Luarea în stăpânire a dunelor Olteniei. Unul din cele mai grandioase proiecte de sistematizare din comunism
Daniel Befu -
Fenomenul Dăbuleni, episodul 3 din 7. Reportaj publicat în revista Agrointel.Prezentat de presă ca un soi de tărâm al dunelor mișcătoare, pe care un vânt mai puternic le mută de la un sat la altul într-o singură noapte, ca pe valurile mării, creionată ca un loc populat de ominizi sălbatici, care stau cu topoarele la pândă ca să radă perdelele de protecție plantate de comuniști pentru salvarea sudului României de deșertificare, Dăbuleni este în realitate un model reușit de sistematizare și de proiect reușit de îmbunătățiri funciare, care a izbutit în epoca socialistă să facă productivă o zonă altfel condamnată la veșnică subzistență. Suprafața cu dune la nivel de județ Dolj este de 104.000 hectare, iar la nivel de țară este de 430.000 hectare, Dăbuleni fiind principala zonă cu soluri nisipoase a țării. Acesta e și motivul pentru care aici s-a înființat în 1959 Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Cultura Plantelor pe Nisipuri Dăbuleni, (SCDCPN Dăbuleni), care avea în trecut monopol pe cercetări în toate punctele importante din țară unde erau soluri nisipoase precum Valul lui Traian, nisipurile din Mehedinți și Brăila.
În paralel, a avut loc o investiție financiară masivă a guvernului comunist, care a transformat radical zona, după cum explică pentru agrointel.ro directoarea SCDCPN Dăbuleni, Aurelia Diaconu: “În zona aceasta s-a pornit de la acest fenomen de deșertificare. Practic aici erau niște nisipuri denivelate, orientate în dune și interdune, care erau foarte greu de exploatat pentru agricultură. S-a constatat că aceste terenuri nisipoase, în contextul temperaturilor care se realizează în zonă, pot fi foarte valoroase pentru agricultură și așa a pornit ideea de înființare a Stațiunii de Cercetare încă din anul 1959, ca să ne orientăm asupra zonei și s-o analizăm de pe punctele de vedere. Însă fiind imposibil să se cultive pe dune și interdune, s-a făcut o lucrare de anvergură, de organizare și ameliorare a solurilor nisipoase. A fost o armată de buldozere care au decopertat și nivelat solul, a urmat o fertilizare de bază cu gunoi de grajd, s-a repus stratul fertil și s-a organizat pentru irigare. Atunci s-au făcut și canalele de irigat și stațiile de punere sub presiune de la Dunăre, lucrare cunoscută sub numele de sistemul de irigații Sadova-Corabia, ce deservea cele 80.000 de hectare de soluri nisipoase nivelate. Lucrarea a fost executată de englezi cu buldoexcavatoare speciale în perioada 69-72. Robert Mc Namara, președintele Băncii Mondiale a venit la Dăbuleni în 21.07.1979, când s-a făcut recepția sistemului de irigații și a lăsat un mesaj în cartea de oaspeți a stațiunii: “Aveți toate motivele să fiți mândri de o realizare extraordinară, crearea unui paradis agricol într-un deșert. Felicitări”.
Lucrarea de nivelare a nisipurilor din sudul Olteniei a fost completată de o operațiune masivă de plantare a unei rețele de perdele de protecție, conform directoarei Aurelia Diaconu și a Secretarului Științific, dr. Vasile Toma: “Teritoriul a fost organizat pentru cultivarea în sistem agroforestier, deoarece aceste soluri nisipoase sunt supuse deflației eoliene, adică vânturilor care bat primăvara devreme în zonă, care antrenând aceste terenuri ușoare, mobile, antrenau particulele de nisip și loveau frunzele, acoperind plantulele tinere. Atunci s-a decis să se instaleze un sistem de perdele de protecție din salcâm cu gosimea de 10 metri, fiindcă salcâmul e cel mai rezistente la condițiile climatice de aici. Perdelele de protecție au fost amplasate la 580 de metri pentru plantațiile de vii și de pomi și la 280 de metri pentru culturile anuale. O astfel de perdea forestieră protejează în spatele ei de 10 ori înălțimea salcâmului. Să zicem că ar avea înălțimea de 15 metri, înseamnă că asigură protecție pentru150 de metri de o parte și de alta. În completare la perdelele forestiere s-a stabilit și constituirea unor perdele anuale, în care culturile agricole să se fie dispuse în fâșii: pe o treime se cultiva cu o cultură de prășitor, pe o treime cu o cultură de păioase care proteja cultura de prășitoare și pe o a treia parte, o cultură perenă, cum ar fi lucerna. Spre exemplu fâșia de secară unde deja plăntuțele aveau o anumită înălțime, fiind cultivate de cu toamnă, protejau fâșia vecină, pe care primăvara se plantau legume sau pepeni. Era un sistem foarte bine pus la punct, de asolamente”.
