Fermier descurajat de lupta cu seceta: ”Mă văd renunțând la terenurile pe care nu le pot iriga!”
Daniel Befu -
Fermierul Antonio Lombardi (50 de ani) e tulcean get beget, deși are origini italiene, străbunicul său, pietrar iscusit, fiind adus în țară la începutul secolului 20, de către rege. E absolvent de agronomie la USAMV București, are un doctorat în soia la aceeași universitate, cu teza susținută în 2015 și a absolvit un liceu silvic, motiv pentru care are o nostalgie pentru domeniul forestier. Anul acesta este unul decisiv pentru Antonio Lombardi care a făcut tot ce i-a stat în putință să combată efectele secetei din Dobrogea. În zadar. Descurajat, agricultorul ia în calcul să renunțe la suprafața unde deficitul de apă nu poate fi compensat nici cu cele mai moderne soluții de irigat.
În 2020 lucrează 954 ha, dintre care 700 ha irigate și ca majoritatea fermelor de dimensiuni comparabile, e o afacere de familie, el fiind susținut de-a lungul vremii în business de soția sa, de asemenea inginer agronom. Din echipa lor fac parte și 18 angajați, iar cifra de afaceri se apropie de 4 milioane euro. Antonio Lombardi a cunoscut în ultimii ani o succesiune de provocări cărora cu greu li se poate face față, oricât de experimentați ar fi specialiștii care dau piept cu ele. În urmă cu 5-6 ani era copleșit de forța apelor, în contextul unor ani cu precipitații în exces, care au dus la îmbibarea terenurilor din Deltă cu un volum de apă căruia rețeaua de canale de desecare nu i-a putut face față. În ultimii doi, terenurile îi sunt pârjolite de o secetă cumplită, cum nu s-a mai văzut. Și totuși, fermierul se încăpățânează să continue cu pariul său pe agricultură, chiar dacă asta înseamnă să refacă încontinuu matematica din spatele intrărilor și ieșirilor de capital, pentru a putea rămâne pe linia de plutire. Pe scurt: un luptător.
Antonio Lombardi: ”Deficitul de apă se va întinde și în continuare pe parcursul mai multor ani”
Acesta rezumă statusul actual al culturilor: ”Este aceeași situație ca în toată Dobrogea. Culturi de toamnă nu mai avem și spre dezamăgirea mea, mă uit că și acolo unde am mai încercat să mai irigăm ceva, fiindcă, văzând puterea acestei secete, am făcut în zonă și niște investiții la foc automat, dar chiar și acolo, rezultatul este deplorabil. Nu știu câtă apă ar fi trebuit să dăm ca să salvăm culturile astea. Noi de regulă, păioasele și culturile din toamnă le punem pe terenuri neirigate. Deci practic și orzul și grâul. Pe firma mea eu am undeva la 25% teren neirigat, dar, mă repet, chiar și acolo unde am irigat, nu am obținut nimic, fiindcă nu am reușit să dau cantitatea necesară de apă plantelor. Cred că ar fi trebuit să țin un tambur pe o poziție 3 zile, ca să pot să refac capacitatea de câmp în privința conținutului de apă. Anul acesta vorbim de un deficit care vine de-a lungul ultimilor 3 ani. Ce ni se întâmplă acum nu este doar consecința anului acestuia. Cel puțin în zona noastră. Și acest deficit de apă se va întinde și în continuare pe parcursul mai multor ani, în ciuda ploilor ăstora minuscule din ultimele zile. Chiar și acum câteva zile ne-a plouat cu aproape 1 l/mp. Însă astea nu le putem numi ploi. Pe vremea comunismului ploile sub 10 l/mp nici nu se puneau. Pur și simplu nu se luau în calcul”.
Disperarea, văzând cum îi mor de sete plantele pe câmp, l-a împins la un heirup dramatic pentru salvarea lor. ”Am reușit să ajung la 75% irigabil anul acesta doar cu niste investiții făcute instant. Am executat niște săpături pentru realizarea a 8 km de canale făcute așa, în ultima lună. Din păcate extinderea rețelei oricum nu mi-e utilă anul acesta. De-abia de anul viitor mă pot organiza să pot să irig în timp util”.
