Bucate româneşti reinterpretate ca delicatese în inima celui mai „nebun” cartier din Paris
agrointeligenta.ro -
În inima Marais-ului, cel mai “nebun”, cosmopolit şi rafinat cartier al Parisului (de gustibus non disputandum) de mai bine de o jumătate de secol maeştrii bucătari din familia Finkelsztajn reinterpretează ca delicatese, două dintre cele mai cunoscute bucate româneşti – salata de vinete şi plăcinta cu mere.
Tema zilelor noastre în lumea marketingului de produse alimentare este descoperirea tradiţiilor cele mai inedite. După ce a trecut prin la cuisine francaise, la cucina italiana sau prin marele „Mac & Cola” american, consumatorul erei globale vrea să cunoască mâncărurile şi băuturile unor popoare (şi chiar triburi) de la „marginea lumii”. Nu este de mirare – marginea lumii l-a fascinat mereu pe om. Şi porumbul, şi cartoful şi tutunul, şi cafeaua ori cacao au venit cândva de la „marginea lumii”. Omul „călătoreşte” mâncând iar cei care ştiu să îi descopere o tradiţie culinară „nouă” reuşesc să obţină un profit bun din asta.
Când reţetele tradiţionale devin pentru creatorii de artă – iar arta culinară este una dintre ele – teme pe care ei pot compune şi recompune variaţii culte vorbim în fapt despre certificarea bunului gust al unei naţiuni. În mâcărurile şi băuturile tradiţionale, în portul popular se regăseşte esenţa spiritului unui popor. Prin aceste produse se exprimă la un capăt (al creatorului) şi se percepe la celălalt capăt (al spectatorului) o personalitate colectivă, o identitate, un mod de percepere a universului şi de plasare în lume.
La Paris, les connaisseurs, adică oamenii de gust găsesc teme româneşti în reinterpretări culte deopotrivă la Centre Pompidou (atelierul Brâncuşi), în boutique-urile din Saint Germain, artierul aristocraţiei franceze, unde se mai găsesc “creaţiile” lui Yves Saint Laurent printre care şi celebra “blouse roumaine” – ia noastră de la ţară – dar şi în Marais, într-un magazin de produse tradiţionale idiş central est europene.
În inima cartierului Marais se află Rue des Rosiers – e o stradă “evreiască” unde stau de-a valma librării de carte talmudică, magazine de haine de creator, magazine de marochinărie fină, ateliere de orfevrerie, băcănii-patiserii şi măcelării cuşer.
La numărul 27, se află Boutique-ul Galben al lui Sascha Finkelsztajn, un loc care iese în evidenţă prin culoare – nu doar sub aspect cromatic (sensul propriu al termenului) ci şi aromatic. Les Finkelsztajns au venit la Paris în anii 1930, din Polonia, fugind de o lume care începuse să fie oribită de ură, s-au stabilit în “cartierul” evreiesc al capitalei franceze şi au început să facă ce ştiau ei cel mai bine – dulciuri, gustări şi mezeluri tradiţionale din Europa Centrală şi de Est – printre ele şi salata de vinete românească (caviar d’aubergines a la roumaine în mod clar identificată astfel) şi plăcinta cu mere din Bucovina (strudel roumain) În Bucovina, acolo unde bucătăria românească a intrat în contact cu cea habsburgică, plăcinta de mere se face în mai multe feluri, inclusiv înfăşurată ca un strudel “nemţăsc”, având umplutura de măr altfel preparată aşa cum doar românii o fac.
În menu-ul boutique-ului său – nume rezervat în materie alimentară “fineţurilor şi delicateselor” – salata de vinete românească este trecută pe listă la “delicatesses” iar plăcinta cu mere la “patisserie fine”.
Salata de vinete românească şi ştrudelul românesc din Boutique-ul Galben sînt însă nişte produse culte – nişte produse de artă culinară – în care plecând de la reţeta tradiţională maeştrii bucătari din familia Finkelsztajn au venit cu propria lor “creaţie” (ca şi Yves Saint Laurent cu la blouse roumaine plecând de la ie). Sînt mai “fine”, mai rafinate decât ce pun mamele şi bunicile noastre pe mesele de sărbători pentru că sînt produse pentru gourmets – dar le recunoşti reţeta originală.
În micul Babel, în care auzi toate limbile pământului, care este Boutique-ul Galben al lui Sacha Finkelsztajn, am văzut oameni din toate colţurile lumii lingânu-se pe buze de pe urma salatei de vinete şi a plăcintei de mere româneşti, devenite produse de creator într-unul dintre cele mai “nebune” cartiere ale Parisului, un loc asociat cu creatorii de modă “neînregimentaţi”, cu foarte creativa şi rafinata comunitate LGB, şi evreii aşkenazi veniţi din Europa Centrală şi de Est.
Acum că salata de vinete românească şi plăcinta de mere românească au fost introduse în lumea bună a bucătăriei internaţionale s-a creat şi pentru producătorii români o uriaşă oportunitate de câştig în capitala gastronomică a lumii. Acesta este cel mai important lucru – oamenii sînt dispuşi să încerce ceva nou, dar acest “ceva” trebuie să aibă o “recomandare”
Producătorii români ar putea câştiga fie vânzând ingrediente pentru astfel de produse – merele din România, soiurile autohtone cu savoarea lor unică şi irepetabilă nu pot lipsi din “strudelul românesc” – fie vânzând produsele ca atare fie folosind în promovarea produselor tradiţionale oriunde în lume referinţa la “prelucrările” unor astfel de creatori de artă culinară din… Paris.
Mie nu îmi rămâne să spun decât Merci, Monsieur Finkelsztajn!
Fotografii: everydayoats.com