Secretarul științific al Stațiunii, dr. Vasile Toma, descrie amploarea lucrărilor de nivelare a celor 80.000 ha de terenuri nisipoase și de deservire a lor cu un sistem de irigații mamut: “A fost un proiect de sistematizare în valoare de 2 miliarde de dolari. Să știți că proiectul a fost făcut de români, însă englezii sunt cei care au făcut execuția, că noi nu aveam utilaje la vremea respectivă. De fapt utilajele de nivelat erau Caterpillare americane aduse cu vapoarele. Apoi s-au construit canalele de aducțiune a apei care sunt din 2 în 2 kilometri, apoi tot din 2 în 2 kilometri sunt stațiile de punere sub presiune. Fiecare stație din asta deservește 500 de hectare. De-acolo pornesc antenele de irigat, adică o rețea îngropată de conducte din plastic de diferite diametre, care asigură distribuția apei uniform pe cele 500 de hectare. Toată rețeaua de țevi de irigat îngropate e făcută din țevi de plastic importate din Anglia. Noi n-aveam țevi care să reziste la presiunile din sistemul de irigații. Cel mai mare diametru al țevilor de plastic folosite este de 40 cm, iar ultimul diametru e de 110 mm. Antena principală e îngropată la 1,5-2 metri sub pământ, iar antenele secundare la 1,5 metri și ies la suprafață prin hidranți dispuși din 72 în 72 de metri. Astfel, cam 4 hidranți deserveau 16 hectare, 8 într-o parte și 8 într-o parte. Interesant e că tot sistemul era calculat în așa fel ca apa să revină pe aceeași suprafață la 7 zile. Dacă dădeam norma pe care trebuia s-o dau, să zicem de 500 mc/hectar la o udare, după 7 zile aveam posibilitatea să revin cu apa pe aceeași suprafață. Era un lucru foarte bun deși mutarea sistemului de țevi se făcea manual”.
Ce au pățit oltencele care au dat piept cu invadatorii capitaliști
Dar marele șantier comunist, coordonat de specialiști capitaliști a avut și urmări neprevăzute, pe care le deapănă tot agronomul Vasile Toma: “Tractoriștii, toți erau români. Rolul britanicilor era să se ocupe de supervizarea tehnică. Era o organizare de șantier bine pusă la punct. Aveau tot ce le trebuie constructorii ăștia și îi plăteau foarte bine și pe muncitorii noștri. După încheierea șantierului au plecat foarte multe oltence și s-au stabilit în Anglia. Cam 40-50 de oltence au plecat și s-au făcut englezoaice”. Dr. Iulian Drăghici, un alt cercetător cu vechime al Stațiunii Dăbuleni, își amintește și el de această latură inevitabilă a forței civilizatoare britanice: “Englezii au mai lăsat și pui pe-aici, au mai plecat și de-aici acolo, dar n-ar trebui să vă mire. În timpul facultății mai aveam colegi din Congo care cântau la Craiova: «M-a făcut mama oltean». Omul se adaptează foarte ușor la toate”.
Cel mai performant sistem de irigații, jecmănit încă dinainte de finalizare
Agrointel a reușit să obțină mărturia inginerului Mihăeșteanu Eduard, care între 1971-1974 a lucrat ca stagiar la sistemul de irigații Sadova-Corabia. Acesta ne-a declarat: “Era considerat unul din cele mai mari sisteme de irigații din Europa la acel moment, nu doar cel mai mare din România. Inițial trebuia să deservească 120.000 de hectare, însă la un moment dat Ceaușescu s-a supărat și s-a oprit cu lucrările când funcționale erau instalațiile pentru vreo 80.000 de hectare. Totul era ultimul răcnet. Englezii de la Taylor Woodrow Irrigation Group-T.W.I.G. London au venit cu tehnologie nemaivăzută la noi. Erau sute de utilaje numai General Motors și Caterpillar. Când au plecat, la finalul șantierului le-au lăsat aici, dar românii și-au bătut joc de ele. Din utilaje am văzut pe la câte vreun CAP aruncate. Sistemul de irigații era cu automatizări, canalele erau protejate cu geotextil, însă românii cât încă mai lucram eu acolo, în 1974, furau plăcuțele de ebonită de la automatizări, dădeau dalele la o parte și furau geotextilul pentru corturi de nuntă”.
Vicepreședintele Academiei Române, Cristian Hera, deși nu ne-a putut furniza date despre valoarea investiției, estimată de dr. Vasile Toma la 2 miliarde de dolari, sau dacă a fost cel mai mare sistem de irigații din țară, așa cum afirmă inginerul Eduard Mihăeșteanu, însă academicianul a confirmat pentru Agrointel că sistemul de irigații Sadova Corabia a fost cel mai performant sistem de irigații pe care l-a văzut România.
