointeligența: Mesajul e unul foarte încurajator. Însă care sunt laturile negative ale zootehniei românești?

    Radu Antohe: Ca puncte slabe astăzi, aș evidenția lipsa unei viziuni statornice asupra domeniului și lipsa de interes a decidenților. Acele activități care au potențialul de a fi rentabile și care sunt esențiale pentru consumatori, statul român și decidenții pe acest sector sunt obligați să le sprijine înspre o implementare de succes. Creșterea unui animal nu se face cum ai cultiva un teren, în care îți faci calculul economic de la un an la altul și unde e mult mai ușor să asiguri un management operațional. Când vorbim de biologia animală, este total diferit față de biologia vegetală.

    Uneori producțiile obținute în zootehnie trebuie să le urmărim ani de zile, înainte de a vedea beneficiile. Spre exemplu, cel mai greu și costisitor e la specia de bovine. Ca să aduci o vacă în productivitate îți trebuie minim 2 ani, chiar 2 ani și jumătate, așa că, din start actorul economic din zootehnie pornește cu un handicap, într-o lume în care nu mai avem acea răbdare și acea statornicie într-o viziune clară și asumată pe termen lung.

    Lipsa de coerență în politic se vede și în partea de ameliorare. Aici trebuie o asumare din partea autorităților, prin care să încurajeze fermierii să meargă pe rasele performante, aducătoare de profit, dar și să asigure cadrul pentru ameliorarea raselor autohtone, pentru a exista acel bun balans între cele două componente ale zootehniei. Aș enumera aici importanța creșterii animalelor de rentă, dar în același timp eu trebuie să merg și cu asigurarea unui rezervor de animale de prăsilă. Am folosit special acești termeni populari, ca să fie pe înțelesul tuturor. Ca să asigur animalele de reproducție, eu trebuie să am un rezervor de exemplare de rasă pură, animale de top care sunt bazinul genetic pornind de la care, eu dezvolt mai departe programele de reproducție în zootehnie. Noi trebuie să asigurăm fermele de referință. La acest moment suntem eficienți la unele specii, dar din păcate nu la toate.

    Un alt punct negativ este acest curent care se propagă cu o super-viteză, care încearcă să inducă ideea că proteina animală poate fi substituită cu proteină vegetală. Proteina animală este esențială vieții, omul de când a apărut pe pământ a fost dependent de creșterea animalelor pentru a se hrăni și vă spun acum în premieră o informație și aș vrea să o rețină toți cititorii Agrointeligența și anume faptul că aminoacizii esențiali de origine animală nu pot fi înlocuiți de nici un fel de alt aminoacizi. Pot să vin cu absolut orice abordare de substituire a proteinei animale de la mamifere, fie că e vorba de insecte, proteină din amfibieni, sau extracte vegetale, însă acestea niciodată nu vor compensa importanța aminoacizilor din proteina animală de la mamifere. De aceea sunt ferm convins că sectorul animal va rămâne unul primordial. Cât timp vor exista oameni pe pământ, vor exista animale pentru a se hrăni.

    Agrointeligența: Sectorul suin e aproape în knock-out. Se mai ridică de jos? Și cum de l-am lăsat să ajungă aici?

    Radu Antohe: Potențialul României a scăzut de la 1 milion de scroafe matcă în anii `90 până undeva la sub 200.000 în prezent. Porcul s-a redus foarte mult urmare a acestor focare de pestă porcină africană. Însă nu numai din acest motiv, ci și, bineînțeles, din cauza prețurilor de dumping din piața comună. Așa cum știm, anumite state membre subvenționează în mod direct și indirect anumite politici de sprijinire a propriilor producători, prin măsuri aflate la latitudinea fiecărui stat membru.

    Sectorul suin va continua acest trend de scădere, atâta timp cât nu se va găsi un remediu viabil pentru scăderea riscului de expunere la pesta porcină africană. Din păcate asta nu se poate face decât prin măsuri foarte coercitive. În nici un caz nu prevăd îmbunătățirea situației deocamdată, deoarece constrângerile, pentru avea o izbândă pe acest front, sunt foarte draconice. Acest virus e foarte contagios și lipsa educației factorului uman și factorului decident încă joacă un rol important.

    De asemenea, o altă piese lipsă în acest puzzle e că România astăzi din păcate stă pe un deficit mare de reproducători la rasele de suine. Suntem dependenți de importul de purcei înțărcați sau purcei pregătiți pentru a fi îngrășați, grăsuni cum se numesc ei. Absența acestei baze de reproducție e valabilă nu doar la suine, ci și la creșterea păsărilor. Din păcate până nu vom susține prin politici de stat fermele de reproducție pentru această specie nu văd o îmbunătățire, o stopare a acestui fenomen de deficit cronic de carne de porc din producție internă.