Încercările din această primăvară de a porni robinetul de apă pe ultima sută de metri, n-au fost deloc însoțite de succesul scontat: ”Am avut 50 ha de rapiță la irigat, pe care am început să o irig în martie, că pe acea solă aveam totul pregătit pentru a putea iriga. Nu vă mai spun cu ce chinuri am făcut asta. Noaptea înghețau tamburii, iar ziua, când se dezghețau, bătea vântul total neuniform, ceea ce făcea ca irigatul cu tamburi în condiții de vânt să fie total neeconomic și ineficient. A rămas la o talie mică, a înflorit devreme și are păstăi foarte puține. Însă chiar și așa, zic că am salvat 50% din ea. Însă total compromise au fost grâul și orzul. Din 300 ha, doar pe o mică suprafață de 27 ha, pe care o am la irigat, am reușit să salvez grâul și orzul. Dar asta doar pentru că acele culturi au fost semănate pe un teren care a fost irigat și în anii anteriori, iar acolo deficitul de apă în sol a fost mai redus”.
Primele estimări brute indică o pierdere de 1.600 lei/ha
Rapița, grâul și orzul sunt amintire și fiindcă solele cu infrastructură de irigații perfomantă, în care udările se fac an de an, Antonio Lombardi le-a rezervat pentru loturile de hibridare a porumbului, dat fiind că fermierul tulcean e multiplicator de sămânță pentru Bayer (320 ha), cât și pentru Groupe Soufflet (100 ha): ”La ce densități folosim noi pe loturile de hibrizare, nu că vrem noi, ci pentru că așa este tehnologia și schema de semănat, mă tem că nici aici nu vom face față, cu tot irigatul nostru, dacă natura nu ne ajută”.
Pe lângă culturile semincere, Lombardi mai deține și sole cu porumb de consum: ”O parte din el este localizat pe suprafețele proaspăt amenajate în această primăvară, așa că le voi putea iriga de-abia anul viitor. Dar mai am și la neirigat, pentru că am 150 ha unde am semănat porumb prin grâu. Am semănătoare care îmi permite să fac lucrul ăsta. Efectiv am intrat în cultura de grâu care este compromisă și am semănat direct porumb. Acum Dumnezeu cu mila. O răsări, n-o răsări, nu știu. Am semănat un porumb mai timpuriu cu densități mai mici.”.
Pierderile estimate de Lombardi până la acest moment sunt total descurajante. ”Mi-e frică să lansez cifre. Într-o societate sunt cheltuieli de toate felurile și directe și indirecte. Nu știu exact pierderea per total societate, dar pierderea pe un hectar se duce undeva la 1600 lei/ha, groso-modo. Cheltuielile astea diferă de la o societate la alta. N-am apucat să fac calculele științific, la virgulă, ca să zic așa. Este doar o estimare grosieră”.
Trendul ultimilor 10 ani în Deltă este imprevizibilitate și situații limită
Antonio Lombardi constată că e tot mai greu să-și poată ține în frâu afacerea și să poată genera un plan de afaceri în condiții atât de imprevizibile.
”În urmă cu ceva ani am avut o lucrare de doctorat și în cadrul ei, chiar mă plângeam de ce se întâmpla acum vreo 5-6 ani. Am urmărit precipitațiile din acea perioadă și aveau un trend crescător. Vorbesc de intervalul 2012-2017, când a fost un interval cu precipitații abundente. N-am simțit pe zona temporală respectivă problema secetei, ba din contră a fost o perioadă când ne luptam cu desecările, în schimb, care nu mai făceau față. Au fost vreo 3-4 ani copleșitori ca precipitații. După care a început această secetă care s-a instalat încet, încet, de la an la an. Normalitatea zonei în Dobrogea, fiindcă am copilărit și am crescut aici și așa știu, e că problemele cu seceta apar la una din culturi, fie că e pe prășitoare sau că e pe păioase. Dar anul acesta problema secetei e generală. Și ce mă îngrijorează cel mai tare este că chiar dacă precipitațiile și-ar reveni din punct de vedere cantitativ, adică să spunem că va ploua cum e normal pentru media lunii mai, tot nu cred că sunt suficiente, fiindcă deficitul de apă este foarte mare și nu are cum să se refacă”.
