Ştiri agricole

Concluziile unui studiu de lungă durată al Academiei Române sunt paradoxale: “Marile ferme sugrumă dezvoltarea satului românesc”. Interviu cu academicianul Ioan Păun Otiman

Agrointeligența l-a intervievat pe academicianul Ioan Păun Otiman despre studiul științific realizat sub coordonarea sa de Academia Română, în care o echipă de șapte specialiști ai academiei și ai USAMVB Timisoara a măsurat impactul marilor exploatații agricole, hiper-performante, asupra dezvoltării mediului rural. Concluziile studiului sunt alarmante și descurajante și necesită o reacție fermă și complexă din partea decidenților politici, pentru salvarea satului românesc de la extincție.

Academicianul Otiman este președintele Filialei Timiș a Academiei Române și președintele Institutului de Economie Agrară, fost Secretar General al Academiei Române în intervalul 2006-2014, fost rector al Universității de Științe Agricole și Medicină Veterinară a Banatului în intervalul 1990-2004.

Acad. Ioan Păun Otiman: ”Studiul l-am făcut în intervalul 2005-2010. A durat cinci ani și a avut în principal drept scop, să vedem dacă există o corelație între gradul de dezvoltare a spațiului rural românesc și suprafețele exploatațiilor agricole. Am ajuns în urma datelor pe care le-am prelucrat, la o concluzie extrem de interesantă și anume, prima dintre ele: gradele de dezvoltare rurală în România, mă refer aici evident la satele românești, sunt foarte diferite de la regiune la regiune. Aș putea spune aproximativ că raportul este de 1 la 4. Zonele sărace au coeficientul 1, iar cele mai dezvoltate au coeficientul 4, prin indicatorii economici agregați pe care i-am analizat. Și atunci am vrut să vedem cum se așează pe harta României aceste zone și am constatat că cele mai extinse zone de sărăcie rurală severă sunt, după cum bine se cunoaște (vezi hărțile de mai jos) în zona Moldovei, în zona Câmpiei Române, mai cu seamă în zona Ialomița-Brăila și în sudul Olteniei. Sigur că mai sunt și altele, dar de mai mică dimensiune. În harta de mai jos sunt cele cu culoare albă, iar zonele cele mai dezvoltate sunt reprezentate cu culoare mai închisă și sunt amplasate, foarte interesant, în zona colinară și chiar în zona premontană”

Cum vă explicați această distribuție?

Pentru că aici nu predomină economia agricolă propriu zisă, cu excepția poate a Câmpiei Banatului, ci predomină activități rurale non-agricole, care se împletesc cu cele din zona agricolă: exploatarea lemnului, creșterea animalelor, pomicultura, viticultura șamd. Deci acolo unde avem o pluriactivitate agricolă agroalimentară și non-agricolă, acolo de fapt gradul de dezvoltare este mai ridicat. Revin la zonele de mare sărăcie, unde gradul de sărăcie poate să depășească 50% din populația rurală și am vrut să vedem care este structura exploatațiilor agricole și am constatat că cele circa peste 12.000 de mari exploatații agricole ale României, înțelegând de la 1000 de hectare în sus, sunt amplasate în aceste zone. În harta numărul 2, zonele hașurate în culoarea cea mai închisă, reprezintă că între 25% și 50% din exploatațiile agricole din această zonă sunt exploatații mari. Cele de culoare intermediară, sunt între 15% și 25% și cele de culoare mai deschisă între 10 și 15%. Am observat că în acest cordon care îmbracă sudul și estul României, de fapt marile zone agricole ale României, sunt dominate de marile exploatații. Interesant este că deși aici, în zonele marile exploatații, se face în general agricultură foarte performantă…

În realitate mai nimic sau foarte puțin se întoarce către comunitate, nu?

Hai să ne gândim numai la Insula Mare a Brăilei, dar nu numai. IMB e cea mai mare fermă din Europa, unde relmente, dpdv tehnologic se face agricultură performantă, dar marile familii din zonă de aici, se află la limita sărăciei severe.Deci, o exploatație foarte puternică, care folosește să zicem 300 de oameni, dar 3000 de oameni din satele din jur trăiesc din exploatații mixte de subzistență.

Oamenii sunt ca pomii. Au rădăcini în locul ăla, unii din moși strămoși în acel areal, dar nu beneficiază de pe urma resurselor locului. De fapt ele ajung în mâinile marilor fermieri.