    Agrointeligența: Cum trebuie susținuți producătorii români de porc? Cum își sprijină alte țări proprii producători?

    Radu Antohe: În primul rând avem o tipologie aparte față de țările occidentale și aici aș enumera în primul rând porcul tradițional. Noi avem în conștiința națională creșterea porcului tradițional mai ales pentru perioada de Crăciun. Suntem atipici din acest punct de vedere față de statele occidentale. Și la această trăsătură culturală trebuie să venim cu răspunsuri adecvate, gândite specific pentru România.

    Ar trebui să ne inspirăm din politicile de subvenționare din țările vestice, cu tradiție pe porc și aici aș enumera în primul rând Spania, Țările de Jos și Germania, care nu e numai un mare producător european, ci și mondial. Aceste power-house-uri au politici de susținere directe și indirecte. Sunt susținuți cu măsuri de sprijin energetic, sprijin pe logistică și inclusiv cu sprijin pe condiții de mediu. Vă dau un exemplu. Sunt ferme în statele membre care dacă nu poluează și produc electricitate, primesc subvenție pentru instalațiile de biogaz. Acele subvenții pentru producerea energiei au o valoare mai mare decât sumele pe care le primim noi pe măsurile de bunăstare, deci e o diferență netă de rentabilitate pentru fermierii din acele state.

    Agrointeligența: Ce să facem ca să nu reapară la nesfârșit focare de pestă porcină și să bulverseze dramatic industria?

    Radu Antohe: Avem un cost al birocrației în România. E costul cu inconstanța în respectarea politicilor de creștere a porcului și a politicilor veterinare, care au avut anumite repercusiuni și un impact negativ în mod direct asupra sectorului. Resimțim dramatic haosul total în privința măsurilor care țin de mișcarea efectivelor și când spun mișcarea efectivelor, trebuie să facem deosebire foarte clară între ferma comercială și exploatarea gospodărească sau țărănească. Atâta timp cât eu, statul român, nu am o reglementare minimă și pârghiile instituționale prin care să mă asigur că acel crescător tradițional țărănesc respectă măsurile de igienă, de siguranță și biosecuritate, pesta rămâne o bombă cu ceas. Când am vorbit mai devreme de creșterea ovinelor, ca element definitoriu de identitate națională, sunt conștient că și creșterea porcului și valorificarea lui în gospodăria țărănească e o tradiție transmisă în familie de la părinți la copii. E dorința aia să am eu gustul acela unic pe care porcul îl are doar dacă e crescut de tata de bunicu’, de mine. Dacă vrem ca pentru salvarea complexelor comerciale de la faliment să nu trebuiască să oprim brutal, printr-o decizie în forță, această tradiție țărănească, trebuie să impunem niște reguli pe care populația din rural să și le asume și să le respecte. Cele două sisteme de creștere pot funcționa într-o armonie atâta timp cât le reglementăm inteligent. Nu vom putea să ne plângem că suntem dependenți de comerțul intra-comunitar, cât timp vedem prin sate câte o turmă de 60-80 de purcei, care parcă stau ca porcul sălbatic. Soluția la modul ideal înseamnă în primul rând, după ce am căutat ani de zile variante de soluții, e una singură. Creșterea de micii gospodari a porcului se poate face în condiții de biosecuritate doar prin sisteme de creștere comune la nivelul unui areal. În jurul unei localități ar trebui să se creeze zone speciale pentru asigurarea unor standarde civilizate de creștere. Ar trebui proiectată inclusiv tipologia unor cotețe, unde familiile X, Y și Z să vină să-și crească fiecare porcii așa cum doresc în acel coteț. Dar totul trebuie să se petreacă numai în acel areal bine delimitat fizic. Asta înseamnă că UAT-urile vor trebui să aloce niște sole mari de 10-20 ha care să fie delimitate fizic de restul localității și în cadrul acestor sole să se facă un filtru. În incinta lor vine omul în fiecare dimineață și-și îngrijește animalele. Practic e un model similar celui uzitat în Europa de Vest de locuitorii orașelor, care merg într-o zonă dedicată grădinilor, amplasată la periferia localității, unde își cultivă legumele pentru consum propriu. Așa și aici, până când nu scoatem porcul din sat și-l ducem la marginea satului de manieră controlată, nu vom ține departe de marile ferme comerciale presiunea microbiană. Va fi doar o birocrație a prefăcătoriei, în care ne facem că luăm măsuri și ne plângem că industria nu are porc autohton.