Adaptarea e unica soluție
Soluțiile de viitor pe care el le vede și pe care le-a aplicat în parte, reprezintă pe de o parte eliminarea din portofoliu a solelor neirigabile, extinderea irigațiilor și apelarea la culturi rezistente la secetă. Pe partea de irigații a făcut deja pași importanți, care l-au costat, însă, reinvestirea an, după an, a întregului profit obținut de fermă.
”Norocul meu e că de 10 ani investesc încontinuu în echipamente pentru irigații. Nu o singură dată am regretat investiții astea făcute de-a lungul anilor în irigații, care mi s-au părut o bună perioadă de timp inutile, cum a fost cazul în perioada aceea de precipitații excesive. Să plătești rate și leasinguri la irigații a fost extenuant. Acum, îi mulțumesc lui Dumnezeu că am făcut aceste investiții. Însă nu toate lucrurile sunt chiar cum mi le-aș dori. În zona asta stăm foarte prost pe partea de infrastructură în irigații. Ne chinuim împreună cu ANIF-ul să băgăm apă pe canalele de desecare, care așa cum le spune și numele, sunt pentru desecare, nu de irigat. Ne bucurăm că le avem și că le putem folosi. Nu ne mai gandim la pierderile acestea prin infiltrații, fiindcă nu e canal impermeabilizat cu membrană sau dale. E canal de pământ pe care noi îl înteținem și îl formatăm la fiecare 5 ani prin intervenții proprii. În zona noastră aceste canale trebuie să le avem funcționale și pregătite și pentru secetă, dar și pentru extremitatea cealaltă, pentru inundații, fiindcă au fost și situații de genul ăsta și nu puține. Soluția, ce nu depinde de fermieri, ci de stat, sunt investițiile urgente în infrastructură. Să refacem acele sisteme de irigat care au existat înainte și care au fost distruse după ‘89. Iar infrastructura de irigat să fie pentru irigat și cea de desecat pentru desecat. Cumva la ora asta noi ne asumăm un risc. Riscul cu a ne trezi cu apă băgată pentru irigat pe canalele de desecat, când vine peste noi o perioadă de precipitații abundente. Dar la cât deficit de apă este acum, riscul acesta este inexistent pe termen scurt. Deși există o divergență fermieri-ANIF dintotdeauna, acum ANIF-ul a fost alături de noi. Cei de la ANIF ne-au sprijinit în primăvara asta. Am găsit alături de ei soluții rapide, chiar dacă cu improvizații, ca să mai salvăm câte ceva din culturi. Însă asta nu e o soluție de viitor, ci e pentru situații limită. Pe termen mediu însă, folosirea canalelor de desecare pentru irigații nu e o soluție viabilă. Noi, fermierii care ne folosim de aceste canale suntem dezavantajați față de cei care au apa la hidrant pentru că noi toată apa aceea o pompăm cu motorină, ba avem chiar și situații în zonă unde ca să poți iriga într-o anumită zonă, trebuie să faci și o repompare pe care tot cu motorină o faci. Fermierii care irigă cu motorină sunt dezavantajați față de acei fermieri cu apa plătită de stat până la hidrant”.