Exact. Repet, ei fac agricultură foarte performantă, dau producții mari, ei încasează venituri substanțiale, plătesc și taxe, dar nu se răsfrâng asupra comunității, ceea ce de fapt este o anomalie. Întrebarea pe care ne-am pus-o noi aici este dacă acest tip de structură agrară a Agriculturii României, este compatibilă cu cea europeană sau nu este, cunoscând faptul că politica agricolă europeană promovează exploatația privat familială, exploatațiile de dimensiuni mijlocii spre mari, dar nici într-un caz de ordinul miilor sau al zecilor de mii de hectare. În medie în UE dimensiunea fermei medii se încadrează între 10 și 100 de hectare, în Franța mai sunt și pe la 2-300 de hectare.

Deci România e defectă în ambele sensuri, fiindcă noi avem fie exploatații foarte mici, fărâmițate, fie ferme foarte mari.

Exact. Noi am și făcut un studiu comparativ între exploatațiile agricole din 1921, deci de imediat după Reforma Agrară și cele din 2011 și ce-am constatat după aproape un secol? Că structura agrară a României anilor 2011, deci după aplicarea Legii Fondului Funciar și a legilor conexe, nu se deosebește esențial de anul 1921. Dacă de exemplu în anul 1921 exploatațiile mici, cele sub 10 hectare, reprezentau 92% din numărul total de gospodării românești, acum sunt 98%, iar suprafața deținută de micii fermieri în anul 1921, era de 44%, iar acum este de 56%. Iar cele mari, cele de peste 100 de hectare, reprezentau în 1921 ca pondere 0,4% iar în 2011 0,3%, iar ca suprafață totală deținută din total pământ agricol al României, fermele mari reprezentau în 1921 40%, respectiv 34% în 2011. Deci nu sunt deosebiri esențiale, cifrele fiind apropiate. Deci după 90 de ani în România prin aplicarea legilor actuale, de fapt noi ne-am reîntors în mare parte în România la “fischerismul” din perioada când se năștea România ca stat. Acest termen vine de la binecunoscutul Fischer din Moldova care deținea 90% din suprafața arendată a Moldovei. Ori aici se naște întrebarea: Ce-ar trebui să facă România prin politica agrară, pentru a echilibra aceste discrepanțe majore?

În vestul Europei de ce structura proprietății a evoluat înspre ferme de 10-100 hectare? De ce la ei s-a putut naște acea proprietate medie și la noi nu? Acolo în mod cert a fost un proces lent, neforțat, de coagulare a suprafețelor în intervale foarte mari de timp, în care cel mai probabil sătenii care plecau la oraș le vindeau vecinilor. Însă nu la o scară din asta heirupistă ca în România, unde terenul s-a tranzacționat cu o frecvență aiuritoare. De ce la noi e ca la nimeni?

Pentru că la ei s-a produs acest fenomen istoric lent, în decurs de un secol. Asta a însemnat că gospodăriile țărănești de la început de secol XX, care însemnau și la ei, conform datelor pe care le deținem, tot ferme de câteva hectare, încet încet, prin evoluția agriculturii, prin performanțele aduse de apariția tractoarelor etc, au făcut ca ele să fie comasate încet-încet la dimensiuni de ordinul 100, 50, 200 de hectare, depinde. În zona pariziană avem ferme și de 2-300 de hectare, în Marea Britanie avem ferme de 80-100 de hectare. Dacă însă mergem în Italia, acolo marea majoritate sunt de 8-10-12 hectare sau în Germania, fosta RFG, pentru că în RDG e cu totul altceva, iarăși găsim exploatații de ordinul a 50-60-70 de hectare și cam tot atâtea animale. Deci, fenomenul de comasare s-a produs lent în Europa occidentală. Fenomenul de eliberare a forței de muncă non-agricole s-a produs tot lent, oamenii nemigrând în masă, cum s-a întâmplat la noi, spre oraș, sau în Spania ori Italia, ci ei au rămas cu habitatul în sat și fac o navetă mai lungă sau mai scurtă fie în orașele limitrofe, în industrie, în servicii, fie în economia rurală non-agricolă. La noi ce s-a întâmplat? A venit perioada comunistă, care a produs marea comasare, toată proprietatea a trecut la CAP, iar după 1989 și aplicarea acestor legi funciare, pe de o parte s-a produs această fărâmițare, dar pe de altă parte s-a produs și o concentrare, pentru că 40% din suprafață s-a concentrat într-un număr de 10-12.000 de mari exploatații. Atunci se naște întrebarea, dacă dpdv social este un proces normal, firesc.