    Agrointeligența: În contextul unui nivel copleșitor al importurilor de carne de porc, ce viitor are porcul românesc, privit din perspectivă economică?

    Radu Antohe: Suincultura este de o importanță deosebită în zootehnie, pentru că are niște randamente foarte bune, dar în condiții corecte de creștere. Astăzi porcul nu e rentabil absolut deloc. Fermele comerciale performante merg din inerție astăzi. România are puse la punct în legislație și o serie de măsuri și forme de sprijin care susțin sistemul de creștere intensiv al porcului. Porcul se bucură de măsuri de bunăstare ce impun condiții draconice fermierilor. Nu mai este exploatat așa cum știam înainte de anii ‘90 și calitatea produselor obținute să știți că este comparabilă cu a produselor de origine tradițională. Trendul de refacere a efectivelor de suine va fi unul firav, atât cât noi nu vom reface efectivele matcă. Ar trebui ca în următorii 8-10 ani să ajungem la 400-500.000 de scroafe. Acest număr ar opri declinul industriei. Iar pe termen scurt, producătorii pot fi sprijiniți pe fiecare palier posibil. În contextul exploziei cotațiilor energiei, industria ar putea să primească un sprijin pentru facturile energetice, pentru că e un consum vital în fermele de porci și e foarte costisitor. Apoi, o soluție viabilă ar fi astăzi să subvenționăm bunăstarea mult mai mult. Dacă nu putem să creștem cuantumul din fonduri europene, atunci să îl asigurăm din bugetul statului.

    De asemenea, dacă proprietarii de complexe de suine lucrează și în vegetal și dacă mergând în sus pe lanț aceștia au și o componentă de integrare a producției zootehnice în industria alimentară și una de valorificare a produselor alimentare, statul le-ar putea oferi o subvenționare în plus. Practic să aibă parte de alt cuantum al sprijinului. În acest caz, forma de sprijin pe care eu o văd viabilă e ca statul să plătească o subvenție la abatorizare, că marea majoritate a fermelor din sectorul suin sunt pe sisteme integrate, adică abatorul aparține consorțiului. Astfel l-aș mai relaxa pe producătorul român și ar putea să aibă marje de negociere mult mai bune, zic eu, mult mai atractive pentru el. Dacă eu dau subvenția la abatorizare, atunci prețul va fi mult mai competitiv în negocierile cu marii retaileri. Iar retailerii n-ar mai fi atât de reticenți față de porcul românesc și n-ar mai prelua porcul cu un preț de dumping din Spania sau din alte state membre. Încasarea subvenției la momentul abatorizării, ar încuraja și modernizarea abatoarelor, pentru că noi nu suntem eficienți la randamentele de tăiere, dacă ne comparăm cu fostele state membre. Eu și la acest capitol trebuie să îmi îmbunătățesc calitatea și să scad costul.

    Agrointeligența: Ați menționat foarte în treacăt de faptul că producătorii agricoli din occident mizează pe biogaz. Ce loc vedeți ca potențial pentru biogaz în țara noastră? E asta o modalitate de asigurare a rezilienței pentru fermieri?

    Radu Antohe: Fermele din vechile state membre ale UE, pe lângă producția primară vegetală și pe lângă producția secundară, prelucrată, rezultată în urma creșterii animalelor și procesării produselor acestora, care sunt definitorii ca procent, își generează astăzi undeva între 15 și 20% din cifra lor de afaceri, sub formă de ”energie din agricultură”. Energia rezultată din procesele agricole se încadrează în această procedură de green-deal. Actorii lor din zootehnie captează dejecțiile și le transformă în energie. Dar la noi este un subdomeniu de activitate nevalorificat. Ideal ar fi ca statul să susțină domeniul biogazului, așa cum e sprijinită energia nucleară sau cea hidro. Având sprijin pentru dezvoltarea unor stații de biogaz, atunci tu, fermier, poți să crești eficiența captării purinului și aici mă refer la dejecții solide și dejecții lichide la anumite specii, nu la toate. Aici se încadrează foarte bine dejecțiile de la rumegătoarele mari și cele de la porc. La pasăre însă, se pretează să se valorifice prin crearea de fermenți organici pentru îngrășământ vegetal. La taurine și la porc am putea sprijini producția de energie. O astfel de investiție consolidează finanțele unei ferme. Dacă tu pierzi într-o anumită perioadă a anului sau într-un an pe valorificarea cărnii, poți să compensezi prin valorificarea energiei. Din păcate, la nivelul României, astăzi dacă sunt 2-3 ferme care au stații de biogaz. Privind partea pozitivă, asta înseamnă că prin politici inteligente de sprijin a fermierilor, sectorul energiei verzi ar putea înflori, ca activitate secundară, în proximitatea fermelor zootehnice.

