Dovada că agricultura cu salarii şi profituri ca-n Vest e posibilă
Lucian Davidescu -
Povestea fostului CAP Curtici, prezentată de EVZ şi Agrointel, este demonstraţia excelentă a ce putea fi agricultura românească dacă avea norocul unor proprietari înţelepţi şi al unor manageri competenţi.
Un lucru, însă, nu este: dovada cum că cooperativizarea forţată ar fi făcut vreun bine agriculturii. Dimpotrivă!
Iată trei particulartăţi:
1. CAP-ul din Curtci era unul dintre puţinele care funcţionau eficient înainte de 1989, iar asta s-a întâmplat doar timp de doi ani, datorită schimbării managementului cu unul eficient. Dimitrie Muscă este unul dintre puţinii care au supravieţuit unui sistem cinic de selecţie adversă.
2. Asocierea ţăranilor după reîmproprietărire a fost voluntară – ăsta fiind elementul cheie al oricărei cooperative de succes. În momentul în care intervine constrângerea, beneficiile asocierii dispar ca şi când n-ar fi existat. De exemplu, legiuitorii sunt motivaţi să-l elimine pe bunul-gospodar şi să-l pună şef de CAP pe ăl mai eficient politruc-torţionar.
3. Dividendele sunt de invidiat pentru orice proprietar de suprafaţă mică: 1,5 tone de grâu la hectar şi cam 150 de euro cotă-parte la profit. Sigur, la fiecare 30 de hectare, asta înseamnă un venit de 1000 de euro pe lună fără efort. Însă, pentru un proprietar cu suprafaţa medie de trei hectare, venitul e puţin peste 100 de euro pe lună. Deşi banii sunt relativ mulţi, ei nu pot asigura supravieţuirea unei familii la un nivel decent, iar problema României este că prea multe familii au prea puţine hectare. Pentru cine vrea să trăiască ca fermier dintr-o suprafaţă mică, deci să obţină venituri de 10 ori mai mari, soluţia nu este asocierea ci tot ferma individuală – dar ocupată cu sere, livezi, crescătorii sau alte culturi profitabile pe suprafeţe mici.
Citeşte articolul: Ultimul CAP din România plăteşte tractoriştii cu 2000 de euro şi n-are an fără profit de măcar un milion