Ați pomenit de RFG. Dar ce s-a întâmplat în RDG, în Polonia, Ungaria și Bulgaria?

În RDG, unde fenomenul de colectivizare și de transformare a exxploatațiilor din zona Prusiei a dus la mari exploatații agricole, asemănătoare cu cele de la noi, din IAS și CAP, după căderea cortinei de fier, acestea au fost conservate în societăți comerciale de mari dimensiuni. În RDG seamănă în mare parte cu cele de la noi. Polonia nu se aseamănă nici cu RDG, nici cu România. Dar Polonia nu se aseamănă nici cu RDG, nici cu România, pentru că Polonia în proporție de 70%, poate chiar 75%, în perioada comunistă nu fost transformată în gospodării colective. Ea a fost privată în foarte mare măsură, exploatații mici. Deci dacă veți merge acum în Polonia, veți găsi exploatațiile care tind mai degrabă spre tipul vest european. Ungaria are atât exploatații mari, pentru că și ei au avut exploatații de tip socialist, IAS și CAP, dar în acleași timp ei au pornit mai devreme procesul de privatizare în agricultură decât noi. În Ungaria găsim o situație mai echilibrată, ceva, să zicem, undeva la mijloc între România și Polonia.

E vreo țară în Europa care e într-o situație mai proastă a modului cum sunt organizate fermele, decât România? Sau și la capitolul ăsta suntem codași?

E greu de spus. Întru câtva Bulgaria se aseamănă, pentru că și ei au avut exploatații ca și noi și la ei reforma agrarară s-a produs în linii mari ca și la noi.

În studiul realizat de Academie în cei 5 ani, subliniați o problemă socială foarte gravă. Ce e de făcut?

Da, e o problemă socială. Aceste mari exploatații, care repet, fac agricultură foarte performantă, de înalt randament și mare productivitate în general este alată pe producția agricolă primară. Asta înseamnă cereale în mod deosebit, mai puțin procesare, pentru că vom găsi și exploatații zootehnice, dar în general mai rare, pentru că oricum zootehnia presupune mai multă muncă, mai multă forță de muncă, pe când cultura cerealieră e de mare randament, de mare productivitate și care și asigură imediat un venit, dar care, din păcate, conduce la plecarea din rural a materiei prime, care primește valoare adăugată în altă parte, sau în străinătate. Pentru că procesarea grâului, porumbului, soiei câtă mai este, nu se face acolo, la locul producerii ei, ci în altă parte. Acest efect negativ, duce la neutilizarea forței de muncă din rural. Nu avem economie de procesare și non-agricolă care să stabilizeze mai cu seamă tineretul rural, care să aducă valoare adăugată, bani care să rămână acolo, pentru că trebuie să fim conștienți că o Românie agicolă de tip vest european, ar însemna ca România să aibe circa 300-400.000 de fermieri, nu mai mult. Oricum, România nu va putea să folosească toate cele 4-5 milioane de familii pe care le avem în rural. Nu este ideea rezolvării problemelor sociale ale ruralului numai prin agricultură, ci în primul rând printr-o agricultură primară prelucrată în rural, prin industria de prelucrare, de stocare, de comercializare și multe activități non-agricole fie din amonte fie din aval. Aceasta ar conduce pe de o parte la stabilizarea forței de muncă din agricultură și la regenerarea satului, pentru că altfel vom găsi sate foarte frumoase, de 300 de numere de case, în care mai sunt 40-50 de familii, marea majoritate în vârstă, cele care fac în general agricultură de subzistență.

Marile corporații au inventat conceptul de responsabilitate socială, întorcând o fărâmă din profitul lor către comunitatea în care ființează. Oare nu e o responsabilitate și a marelui moșier să aibă grijă de comunitatea în care își desfășoară activitatea?

