Calitatea secretă a merelor româneşti şi a sucului stors din ele
agrointeligenta.ro -
Fructele şi legumele româneşti nu sînt prea „estetice” dar sunt gustoase şi sănătoase – până acum, asta nu ne aducea prea mulţi bani, de acum încolo însă e posibil ca lucrurile să se schimbe.
Pe piaţa agro-alimentară tendinţele nutriţiei sănătoase au mai creat o „nişă” în care, în mod fericit, spre deosebire de celelalte, punctele slabe ale producătorilor români devin irelevante, oferindu-le şansa îmbogăţirii – nişa sucurilor presate. Tendinţele creează consumatori de produse. Odată consacrată de vreunul sau mai mulţi „guru” ai nutriţiei, o tendinţă ce priveşte alimentaţia, apar şi consumatori care devin aproape imediat „dependenţi” de produsele recomandate de aceştia. Anti-cancer, anti-oxidant, anti-ageing sînt formulele magice care îi vrăjesc pe oameni şi care îi fac să nu poată trăi nici măcăr o zi fără alimentele minune – vor să le aibă mereu şi oriunde – acesta este singurul lucru pe care trebuie să îl reţină producătorii – din orice domeniu, şi mai ales din agricultură.
Fiecare „nişă” a pieţei are propria ei logică care nu îi favorizează pe toţi producătorii în mod egal – cere produse de o anumită calitate şi cantitate. Spre exemplu în „nişa” fructelor proaspete, să zicem merele, sînt căutate fructe „estetice”, cu o anumită formă, cu o anumită culoare, cu o anumită textură şi gust plăcute, „încarnate” de anumite soiuri produse în cantităţi mari care să fie livrate tot timpul anului.
Logica acestei nişe îi favorizează mai puţin pe producătorii români – odată cu dispariţia marilor livezi după 1989, cu decăderea sistemului de cercetare pomicolă, România a devenit din ce în ce mai puţin capabilă să producă soiuri „estetice” şi în cantităţi care să asigure nevoile marilor reteileri tot timpul anului – în marketuri, fie ele de ordinul „super” sau „hyper”, rar vedem mere româneşti – soiuri româneşti sau pur şi simplu soiuri internaţionale produse în România.
În această nişă sînt favorizaţi polonezii, care, având la dispoziţie suprafeţe mari de livadă – concentrate prin asociere sau achiziţie – şi investind în cercetarea pomicolă – sînt capabili să ofere soiuri frumoase, internaţionale (şi deci cunoscute şi căutate pe marea majoritate a pieţelor lumii) şi asta în cantităţi mari – chiar foarte mari.
Marea majoritate a producătorilor de legume şi fructe români – există şi excepţii notabile – se confruntă cu două probleme, fiecare dintre acestea, creându-le un handicap important atunci când vor să intre în contact cu marii benficiarii de pe piaţă – mai întâi, în ce priveşte segmentul produselor proaspete, legumele şi fructele lor nu întrunesc calităţile „estetice” dorite de marii comercianţi (merele – nu sânt suficient de mari, de roşii, de verzi, morcovii – nu sînt suficient de drepţi, etc); mai apoi, în ce priveşte segmentul produselor procesate, cantităţile produse sînt mici şi oferite sezonier, acest lucru fiind de asemenea relevant şi în ce priveşte primul segment.
Producătorii români de legume şi fructe laudă – şi pe bună dreptate o fac – „frumuseţea interioară” a produselor lor – faptul că merele deşi mai mici, mai „pătate”, mai lovite, au gust (ceea ce indică şi prezenţa substanţelor nutritive recomandate de maeştrii alimentaţiei sănătoase) şi sînt mai puţin „inginerizate” şi cu siguranţă mai puţin „chimicalizate” (foto: „Mere foarte, foarte urâte”).
Aceste argumente contează mai puţin în urechile „superficiale” ale cumpărătorilor, care au învăţat să mânânce şi cu „ochiul”. Pierderile înregistrate de producătorii români din pricina lipsei de calităţi estetice a produselor lor sînt mari – nu doar că produsele lor nu sînt considerate eligibile de „esteţii” marketurilor, dar chiar şi în pieţele de producător apar adevărate scandaluri când încearcă să strecoare în sacoşa vreunei gospodine vreun măr „bubuit” sau vreun morcov „răsucit”.
