Cireşul, cultura la care România este pe locul 3 în lume ca productivitate

Sînt puţine culturi în care după criteriul productivităţii sîntem în top 3 mondial. Fără investiţii mari, aproape fără subvenţii şi practic ignorat de politicile agricole la nivel naţional – cireşul ne plasează deasupra unor ţări care au şi mari ferme şi bani şi tehnologie şi cercetare.

Cireşul (Prunus Avium, etc) este unul dintre cei mai darnici dintre pomi. Valorificarea cireşului este multidimensională ţinând atât de ce se poate face cu „produsele” sale cât şi „în jurul său”. Cireşele sînt trecute în lista „aromelor fine” a bucătarilor şi distilatorilor şi a fructelor cu conţinut mare de anti-oxidanţi a nutriţioniştilor şi fito-terapeuţilor. Lemnul de cireş este asociat cu „luxul” de către producătorii de mobilier şi artizani. Livezile de cireş sînt considerate adevărate „paradisuri terapeutice” de către psihoterapeuţi. Sub toate aceste aspecte cultivarea şi exploatarea cireşului este susţinută de o cerere în creştere continuă.

La nivel mondial România este pe locul 3 în ce priveşte randamentul obţinut (119425 Hg/ha), pe locul pe locul 8 în ce priveşte producţia (81842 tone) şi pe 18 în ce priveşte suprafaţa recoltată (6853 ha). Cultura cireşului asigură prosperitatea multor familii în regiunile în care aceasta este cultura specific-tradiţională – aducând venituri peste media adusă de producţia agricolă. De regulă producţia se face în livada moştenită, pe suprafeţe de maximum 5 ha (chiar şi în zonele unde per ansamblu cultura este dominantă permiţând coagularea loturilor individuale în unităţi asociative), de către proprietari.

cirese

Gradul de susţinere – câte subvenţii naţionale sau europene primesc cultivatorii – este aproape de zero – cei mai mulţi dintre proprietari de livezi având suprafeţe mai mici decâ cele eligibile. Gradul de tehnologizare – câtă „ştiinţă” produsă de cercetători şi specialişti este înglobată în producţie – este mic (în România, multe institute de cercetări agricole au fost închise din lipsă de fonduri, facultăţile de agronomie, chiar dacă fac cercetare sînt aproape rupte de agricultura reală). De asemenea gradul de mecanizare – utilaje, unelte mecanice – este de asemenea mic (căruţa cu cai, scara, prăjina sînt cele mai răspândite „unelte”). Gradul de valorificare – numărul de forme din care fermierii „scot” bani din livezile de cireşe – este foarte mic – practic doar din vânzarea fructelor proaspete.

În câteva cuvinte, în România, cultura cireşului se face „ca în Evul Mediu”, iar valorificarea „ca în Epoca de Piatră”.

Cireşoaia (Bistriţa-Năsăud), Turcineşti (Gorj) sînt două cazuri în care cultura cireşului asigură prosperitatea comunităţii – O prosperitate evidentă prin mulţi indicatori care sar în ochi precum numărul şi mărcile autourismelor, numărul caselor cu nivel, al garajelor şi al utilităţilor (centrale proprii, etc). Cireşele produse în cele două comunităţi nu ajung în niciun hypermarket din România – niciun mare retailer de pe piaţa autohtonă nu pare să fie interesat de aceste fructe deşi acestea sînt „promovate” local prin „festivaluri ale cireşelor” sau „târguri” şi „sărbători” – oamenii vând la poarta gospodăriei „producătorilor doar pe hârtie” care o duc în pieţe sau chiar exportatorilor care le duc în străinătate (Moldova, Ungaria, Italia, Rusia, Finlanda) .

Prosperitatea de care se bucură oamenii din cele două comune „mari producătoare” este mult sub potenţial – producătorii primesc de fapt foarte puţin pentru ce produc şi exploatează foarte puţin din formele de valorificare ale culturii cireşului.

De unde vine productivitatea? Productivitatea este un dar al solului foarte bun, al climatului local propice, al muncii oamenilor şi al unor secrete vechi (precum port-altoiul săbatic, aşa cum fac cei de la Cireşoaia, care dau pomului domesticit ceva din robusteţea celui sălbatic) – însă puse toate cap la cap, tot ţine de domeniul „miracolului naturii”.