Ținând cont că majoritatea patronilor de mari ferme nu își au rădăcinile în rural în zonele unde-și dețin exploatațiile și că la noi cultura mecenatului este încă la cote foarte joase și că dorința de a obține un profit foarte ridicat nu-i face să-și reverse generozitatea lor spre spațiul rural. De aceea nu am auzit de proiecte de genul celor de CSR ale multinaționalelor. Asta nu înseamnă că ele nu există, însă ele nu sunt vizibile la scară națională. De aceea eu nu prevăd regenerarea ruralului prin generozitatea marilor fermieri, ci trebuie adoptate alte sisteme politice în România, o altă strategie de regenerare a ruralului și aici dau un exemplu. Marea majoritate a cerealellor României din zonele mari, cerealiere: Câmpia Română, Moldova și Banatul, sunt dominate de marii traderi, care în general preiau producția din lan la prețuri extrem de mici. Țăranul e nevoit s-o dea, pentru că el în toamnă trebuie să semene din nou și atunci modul în care se formează profitul este totalmente distorsionat, pentru că cea mai mare parte a profitului revine comerciantului, traderuluii și în foarte mică măsură agricultorului propriu-zis. De aceea un alt element care lipsește totalmente din agricultura românească este procesul de integrare pe fluxul produsului, de la produsul primar la produsul final. Politica ar trebui să fie cea prin care statul român prin legile pe care le emite, să introducă sistemul obligativității contractării produselor, adică agricultorul trebuie să știe din timp, adică prin asta înțelegând din vară, ce structură de culturi va avea anul viitor, cui vinde producția și la ce preț, pentru că în acest fel el poate să-și facă un plan de perspectivă. În caz contrar rămâne la mâna traderului. Să luăm cel mai edificator exemplu pe care-l oferă Europa occidentală în domeniul relațiilor dintre agricultura primară și procesare este Südzucker din Germania, cel mai mare producător din industria zahărului din Europa, exemplu pe care-l găsim și la Agrana în Austria. Țăranul cultivator de sfeclă de zahăr, neamț, francez sau austriac, nu-și vinde rădăcina brută, ci el este acționar la fabrica de zahăr și el participă atât la cost, cât și la împărțirea profitului rezultat din final. Am văzut la o fabrică mare din Bavaria, în cabinetul managerului, era o inscripție: Stăpânii noștri sunt fermierii noștri. Deci ei dictează, pentru că în cazul în care aceștia nu există, industria zahărului nu există. Trebuie să avem în vedere reticența unei zone, mai cu seamă din rândul agricultorilor mai în vârstă, care când spun cooperativă se gândesc la CAP-uri, care nu mai există. Dar sensul european, modern de cooperativă, înseamnă de fapt că acei producători care produc același produs, de exemplu struguri, fructe sau legume, ei se asociază în vederea procesării, în vederea comercializării, în vederea stocării ca să obțină un preț mai bun și ca să asigure partide comerciale cu o ritmicitate pe care un simplu fermier nu poate să o asigure. Dar aceasta presupune o anumită disciplinare inclusiv în producție, pentru că fiecare dintre ei știe când trebuie să semene salata, când să o livreze, pentru că se face un calendar de livrare în cadrul cooperativei. Deci cooperativa nu se amestecă în proprietatea lui, ci doar îi preia producția și o valorifică și-i dă banii rezultați din acest contract.

Bun, acesta e modelul ideal, care merge pe ferme mici și medii în occident. Dar ce ne facem cu problema socială din zonele unde există mari exploatații? Ați spus că politicile agricole stabilite de Guvern să fie în așa fel încât să încurajeze un grad cât mai mare de procesare la locul de producție. Ce alte măsuri mai pot fi luate?

Atâta timp cât marii fermieri există, atâta timp cât legile i-au favorizat, nu văd un partid care are capacitatea realizării unei mari reforme agrare în România. Îmi vine foarte greu să dau un răspuns. E un aspect extrem de sensibil, unul extrem de complex și nu văd o clasă politică capabilă de asemenea măsuri radicale.

Cum vedeți satul românesc peste 10 ani? Dar peste 50?

Peste 10 ani nu o să fie mutații mari. Eu mă gândesc la perioada asta de 25 de ani de după 1990 și n-am observat transformări radicale, ba dimpotrivă ici și colo au apărut mici embrioni de înflorire, încât perioada următoare de 10 ani nu o văd atât de spectaculoasă. Însă în următorii 50 de ani, dacă în următorii 10-20 de ani nu se vor lua acele măsuri, acele politici prin care agricultura, economia rurală și satul să fie revitalizate, vom ajunge la un spațiu imens steril, deșertificat și ar fi un foarte mare păcat, ca cel mai frumos spațiu românesc, care este ruralul, să decadă până la limita deșertificării. Eu sper că noua generație și un curent care a început cât de cât să se simtă de anul trecut încoace, să fie amplificat și să conducă spre această nouă tendință.

Foto: Firicel Mone – Blogul Academiei Române



 


Abonați-vă GRATUIT la Agrointeligența - www.agrointel.ro!