    Agrointeligența: Cât de bine stăm la capitolul bovine de lapte?

    Radu Antohe: România are 2 milioane de vaci, dintre care 1,2 sunt vaci de lapte. Dintre acestea, în sistem ecologic avem undeva la 20.000 de capete. Prin dispariția cotei de lapte au fost anumite dezechilibre sau perturbări în acest sistem de producție. Vaca de lapte a crescut ca randament, ca eficiență economică. Mai avem mult de lucru aici. Este un potențial de creștere, dar lipsa de unitate și lipsa de transparență care încă există în acest sector, îl stagnează.

    La vaca de lapte, România a înregistrat un regres din punct de vedere al efectivelor, dar în același timp a consolidat și un punct forte prin faptul că a îmbunătățit reproducția, adică genetica. Avem azi o genetică de top din punct de vedere al producției de lapte în fermele din România. Deși a crescut randamentul la vaca de muls, pe lapte deservim în continuare cam undeva la 45-50% din necesarul din piață. Restul vine din comerțul intracomunitar.

    Prețul de vânzare către procesatori al laptelui a crescut în ecologic, dar în schimb se află într-o scădere pe partea de lapte convențional, ceea ce are un impact negativ. În schimb se observă un trend ce merită salutat, ca agenți economici din vegetal să-și diversifice activitățile intrând în zootehnie, iar unii merg fie pe vaca de lapte, fie pe vaca de carne. Oricum am privi, producția de lapte e mult sub potential, dacă ne gândim că în 1990 ne asiguram din producția internă în jur de 95% din consum. Restul procentelor proveneau din piața liberă a CAER. De exemplu, pentru procesatorii din Salonta, o parte poate veneau din fermele de la graniță, din Ungaria. Dacă înainte de revoluție aveam undeva la 7-8 milioane de bovine, acum avem aproape de 4 ori mai puține.

    Ce se poate observa la nivel de ferme e că a scăzut perioada de exploatare. Mișcarea efectivelor de animale se face mult mai repede, pe o perioadă mai scurtă. Dacă înainte se făcea undeva la 8-10 ani, astăzi undeva după 6 fătări vacile se trec la reformă. Acesta e un avantaj, fiindcă se mișcă genetica, mereu se reîmprospătează și se aduc animale de înaltă valoare.

    Pentru stimularea fermelor de vaci de lapte, trebuie orientate să realizeze producție pentru piață și aici contează să se ofere o formă de sprijin pentru laptele livrat. Adică în afară de sprijinul pe care fermierii îl au acum prin măsurile din politicile agricole ale ministerului Agriculturii, cât și din fondurile europene din pilonul 1 de la APIA, ar fi necesar să existe și un sprijin pentru laptele livrat pentru procesare. Asta ar însemna susținerea laptelui procesat pe lanțurile scurte. Nu va fi sprijinit laptele adus de la 800-1000 km, ci doar cel de pe un areal clar delimitat, conform prevederilor stipulate în legislația europeană. În altă ordine de idei, e necesar ca producătorii de lapte să treacă pe un sistem de asociere care să permită grupurilor de fermieri să treacă în segmentul de procesare-prelucrare a laptelui. Cred că atunci s-ar echilibra un pic din raportul inegal de forte care există în prezent în piață între fermier și procesator. Aceasta e singura soluție viabilă pentru a contracara influența în piață a procesatorilor. Însă clar, fără un marketing eficient și fără o susținere a pieței, cred că este foarte greu să te promovezi, în competiția cu marii procesatori, care dețin pârghii de distribuție și promovare mult mai puternice. Canalele de distribuție cele mai recomandate pentru producătorii care decid să se asocieze și să facă și procesare, sunt mai ales prin magazinele de proximitate, ori prin livrarea directă la domiciliul beneficiarului, care le-ar permite penetrarea în urban, unde este consumul cel mai mare de lapte.

    Agrointeligența: România e exportator de vite în viu. Noi ne asigurăm în momentul de față din producția internă, necesarul de consum la nivel național? Ce loc de creștere mai e pe vaca de carne?

