Care este cantitatea minimă de azot necesară pentru a obține un grâu de panificație?
Denisa Neda – Agrointeligența
Fermierii care mizează pe cultura grâului de panificație știu bine că performanța nu vine de la sine, iar nutriția plantelor joacă un rol decisiv în calitatea recoltei. Un studiu recent realizat de cercetătorii de la Universitatea Wageningen (WUR) din Țările de Jos arată clar: pentru a obține un grâu cu calități reale de panificație, este necesară o doză de azot de cel puțin 200 de kilograme de substanță activă pe hectar, relatează publicația olandeză Nieuweoogst.nl.
Deși politicile europene pun un accent tot mai mare pe reducerea inputurilor chimice, cercetătorii avertizează că o scădere drastică a îngrășămintelor cu azot lovește direct în buzunarul fermierilor și în calitatea industriei de morărit și panificație.
Fără azot nu avem proteină: Ce arată testele din câmp
Erik Reijnierse, cercetător în cadrul WUR, a explicat că nivelul și compoziția proteinei sunt elementele care decid dacă grâul va deveni o pâine pufoasă sau un eșec în cuptor. În cadrul proiectului public-privat „Nederlandse Baktarwe” (Grâul olandez de panificație), specialiștii au testat mai multe scheme de fertilizare, cu doze de 0, 160, 200 și 240 kg de azot la hectar.
Rezultatele au confirmat o regulă de aur a agronomiei: cu cât doza de azot este mai mare, cu atât cresc mai mult producția la hectar și conținutul de proteină. „O cantitate mai mică de azot poate face cultura mai sustenabilă din punct de vedere ecologic, dar acest lucru apasă direct și negativ asupra ambelor componente: cantitatea recoltată și indicii de calitate”, subliniază Reijnierse.
Soluția salvatoare: Fracționarea târzie a fertilizării
Cu toate acestea, fermierii au la dispoziție o marjă de manevră pentru a optimiza costurile fără a distruge calitatea grâului. Cercetătorii olandezi vin cu o recomandare extrem de utilă: aplicarea unei părți din doza de azot mai târziu în vegetație. Această fertilizare fazială târzie ajută planta să direcționeze azotul direct către formarea proteinelor în bob, menținând indicii de panificație la un nivel ridicat.
De asemenea, tipul de sol și istoricul parcelei contează enorm. Pe terenurile cu o mineralizare ridicată și o rezervă mare de azot rezidual în sol, fermierii pot obține grâu de panificație de calitate superioară chiar și cu un aport mai redus de îngrășăminte chimice.
Pâine de calitate inferioară: Semnalul de alarmă al brutarilor
Efectele unei fertilizări deficitare în câmp se văd imediat în laboratorul de panificație. Marc de Wit, expert brutar și evaluator în cadrul NBC FoodBase, avertizează că un grâu cu proteină puțină înseamnă pierderi economice pe tot lanțul.
„Măsurătorile ne arată clar că mai puțină proteină sau o calitate slabă a glutenului se traduce instantaneu într-o pâine de calitate inferioară: volum redus, miez înecăcios, o culoare modificată a cojii și o prospețime care se pierde mult mai repede. Când scoatem aluatul din malaxor, putem spune deja cu mare precizie dacă din acel grâu va ieși sau nu o pâine bună”, afirmă specialistul.
Se caută soiurile viitorului: Eficiență, producție și rezistență la boli
În contextul presiunilor climatice și legislative, o parte din soluție se află în curtea marilor companii de genetică. În cadrul proiectului, care beneficiază de un buget de 3,6 milioane de euro și se va derula până în iunie 2027, se caută acele soiuri de grâu capabile să acumuleze suficientă proteină chiar și în condițiile unui aport redus de azot.
Totuși, cercetătorii temperează așteptările nerealiste: producția de boabe și conținutul de proteină funcționează ca niște vase comunicante. Provocarea uriașă este găsirea echilibrului perfect, ceea ce înseamnă că asigurarea unui nivel optim de azot rămâne esențială, chiar și pentru cele mai eficiente și moderne soiuri de pe piață.
Pe lângă eficiența utilizării azotului, amelioratorii caută soiuri care să ofere producții stabile în condiții meteo extrem de variabile, cu indici constanți (cifră de cădere/indicele Hagberg, volum de coacere și calitate a aluatului). De asemenea, o toleranță genetică ridicată la boli precum fuzarioza spicelor (Fusarium) sau septorioza reduce considerabil nevoia de tratamente cu fungicide, scăzând costurile pe hectar și oferind o cultură cu adevărat profitabilă și sustenabilă.