Irigațiile, marele cadou dat de Ceaușescu Dăbulenilor, dar furat bucată cu bucată
Punerea în funcțiune a uriașului sistem de irigații Sadova-Corabia a permis valorizarea nisipurilor ca nicicând în istoria sudului sărac al Olteniei, își amintește dr. Vasile Toma : „Din punct de vedere agricol, având Dunărea la 10 kilometri era păcat s-o lăsăm să treacă și să nu irigăm. La noi la Stațiune, prin anii 70-80 se făceau primele cercetări de irigare prin picurare din România. Aici s-au determinat consumul de apă al plantelor la toate speciile”.
Ulterior, după 90, pe o parte din solurile nivelate și echipate cu rețele de irigații, Romsilva a înființat păduri: “Nu e un lucru rău, dar de preferat era să nu fi fost în sistemul irigat, care se putea folosi pentru culturi”, consideră directoarea Stațiunii.
Sistemul a fost funcțional și după Revoluție, ba chiar a fost reabilitată și prima treaptă a sistemului, însă în 2009 când s-a terminat reabilitarea, sistemul de irigații n-a mai funcționat. Explică directoarea Aurelia Diaconu: “Din 2009 s-a ridicat subvenția la apă fiindcă așa a fost negociat la intrarea în Uniunea Europeană și fiindcă subvenția nu a mai fost, sistemul proaspăt reabilitat s-a închis. Irigatul nesubvenționat devenise prea scump, pentru că el a fost organizat pe suprafețe mari, pe loturi de irigare, pe stații de pompare și acum reconstituindu-se dreptul de proprietate, au venit foarte mulți proprietari, fermieri, care fiecare cultivă fiecare ce dorește și nu au toți nevoie de apă în același timp și atunci practic aceste stații au devenit neeficiente, pentru că oamenii nu cer apă. Dacă ar fi comasat terenul, atunci ar fi fost mai eficient. Acum sistemul nu mai e funcțional, că între timp ridicându-se subvențiile de la organizațiile utilizatorilor de apă, n-au mai fost bani nici de pază și stațiile funcționale s-au devastat pentru fier vechi. Iar acum nu mai funcționează din sistem decât prima treaptă, care deservește 20-30.000 de hectare. Pe restul terenului se cultivă, dar în sistem neirigat și producțiile sunt mici și în locul legumelor se cultivă mai mult cereale. Și cu cerealele nu putem fi competitivi cu zona de cereale. Acesta e marele paradox”.
Secretarul științific al Stațiunii povestește cum e vandalizat sistemul de irigații în care Republica Socialistă România a investit enorm: “Țevile aduse din Anglia, țigănimea le dezgroapă și le fură din pământ. Le scot și-și fac fântâni cu ele, însă per total, peste 95% din rețeaua de conducte îngropate e încă funcțională, dacă s-ar reporni stațiile de pompare reabilitate cu 40 milioane de dolari de la Banca Mondială acum 4 ani. S-au mai furat și stații de pompare, dar Asociația udătorilor Călărași și udătorii din Dăbuleni, și-au demontat singuri pompele ca să nu li se fure”.
Apa e singura șansă pentru deșertul Olteniei
Inginerul agronom al primăriei, Octavian Dîrviș consideră că irigațiile reprezintă una din cele mai mari probleme cu care se confruntă comunitatea: “La nivel de Dăbuleni populația e în scădere, pentru că natalitatea e mult inferioară față de cei decedați. În plus mulți au plecat la oraș. Fiindcă în ultimii ani sistemul de irigații nu mai funcționează și în agricultură oamenii nu mai au curaj să mai investească, pentru că fără apă pe aceste nisipuri nu obții nimic. Fără irigații nu poți și atunci oamenii își fac foraje. Dar nu se compară apa din puțuri cu sistemul de irigații, pentru că din experiența mea de agronom, în momentul când ți-ai băgat apă din Dunăre pe toate canalele de irigații, vă dați seama de pe câtă suprafață de luciu se evapora apa din aceste canale și în două săptămâni de zile de când a început irigatul se formau norii, că după aia, la o săptămână jumate, două, începeau și ploile. Se forma un microclimat, ori acum face puț, irigă prin picurare, n-are decât la rădăcină iar de sus e arșiță”.
Dr. Vasile Toma, de la Stațiunea de Cercetări, e convins la rându-i că apa e marea problemă: “Chiar dacă oamenii folosesc instalații prin picurare și nu risipesc apa, în timp nu știm ce se va întâmpla cu pânza freatică, care are o viteză de refacere mult mai mică. Gândiți-vă că norma de irigare e de la 2800 până la 4000 mc pe cultură pe an”.
Agrointel a făcut o socoteală simplă și asta înseamnă 200 de cisterne tip TIR pline cu apă pentru fiecare hectar cu pepeni, sau altfel spus, câte 200-400 de litri de apă extrași din pământ pentru fiecare pepene de 10 kilograme. Asta în condițiile în care la orizont se vede Dunărea care se scurge leneșă spre mare.
Articolul a fost publicat în ediția de august a revistei Agrointel