Cum fac alţii? Slovenia e pe primul loc

„Miracolul naturii” are şi el limite – slovenii şi elveţienii au productivităţi de trei şi de două ori mai mari ca noi, doar că ei au ştiut să aduge „management”, cunoaştere şi bani (foarte mulţi bani).

Slovenii au cea mai mare productivitate din lume (341532 Hg/ha), sînt pe locul 47 în privinţa contribuţiei la recolta mondială (4235 tone), şi pe locul 64 în ce priveşte suprafaţa alocată livezilor de cireş 124 hectare.

Fac aici o paranteză… slovenii au livezi de cireşe de 124 de hectare – asta e de 6 ori mai puţin cât au ţăranii de la Cireşoaia unde sînt 600 de hectare. Ce poţi să spui? Mai în glumă mai în serios: că Slovenia este cel mai competitiv „deluşor” de la Cireşoaia.

Nu aş fi prea departe de adevăr. Producţia „naţională” de cireşe a Sloveniei este concentrată la Goriška Brda şi ea o comună (este drept cam cât trei comune româneşti).

Goriška Brda are o tradiţie seculară în ce priveşte cultivarea cireşilor – fructele produse aici ajungeau direct pe masa Împăratului de la Viena şi pe cea a Ţarului de la Petersburg, fiind recunoascute ca un „brand” avant la lettre: cireşele de Gorizia.

Soiul care făcea faima Goriziei nu s-a păstrat – gusturile aristocraţilor de acum 2-3 veacuri erau mai complicate decât cele ale consumatorului de azi – pentru consumatorul de azi horticultorii sloveni au creat un soi mai „economic” numit „Briška hrustavka” (derivat din Bigarreau) promovat ca soi naţional (deşi este un Bigarreau, dar deh, unii ştiu semnificaţia cuvântului „branduire” şi nu mai fac atât caz că nu au nicio contribuţie la patrimoniul universal).

„Sectorul” este puternic subvenţionat. Mai întâi pentru că marea majoritate a cireşilor sînt plantaţi printre rândurile de viţă de vie (de fapt Goriška Brda este cea mai importantă podgorie a Sloveniei) fermierii aplică pentru subvenţiile alocate ambelor culturi – banii venind din fondurile europene pe agricultură (526 EUR/ha). Mai întâi pentru că statul finanţează cercetarea astfel încât această să pună la dispoziţia fermierilor soiuri şi puieţi productivi la preţuri „accesibile”.

Pe lângă asta slovenii se pricep să valorifice cireşele produse la Brda sub aproape toate aspectele ce ţin de procesarea şi utilizarea acestor fructe – Turismul local (Gorica, numită şi Toscana Sloveniei, este o regiune turistică importantă) promovează savoarea cireşei ca parte a identităţii locale. Ar veni ceva de genul „Gorica are gust de cireaşă” – amintind un pic de „cireşele de Gorizia” din vremea Habsburgilor şi Romanovilor. Practic orice poate fi făcut din şi cu cireşe este gătit sau produs în variantă locală – dulceaţă de cireşe „slovenă”, gem de cireşe „sloven”, peltea şi jeleu de cireşe „sloven”, tartă de cireşe „slovenă”, strudel cu cireşe „sloven” (nu veţi scapa de el în niciun restaurant cu specific local sau internaţional), lichior de cireşe etc.

Reţeta elveţiană

Ca şi slovenii, elveţienii cultivă cireşele pentru a le valorifica sub formă de materie primă în produse cu valoare adăugată mare. Elveţienii au asociat aroma de cireşe cu ciocolata (al treilea „produs” naţional după banking, şi ceasornicărie) cu faricarea de lichioruri „naţionale” (aromate sau nearomate având la baza cireşele), dar şi cu… terapia din livadă.

Fermierul elveţian este unul dintre cei mai liniştiţi fermieri din lume – el munceşte din pură plăcere – veniturile sale fiind acoperite în proporţie de 71% din subvenţii. Doar în Coreea de Sud există un grad mai mare de subvenţionare a agriculturii.