Fermierul vrea să renunțe la suprafața pe care nu o poate iriga
Tot pentru a minimiza riscurile, Lombardi ia în calcul și alte măsuri, unele radicale chiar din acest an. ”Chiar anul ăsta vreau să retestez sorgul. Am mai cochetat cu ideea cultivării sorgului care se știe, e cămila lumii vegetale. Nu știu dacă e chiar o soluție de viitor, însă are avantajele lui. De asemenea, mă văd renunțând la suprafața pe care nu o pot iriga. Dacă nu întrevăd nimic, este deja al 2-lea an în care eu pierd pe aceste suprafețe și nu pot să pierd la nesfârșit, pentru că practice simt că muncesc degeaba. Degeaba câștig într-o zonă unde irig, dacă eu cu banii ăia trebuie să acopăr niște pierderi din partea cealaltă. E o muncă în zadar. Mai bine rămâi cu ce poți să irigi și ce poți să controlezi foarte bine și renunți la partea neirigată. Mă văd pe viitor un fermier cu suprafață mai mică, irigabilă, al cărui output este controlabil în totalitate”.
Brichetele din paie de cereale, compensează în parte diminuarea veniturilor fermei în sezonul rece
Tot pentru creșterea productivității fermei, Antonio Lombardi a investit într-o instalație de peleți și brichete, care folosesc ca materie primă resturile vegetale rămase după recoltat. Piața este locală și cuprinde câteva comune din zonă. În funcție de cerere, fermierul poate produce până la 15 tone de brichete în 24 de ore. A cochetat și cu idea de peleți, însă peleții din resturi vegetale nu dau randament decât în centrale mari, de minim 1 MW.
”Ca preț de producător, noi vindem cu undeva la 550 lei/t de brichete plecată din curtea noastră. Puterea calorică e mai slabă decât la lemnul de foc. Dezavantajul paielor e că au un conținut de siliciu ceva mai mare. Brichetele din rumeguș sunt mult mai eficiente. Dar și prețul este altul. Noi am încercat în zonă să stau pe un preț cât mai mic, fiindcă scopul nu e profitul. Asta este o activitate conexă. O facem mai ales iarna, când este o modalitate de a ne asigura niște venituri. N-am gândit-o să o fac separat să mă concentrez pe ea și să ating un anumit nivel de producție. E de hobby. Eu am la bază studii silvice. Am liceu de silvicultură făcut și sunt un iubitor al pădurii și am zis că este o soluție de a salva pădurile, doar că momentan am lasat-o deoparte în perioada asta, pentru că suntem concentrați cu toate forțele noastre pe irigații și încercăm să mai salvăm ce mai putem salva pe ici, pe colo. Acum va trebui să irigăm mai nou și porumbul ca să răsară, lucru pe care nu mi-l amintesc să-l fi făcut vreodată, dar uite că trebuie să-l fac. Când s-o mai liniști treaba cu irigatul ăsta poate o să reiau și activitatea cu brichete”.
ODD, OUAI sau ambele?
Fermierul se mai confruntă cu o situație tipică zonelor limitrofe albiei Dunării.
”N-am înțeles niciodata de ce noi tot timpul am fost dați la o parte și n-am putut să facem proiecte europene de extindere și modernizare pe zona aducțiunii apei, din cauză că am fost organizați ca Organizație de Desecare și Drenaj (ODD) și nu am fost Organizație a Utilizatorilor de Apă pentru Irigații (OUAI). Nu am înțeles de ce au fost făcute diferențe între genul ăsta de organizații, pentru că tot fermieri suntem și noi. La vremea respectivă, când am înființat ODD Baghia, adică acum 20 de ani, așa era legislația atunci. Avem ca membri inclusiv primăriile. Am vrut să fac proiect de reabilitate a infrastructurii distruse, însă nu am putut, pentru că eram ODD și nu OUAI. Nu înțeleg de ce nu putem aplica și noi prin ODD-uri, pentru acest tip de proiecte. E greu să ne organizăm ca OUAI, fiindcă e o procedură destul de complexă”.
Pendulând între ”dezamăgire” și ”provocare”, Antonio Lombardi verbalizează montagne russe-ul vieții de fermier cam așa: ”Am zis că le-am văzut pe toate până acum dar văd că în fiecare an apare câte ceva nou”.