    Radu Antohe: Dacă la vaca de lapte mai avem destul de mult de recuperat, în schimb la vaca de carne am făcut un salt extraordinar. La vaca de carne, buna organizare a unor medii asociative și tendința de creștere a consumului de carne de vită la nivel global și european și-au pus amprenta în România ca un model de sustenabilitate în creșterea vacilor. Astfel rase ameliorate, rase specifice și rase mixte au trecut pe producție de carne.

    Cea mai importantă rasă autohtonă este Bălțata Românească tip Simmental, care astăzi, deși e o rasă mixtă, este chiar un jucător pe piața cărnii de vită. Pe vita de carne, în următorii ani văd chiar evidențierea unei rase de carne românească. «Angus de România» sau o alta, va fi un deziderat plauzibil în următorii 5 ani, fiindcă am crescut foarte mult. Am crescut ca importanță a sectorului și am atins astăzi ca nivel al producției undeva la 50%-60% din consumul intern. Asta e bine, fiindcă am fost într-o cădere abruptă. La un moment dat nu asiguram nici 20% din consumul de carne de vită.

    Potențialul de creștere în următorii 5-6 ani este unul semnificativ și se va traduce prin probabilitatea foarte ridicată să obținem o rasă specializată recunoscută ca fiind ”de România” și în același interval să ajungem să acoperim din producție internă undeva la 70-75% din consumul intern.

    Agrointeligența: În cât timp va putea România să ajungă autosuficientă în producția de carne de vită?

    Radu Antohe: Nu putem, pentru că este comerțul intracomunitar. Gândiți-vă că ne batem cu țări cu tradiție. Plecarea Marii Britanii din UE a lăsat un loc liber benefic României, dar în schimb gândiți-vă că noi ne luptăm cu coloși. Gândiți-vă doar la Franța ce potențial enorm are. În piața comună, prețul pe componenta de carne de vită ”se stabilește la Paris”. Nu mai pun Țările de Jos, Germania, Austria.

    Agrointeligența: Oaia e una din speciile care și-au consolidat ponderea în zootehnia națională. Cât de bine stăm la capitolul ovine?

    Radu Antohe: Efectivul total în România astăzi este undeva în jur de 10-10,5 milioane de capete. Suntem cam al doilea producător de oaie din Europa. Avem o tradiție puternică în spate. Ca specificitate, țara noastră se pretează pentru creșterea oilor în sistem tradițional, de stână. Cu frecvență ridicată întâlnim anumite rase, țurcana românească fiind cea mai importantă. În sisteme integrate, în care e vizată creșterea animalelor pentru carne, lapte sau lână, acolo se pretează rate ameliorate specifice, care sunt crescute și exploatate în parametrii indicatorilor economici. Rasele și tehnologiile de creștere pentru care optează fermierii depind foarte mult de cererea din piață. Practic comercialul efectiv dictează atât asupra bazei genetice, cât și a sistemului de creștere. Țurcana, care are ponderea principală în țara noastră, nu este o rasă pentru carne, ci este o rasă mixtă de la care avem lapte în primul rând, carne și lână, deși lâna este doar mai nou revalorificată, după ce înainte vreme a fost valorificată de către bătrâni, care o livrau la Arta Textilă, unde se făceau căciuli, mânuși, șosete și se folosea la cojoace. Țurcana e o rasă care produce un fir de lână gros, care începe timid să se folosească și în construcții.

    Pentru țurcană există o piață de nișă în lumea arabă, în Orientul Mijlociu. E o piață tradițională, câștigată în perioada comunistă și care astăzi merge în virtutea acelei tradiții comerciale. Este atât de mult căutată oaia românească, pentru că satisface acele nevoi ale piețelor locale din Orientul Mijlociu. Contează raportul între calitate și preț și bineînțeles aici intervine grăsimea și calitatea fibrei musculare.

    Pe mai departe, filosofia susținerii acestei îndeletniciri de creștere a ovinelor în România trebuie să plece de la 2 premise. Prima este creșterea intensivă și aici contează enorm sprijinul pentru reproducătorii de rasă pură, adică rase ameliorate și studiate și analizate. A doua e susținerea pentru piață și aici mă refer la măsurile de subvenționare a abatorizării și sacrificării și de control al produselor de origine ovină, prin piesele anatomice care sunt cerute de consumatori. Trebuie ca statul să elaboreze mecanismele de încurajare pentru punerea pe piață de produse cu specificitate înaltă și cu o valoare nutrițională deosebită. Ca stat, producția poți să o ghidezi pentru politici de piață.