Din fericire a apărut o nişă în care aceste aspecte „exterioare” nu mai contează şi în care problemele referitoare la livrările în extra-sezon sînt uşor de depăşit. Este nişa sucurilor de fructe obţinute prin presare – pe această nişă nu contează decât gustul şi aportul de sănătate adus organismului
Potrivit tehnologiilor actuale, sucul proaspăt de fructe şi legume se poate obţine prin „zdrobire şi presare” şi prin tăiere şi centrifugare – primul proces este lent şi rece, cel de al doilea este „rapid şi cald”. „Storcătoarele de fructe”, cum se numesc în mod generic aparatele de făcut suc de fructe, sînt produse şi în variante de casă – de ambele tipuri – încă din anii ’30.
Decenii de-a rândul, pe nutriţionişti i-a interesat mai puţin prin ce „tehnologie” este extras sucul proaspăt de fructe şi legume – presare sau centrifugare – preferând să incurajeze consumul acestuia pentru proprietăţile nutritive, anti-oxidante şi anti-ageing… iată Elixirul Tinereţii Fără Bătrăneţe.
Recent însă (anii 2000) nutriţioniştii au început să îşi exprime opţiunile şi în ce priveşte „tehnologia” de producere a sucurilor – favorizând sucurile naturale obţinute prin presare în dauna celor obţinute prin centrifugare. Argumentul lor ar fi că prin procedeul centrifugării – chiar dacă se foloseşte un disc „aspru” de plastic – prin curenţii de aer antrenaţi de cele 30 000 de rotaţii pe minut ale centrifugii sucul este oxidat – enzimele, nutrienţii şi mineralele ducându-se pe „apa Sâmbetei”.
Argumentele acestor „guru” au creat o nouă tendinţă care încet-încet a conturat o nouă nişă pe piaţă. Adoptate de „staruri”, de alte „feţe” aflate în lumina reflectoarelor sau în obiectivul paparazzi-lor – Demi Moore (actriţă), Nicole Richie (designer vestimentar), Kim Kardashian (nu ştiu ce e fata asta)- sucurile de fructe şi legume presate au început să aibă o tot mai mare căutare, transformată repede în „dependenţă” de adepţii nutriţiei sănătoase şi nu numai. Astfel, în ultimul deceniu în toate marile metropole ale lumii au apărut ca ciupercile după ploie – „baruri” dedicate exclusiv producerii de sucuri prin presare – într-o gamă aproape infinită de cocktailuri în care sînt amestecate fructe cu legume.
Iniţial aceste baruri cumpărau ele fructele şi legumele depozitându-le pentru a le stoarce pe loc – deşi această metodă se mai practică, cea mai mare cantitate de sucuri vândute în aceste unităţi au devenit sucurile deja „îmbuteliate” de producător (cel mai ades chiar fermierul). Motivul este unul simplu – depozitarea fructelor şi legumelor presupunea spaţii mult mai mari şi deci cheltuieli mai mari.
Aceasta a deschis calea creerii unei noi „nişe” a cărei logica i-ar favoriză mult pe producătorii români – ale căror fructe pătate, lovite, mici, recunoscute pentru gustul lor, vor fi de această dată apreciate pentru „frumuseţea lor interioară” regăsită în sucuri. Practic toate fructele pe care până acum le aruncam pur şi simplu pentru că piaţa le refuza pe motiv că erau „inestetice” vor putea fi valorificate într-un produs foarte căutat pe piaţa internaţională.
Tehnologia este extrem de accesibilă şi micilor producători – este nevoie doar de o presă, care poate fi şi manuală – de tipul celor folosite pentru alte produse tradiţionale ale gospodăriei româneşti. Probleme ar ridica nu producerea efectivă a sucurilor prin presare ci stocarea şi prezervarea – care solicită facilităţi de congelare (nefiind permisă utilizarea conservanţilor).
Piaţa caută furnizori din întreaga lume – orice cantitate oferită este imediat preluată de cineva – beneficiarii cumpără atât local cât şi internaţional. Iar formele de interacţiune între producători şi cumpărători sînt facilitate de internet.
O piaţa electronică accesibilă şi producătorilor români este Pressed Juice Directory, lansat de Living Maxwell, un guru al alimentaţiei sănătoase, care urmăreşte să „pună pe hartă” toate locaţiile şi furnizorii de sucuri presate din lume . Pe hartă s-au înscris pînă acum producători din SUA, Canada, Marea Britanie şi Franţa, dar şi …Liban. De ce nu ar fi şi din România.