Toate cheltuielile ce privesc sporirea gradului de cunoaştere aplicat în producţia agricolă – servicii oferite de specialşti, cu puieţi de calitate, cu soiuri noi rezistente şi productive – sînt deductibile.

În aceste condiţii devine explicabil de ce elveţienii au a doua productivitate la nivel mondial (248393 Hg/ha) în ce priveşte cireşele.

Elveţienii cultivă cireşe pentru a produce Kirsch (sau Kirschwasser – apă de cireşe), un brandy translucid, fără culoare, uşor (doar uşor) aromat obţinut din dubla distilare a cireşelor amare. Cireşele sînt fermentate în întregime, atât pulpa cât şi sâmburele – sâmburele contribuind la aromă cu o notă de migdală. Lucrul care face Kirsch-ul atât de apreciat printre atâtea şi atâtea lichioruri pe bază de cireşe şi vişine este faptul că nu este dulce.

Practic fiecare proprietar elveţian de livadă de cireşe are şi o distilerie în care produce Kirsch – păstrând în acest scop o mare parte din recolta obţinută, uneori chiar mai mare decât cea oferită pieţei ca fruct proaspăt să producătorilor de ingredente pentru ciocolatieri şi cofetari şi chiar marilor „branduri” de kirsh care au distilerii industriale.

Terapia florilor de cireş

Elveţienii au o contribuţie proprie la gama de moduri de valorificare a culturilor de cireşe: ei scot bani nu doar din ce produce livada ci şi din faptul că livada există. „Livada de cireşe” este o atracţie turistică. Iniţial aceasta a fost doar o formă de recreere – în liniştea livezii, departe de oraşul stresant şi de artificalitatea hotelurilor. Ulterior inspiraţi de rolul pe care cireşii în floare îl au în meditaţia şintoistă (Japonia, sakura) unii pshihologi au propus ceva ce s-ar numi „cherry-therapy” – prescriind pacienţilor să îşi petreacă în momentul înfloririi cireşilor câteva săptămâni, poate întreaga lună în livadă – preţul acestor sejururi în livezile înflorite rivalizează cu cel al unor pachete turistice exotice pentru că „sezonul” e scurt, cererea mare (şi provenind de la mari manageri, staruri stresate, caete încoronate) şi capacităţi de primire mici.

Surse: FAO, OECD, Clujeanul, Realitatea

6 Comentarii la Cireşul, cultura la care România este pe locul 3 în lume ca productivitate

  1. Si cand te gandesti ca noi exportam par avion cirese pana-n Japonia, pe vremea lui Ceausescu!!… mergem inainte, ca inainte era mai bine!

  2. dragi cititori, in prima poza sunt ciresi, in niciun caz pruni..ciresul infloreste si rodeste in buchete, caracteristica inconfundabila

  3. :-)))
    Nu fiti rai, domnilor…
    Asa mi se pare si mie, ca in prima poza nu sunt ciresi; judecand dupa culoarea florilor si dimensiuni, as zice mai degraba ca-s pruni; insa poate fi si o treaba legata de lumina, pare o poza facuta spre seara.
    A doua poza parca infatiseaza totusi niste cirese 🙂
    Oricum, articolul e interesant, cum sunt mai toate aici, pe agrointel.ro, chit ca mi-a trebuit ceva pana m-am dumirit cum e cu hectogramele (???), e prima data cand intalnesc unitatea asta de masura, careia nu-i inteleg rostul…
    In Romania insa pomul pare sa fie printre cei mai sensibili, nu stiu daca la schimbarile climatice sal la altceva. In ultimii ani am vazut tot mai multi ciresi mari, inclusiv pomi salbatici in toata firea, uscandu-se practic de la un an la altul fara vreo cauza evidenta.

  4. Acel asa zis lichior , care nu este dulce si care se obtine prin dubla distilare a cireselor fermentate (borhod)este de fapt un rachiu cam de 40-45% vol. alcool. Impropriu la noi si la unguri i se spune „palinca de cirese” respective „cerezny palinka”.Este intradevar o bautura fina , dar in Ungaria se produce din alcool rafinat cu adausuri de esente de cirese de diferite soiuri, astfel ca nu poate fi considerate ca un distilat natural, curat ci o bautura contrafacuta.La noi se produce prea putina si mai mult pentru uzul in gospodariile proprii.

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată


*