    Piața aceasta a vânzării animalului viu este un segment care a câștigat în notorietate, însă astăzi se încurajează îmbunătățirea standardelor de transport la animalele vii. Acum se insistă pe bunăstarea animală și adaptarea acestor standarde la cerințele mondiale, pentru ca acest flux de animale vii să poată să funcționeze în continuare. Beneficiarul și cel care cumpără reglează aceste standarde, pentru că e o așezare între cerere și ofertă.

    Agrointeligența: Oieritul a atins plafonul maxim, sau mai are potențial de creștere?

    Radu Antohe: În următorul deceniu noi putem să ajungem la 15 milioane de capete lejer, în contextul în care sistemul tradițional astăzi este pe un trend ușor descrescător. Asta ține și de evoluția demografică a țării, respectiv de îmbătrânirea populației și migrația populației tinere în urban în intracomunitar, ceea ce va duce la o restrângere a creșterii oilor în condiții tradiționale. Însă această scădere ușoară va fi compensată de potențialul enorm de creștere a cererii pe piața europeană. E o nișă pe care o putem acoperi prin sisteme de creștere intensivă a ovinelor și caprinelor, însoțită de procesare.

    De aceea, dacă astăzi din totalul efectivelor ovine, în jur de 80% e țurcană, cu cele 4 subtipuri, printr-o dezvoltare a sectorului ovin, putem coborî procentual, nu și numeric, undeva la 50% țurcană crescută în sistem extensiv și restul de 50% să fie cu alte rase, perfecționate pentru creșterea în sistem intensiv. Va trebui inclusiv să continuăm programele de ameliorare pentru anumite rase de carne și rase de lână cu firul fin.

    Totodată, partea de lapte va fi oferită pieței ca și până acum, din conservarea acestui procent de 50% din rasele tradiționale românești, din care se obțin produse cu o specificitate de gust la mare căutare și de înaltă valoare nutritivă.

    Agrointeligența: În sectorul creșterii pasărilor care ne sunt vulnerabilitățile?

    Radu Antohe: La pasăre, paradoxal, stăm cel mai bine. Sectorul zootehnic cel mai consolidat și mai bine reprezentat ca dezvoltare e creșterea păsărilor. Și aici mă refer și la rase grele, cât și la rase ușoare.

    Noi nu mai avem, într-adevăr, reproducătorii, bunicii. Părinții îi avem, dar bunicii pe reproducție nu-i avem pentru rasele grele, pentru puiul broiler, pentru puiul de carne. Am avut cândva, dar nu au rezistat, pentru că erau rase care nu existau ca importanță economică. În anii 90 România a concretizat o rasă locală. Am adus din mai multe surse, dar nu era atât de rentabilă economică. Era o rasă energofagă și a mers greu. Astăzi sunt rase ameliorate care oferă niște randamente extraordinare și aici mă refer atât la carne, cât și la ouă.

    La reproducători trebuie să facem ceva, ca să nu mai fim dependenți de importul de părinți la rase grele, cât și la rase ușoare. În avicultură avem consolidat lanțul valoric cel mai bine dintre toate sistemele zootehnice de creștere. Deocamdată este și cea mai accesibilă proteină de origine animală pentru consumator, ca putere de cumpărare. Însă aici un dezavantaj ar fi creșterea prețurilor inputurilor și aici mă refer de la cereale, până la restul factorilor care contribuie la asigurarea condițiilor de creștere, pentru că sunt foarte stricte. Dacă la alte specii mai vorbim de o anumită flexibilitate, aici vorbim de lucruri foarte, foarte stricte. Gândiți-vă că la popularea puiului de-o zi, dacă îi lipsesc 0,5°C, dacă nu am ventilația pe mp asigurată, dacă nu am accesul optim la furajare și adăpare pentru acest pui de o zi. Nu mai spun de măsurile foarte stricte din perioada de incubație, unde contează cum temperatura inclusiv pe ore pentru eclozionarea ouălor. Nu mai spun de sexarea puilor, din dorința de a avea pentru puiul broiler preponderent masculi.

