Iată ce face Ioan Niculae după ce a rămas fără gaz ieftin: furaje pentru animale din resturile de la bioetanol
agrointeligenta.ro
Chiar dacă americanii le folosesc de 50 de ani, în România, sunt puţini fermieri care au auzit de DDGS-uri (cereale uscate de la distilator cu solubile). Un producător local vrea să le schimbe mentalităţile şi să-i facă să folosească furaje uscate.
Fabrica de bioetanol de la Zimnicea, o investiţie de circa 80 milioane de euro, este cea mai mare unitate de profil din Sud-Estul Europei şi pe locul cinci în Europa cu o producţie de 80.000 de tone pe an de bioetanol, la care se adaugă alte 70.000 de tone de furaje pentru animale (DDGS). Materia primă de bază este porumbul care este valorificat la maximum, adică amidonul este convertit în bioetanol, iar ce rămâne (proteine, substanţe minerale, lipide, etc.) este valorificat prin producţia de furaje pentru animale.
“Producţia de furaje a apărut din nevoia de a valorifica cât mai bine întreg fluxul, mai ales că Interagro dispune de un sistem integrat. Merită să produci aşa ceva”, spune Octavian Stănculeţ, director general al BioFuel Energy, parte a grupului Interagro, deţinut de omul de afaceri Ioan Niculae.
O mare parte din porumb este asigurată din producţia proprie, la care se adaugă alte cantităţi din intern sau de pe piaţa externă, în condiţiile în care fabrica are nevoie anual de peste 240.000 de tone de porumb.
“Nu mai vindem nici porumb şi nici floarea soarelui, le folosim pentru noi”, declară Stănculeţ, care lasă să se înţeleagă că în primele luni ale anului viitor Interagro ar putea inaugura şi o fabrică de ulei care va procesa soia şi rapiţă.
Într-o lună obişnuită, unitatea are nevoie de circa 21.000 de tone de porumb, din care se obţin 7.200 de tone de bioetanol, 6.500 de tone de DDGS, 1.200 tone de dioxid de carbon şi circa 140 de tone de ulei din germeni de porumb.
Pe lângă porumb, se mai folosesc ca materii prime şi triticale, grâu sau secară. Care sunt principalele avantaje ale furajelor produse la Ziminicea? Preţurile mai mici de achiziţie care reduc semnificativ costurile de producţie ale fermierilor şi nu în ultimul rând, faptul că la DDGS concentraţia este mai mare decât în porumb, raportul dintre cele două fiind de 1 la 3, după cum susţin reprezentanţii BioFuel Energy.
Produsul poate fi livrat sub formă de pulbere sau pelete, pe toate căile de transport, inclusiv pe Dunăre, şi se foloseşte în hrana porcilor, păsărilor sau a vacilor. De altfel şi la momentul vizitării fabricii, erau la încărcare două barje.
Producţia de furaj este exportată în cea mai mare parte pentru că românii nu au auzit de DDGS, spune Stănculeţ, care anunţă o campanie puternică de atragere a fermierilor locali. Nu de alta, dar şi costurile producătorului s-ar diminua dacă ar livra mai mult la intern, decât pe piaţa externă.
Paradoxal, furajul produs la Zimnicea este însă mai cunoscut afară decât în ţară, fiind vândut la companii mari din ţări precum Spania, Italia, Turcia sau Grecia. “În afară, contează ce renume îţi faci, dacă dai marfa la client şi este mulţumit, după aia se duce vorba mai departe. După aceea, te caută clienţii singuri”, povesteşte Stănculeţ.
O tonă de furaje costă la intern în jur de 1.200 de lei (circa 270 de euro), comparativ cu 700 de euro tona de şrot de soia pe piaţa internaţională, ceea ce face ca utilizarea DDGS-urilor în alimentaţia animalelor să reducă semnificativ costurile de producţie, susţine reprezentantul BioFuel Energy. Iar într-un an agricol dificil cum a fost 2012, cu preţuri mari la cereale, micşorarea costurilor este mai mult decât o prioritate.
