Falimentul previzibil al “regiunilor de dezvoltare”
Lucian Davidescu -
Înfiinţarea satului ca entitate administrativă de bază, organizat ca asociaţie de proprietari, ar trebui să fie „pasul 0” al oricărei reorganizări teritoriale.
Este pe cale să se întâmple cel mai prost scenariu de regionalizare – cel în care capătă atribuţii regiunile de dezvoltare lăbărţate şi şchioape, desenate acum 15 ani prin alipirea de judeţe ceauşiste. Rezultatul este previzibil – un haos şi mai mare decât cel de până acum.
(…)
Cea mai mare problemă apare la nivelul “comunelor”, alipiri arbitrare de sate cu structură birocratică lăbărţată şi inutilă. Tipologia statistică a unei comune româneşti este următoarea: trei sate a câte 1000 de locuitori, cu 30 de angajaţi la primărie (chiar şi “urbanişti”!) care abia dacă poate plăti salariile din taxele colectate direct. Soluţia propusă de obicei pentru această situaţie este tot comasarea, care n-ar face însă decât să complice şi mai mult relaţiile sociale fără să aducă mare lucru în plus, decât economii minimale care vor fi folosite în beneficiul exclusiv al “capitalei” de comună. Cât de mare este însă risipa risipa? Păi un sat mic sau mediu are 500-1000 de locuitori, cam cât o asociaţie de proprietari urbană mai mare şi care plăteşte cel mult o indemnizaţie de nivelul salariului minim pe economie. Că plăteşte degeaba salariile a 10 angajaţi sau, după o eventuală comasare, a 5 angajaţi, e tot enorm şi inutil.