    Este o industrie cu reglaje extrem de fine aici, iar România are o poziție robustă la acest capitol, deoarece a reușit să păstreze din perioada de dinainte de 1990 un sistem viabil ca performanță. E clar că bruma de specialiști pe care i-am avut în avicultura românească și-a pus și ea amprenta și azi avem câteva unități mari în România, primii trei dintre aceștia fiind și jucători europeni. Dintre producătorii cheie aș aminti Transavia, Agricola Bacău, AAylex, Agrisol, continuăm apoi regional, pe fiecare regiune cu Kosarom în Moldova, Oncos la Cluj, mai avem unități în sudul țării. Sunt multe. Noi ne asigurăm 80-85% din necesarul de carne de pasăre și ouă din producția internă. Nu avem 100% deoarece există și comerțul intracomunitar. Dacă luăm numai comerțul de frontieră al județelor limitrofe cu Ungaria și Bulgaria. Lui i se adaugă importurile din alte state ale Uniunii. Luați de pildă Edenia, care a crescut foarte mult pe produse congelate provenite din Germania. Pleacă tirul din Germania și în 24 h e în galantar în București. Atenție, nu la refrigerate. La refrigerate suntem lideri. Refrigerate înseamnă puiul sacrificat, cu carnea netrecută prin proces de congelare. Aici însă legislația ar mai trebui armonizată, deoarece nu e încă clar definită pentru a decela dacă unii au trișat în piață. Mă refer la cei care au avut produse congelate, le-au decongelat și le-au etichetat ca fiind produse refrigerate. E o zonă unde nu este transparență totală pe linie de marketing și valorificare. De aceea cred că privitor la acest aspect legislația mai necesită o îmbunătățire, pentru a se urmări foarte strict. Că nu e totuna. Puiul refrigerat implică să fie comercializat în maxim 48-72h de la abatorizare.

    Agrointeligența: E vreo miză ca România să aibă un excedent în producția de pui, sau nu e o miză? Suntem poziționați ok cu asigurarea din producția internă a unui procent de 80-85% din consum?

    Radu Antohe: Noi satisfacem piața locală. România, pe anumite preparate de origine avicolă, dar în principal procesate și congelate, are chiar un excedent, ieșind pe anumite piețe regionale, atât în piața comună, cât și în piețe terțe.

    Agrointeligența: Mai avem loc de creștere?

    Radu Antohe: Per total, ca potențial de creștere, în contextul schimbării demografice, al îmbătrânirii populației, al migrației și al contracției, astăzi producția internă în mare satisface piața locală. Însă să nu uităm un aspect. Cu puiul e ca și la porc. Nu e doar ce se comercializează. Cât încă eu mai sunt constrâns de anumite particularități sezoniere. Vă dau niște exemple. Creșterea puiului tradițional în gospodăria populației, sau, mai nou, creșterea puiului în sistem extensiv, aceste nișe au un impact asupra cifrelor per ansamblu. Cultura de a-ți crește găina în grădina proprie, pentru a-ți savura oul produs in-house la micul dejun. Este o tendință în statele membre ale pieței comune, existența anumitor facilități de nișă. Este o nișă astăzi ca familiile să aibă maxim 3-4 găini în propria curte, într-un sistem de volieră, găini de la care să poată oferi copiilor. Găina pentru ouă se pretează foarte ușor unui sistem de creștere artizanal. Nu vorbim de presiuni infecțioase, nu vorbim de un control minim dpdv al biosecurității. Comercializarea puilor crescuți în gospodării se face printr-o rețea recunoscută, omologată, care asigură transparență și o siguranță. Vorbim de o nișă.

    Agrointeligența: Ce nișe neexploatate mai ascunde zootehnia românească?

    Radu Antohe: Mai este o nișă extraordinară. Noi nu valorificăm caii în România. Aici e o mare problemă. Avem 18 herghelii de stat ale României, care nu pun în valoare astăzi calul. Calul s-a folosit în trecut pentru componenta de asigurare a muncii și pentru război. Astăzi calul nu mai are aceste conotații, ci e utilizat doar pentru sporturile ecvestre și hipism, care sunt foarte căutate în piața comună, în lumea civilizată. Gândiți-vă că astăzi calul dacă stă și nu aleargă, nu produce bani. Deci calul cu cât aleargă, cu atât produce mai mulți bani. Deci este un animal de interes zootehnic dacă este pus la efort. Calul în clipa de față nu produce la noi în țară nimic, în timp ce în lumea civilizată este o adevărată economie construită în jurul acestei specii, a cărei istorie e strâns întrepătrunsă cu istoria umanității.

    Agrointeligența: Un alt sector unde stăm și bine, dar și prost, este apicultura. În apicultură care sunt atuurile noastre și care aspectele unde ne poticnim?

    Radu Antohe: Am crescut pe componenta apicolă. Acoperim aproximativ 75% din nevoia internă. Mai există anumite produse care intră în țara noastră din țări terțe precum Ucraina, dar care acum, cu războiul vor scădea cantitativ. Mai aduceam ceva din Serbia, mai urcă din Bulgaria și Grecia și din restul pieței comune. La producția primară de miere de albine România este lider. Am crescut în regiune. Suntem în Top 5. Punctul nostru slab e că procesăm o cantitate destul de redusă. Asta se datorează lipsei de cunoaștere și de influență pe sector, lipsei de comunicare, lipsei de unitate, dar și lipsei de transparență. Produsele apicole au de suferit din acest punct de vedere. Avem ca și puncte forte Programul Național Apicol, care crește ca și cuantum, ca importanță, de la an la an. Avem ca reproducători Apis mellifera carpatica, care este foarte căutate și avem o reproducție bună. Avem o piață tradițională comună, unde se valorifică, dar vindem brut. Nu vindem nișat, ceea ce nu înseamnă o plusvaloare. Adică vindem cantități brute în containere, nu vindem mierea la borcan de înaltă valoare. Asta este din cauza noastră, a lipsei de unitate în sector. Au apărut asociații foarte multe, cu interese destul de meschine și lipsa de transparență a sectorului, a dus la acest fenomen de nerecunoaștere a produselor de înaltă valoare. Mă refer la cele nișate, care au un cuantum însemnat în marketing. Și atunci se preia mierea brută. Și, din păcate, încă mai intervine și componenta artificială, fiindcă uneori nu lăsăm mierea cu conținutul de zahăr natural.

    Agrointeligența: Propun să încheiem nu cu o specie anume, ci cu o nișă a zootehniei și anume zootehnia bio. Cât de timid se dezvoltă acest sector?

    Radu Antohe: Astăzi în România avem undeva la 2,4 -2,5 % din suprafețele vegetale în ecologic. În schimb la animale avem sub 1% pe fiecare specie. Suntem foarte jos din acest punct de vedere al zootehniei din ecologic. Avem mult loc de creștere, dacă ne raportăm la media europeană care este undeva la 10%. Avem în schimb potențial în produsul montan – adică zona submontană și montană, care e preponderent ecologică pentru că nu a fost chimizată, dar nu este recunoscută ca fiind o zonă strict ecologică. Aici e necesar demersul de inițiere a unei politici din partea ministerului, prin care să recunoască trecerea din convențional în ecologic a pajiștilor și pășunilor alpine pe care le avem în România. Gândiți-vă că avem suprafața Elveției, în jur de 4 milioane ha, cu pajiști și pășuni. Asta înseamnă că avem un mare potențial de a crește pe zona submontană și montană. Astfel ne-am crea premisele să creștem oaia și vaca pentru lapte sau carne în condiții bio. Un rol în accelerarea trendului de trecere înspre bio ține și de faptul că România s-a angajat prin Politica Agricolă Comună și, mai nou și prin politicile PNS, ca prin 2030 să ajungem undeva la 30% din suprafață să fie în ecologic. Pe cale de consecință se va dezvolta și sectorul zootehnic. Sper însă în recunoașterea produselor montane ca fiind preponderent produse ecologice. Clar, trebuie să profităm de potențialul ecologic al Carpaților și al zonelor subcarpatice. Însă ca să reușească această strategie, e nevoie ca România să recupereze la capitolul transparență și să iasă cu politici clare de asumare că animale declarate ca crescute în regim bio, chiar au fost crescute conform procedurilor. Fără transparență și seriozitate, nu o să capete încredere consumatorul că efectiv ceea ce este în farfurie este întocmai ce scrie pe ambalaj.

    În încheiere aș vrea să mai fac o mențiune care e aplicabilă atât produselor bio, cât și celor din conventional. Pe piața internă din România e nevoie de un pic mai mult patriotism din partea consumatorilor. E necesară recunoașterea calității produsului românesc și a conceptului că acolo unde trăiești, de acolo și mănânci. E un concept care cred că trebuie să fie implementat începând de la grădiniță și până la nivel de școală și universitates. Trebuie să creăm o generație sau două în care să creștem această viziune de implicare și apreciere a impactului pe care modul de trai îl are pentru fermierii din imediata noastră proximitate.


    Te-ar mai putea interesa

    Fertilizarea castraveților cu îngrășăminte bio – 6 rețete simple Furtuna Renata ajunge în România – sunt așteptate ploi, vijelii și temperaturi scăzute Comunele din România unde fermierii primesc subvenții APIA în plus la hectar

    Ultimele știri

    S-a deschis târgul de animale de la Câmpeni cu o bază de achiziții bovine! Ucraina a început oficial negocierile de aderare la UE. Agricultura, prima pe lista discuțiilor Markus Kamieth este noul CEO al BASF