Automobilul preferat al lui Ștefan Poienaru este tractorul. Românesc și fără cabină!
Daniel Befu -
Cea mai tare mașină de fermier pe care a condus-o Ștefan Poienaru de când este în agricultură nu reprezintă vreun model de fiță sau vreun 4X4 cu suspensii solide. Pentru agricultorul ialomițean, adevărata mașină de fermier a rămas tractorul. Și nu orice tractor, ci U650, în versiunea fără cabină, de care îl leagă cele mai dragi amintiri din câmp.
”Tractorul acela U650 pe care îl aveam eu, fără cabină și pe care îl conduceam îmi era atât de drag, dar nu numai mie, ci și unui cățel pe care îl aveam la fermă și care fugea după mine mereu. Tractorul neavând cabină, cățelul se apropia și în mersul tractorului sărea undeva lângă scaunul conducătorului. Au fost 7 ani cât am stat la fermă și nu m-am despărțit de acel tractor fără cabină. I-am apreciat valoarea. Începuse să-mi placă tractorul meu și nu mă despărțeam de el”, își amintește fermierul din Fetești.
Ștefan Poienaru l-a folosit în toate treburile zilnice din cursul deplasărilor cu tractorul prin IAS Stelnica, între 1972 și 1979, pe vremea când era un tânăr inginer animat de elanul, uneori nebunesc, al vârstei: ”În fiecare dimineață când ajungeam la fermă, găseam lângă fântână un butoi din lemn, cu apă, pe care trebuia să -l duc în câmp celor 70-80 de oameni care lucrau la prășit. Am constatat că oamenii respectivi veneau la jumătate de kilometru de locul în care prășeau, ca să bea apă, așa că atunci am confecționat acest butoi pe două roți și-mi sacrificam foarte mult din timp mutând butoiul în fața oamenilor care prășeau, în așa fel încât ei să nu piardă timp ca să se deplaseze până în capul locului, fiindcă pierdeau o oră până se duceau să bea apă și nu puteai să le interzici să bea apă”.
Tinerețea cu U650 nu a fost însă lipsită de peripeții. ”Sigur că aveam multe alte întâmplări. Făceam pana tractorului ceea ce nu putea crede nimeni. Nici eu nu credeam că aș putea să pun un petic la o cameră de tractor și că aș putea da jos anvelopa unui tractor. M-am descurcat. Trebuia să mă descurc cu ciocanul și cu o rangă. Mă adaptam. Tot din peripețiile cu acel tractor îmi amintesc că noi irigam foarte mult pe vremea aceea. Fiecare fermă la 1.000 ha avea câte 10-15 moto-pompe cu care luam apă din rețeaua de desecare. Însă analul de desecare era foarte adânc și era foarte dificil să cobori moto-pompa aproape de apă. Era un adevărat curaj să lași moto-pompa și atunci operațiunea asta o făceam eu cu tractorul fără cabină, fiindcă îți oferea mai multă vizibilitate, un spor de atenție și pe care mă obișnuisem să îl manevrez foarte ușor. De aceea când condițiile erau mai dificile, mecanizatorii de la fermă întotdeauna apelau la mine, probabil pentru că eram mai necugetat ca să fac aceasta operațiune dificilă, de a apropria moto-pompele de apa din râpă, stând cu utilajul aplecat periculos. Însă având în vedere că aveam 24 de ani, nu aveam nici o senzație că era greu. Eram îndrăgostit de utilajul ăsta!”, este nostalgic și astăzi, Ștefan Poienaru, cu gândul la tractorul românesc ce i-a marcat primii ani în agricultură.
Cea mai mare satisfacție a lui Poienaru când s-a urcat pe tractor acum avea un mijloc ”profesionist” de a se deplasa. ”Mi se părea un salt formidabil că eu nu trebuia să merg cu căruța sau cu șareta Aveam o viteză mare de deplasare. Tractoarele românești erau foarte bune, fiabile, nepretențioase, nesofisticate și neelectronizate. Fiind pur mecanice, intervențile se făceau foarte repede. Într-o noapte îl reparai, a doua zi îl aveai la treabă”, povestește nostalgic Poienaru.
În 1979 Poienaru a fost promovat director tehnic al IAS-ului Stelnica. Odată cu promovarea s-a schimbat și mijlocul de deplasare prin fermă. ”Am primit un IMS cu șofer, iar mai apoi un ARO pe benzină, însă duceam dorul tractorului”, admite producătorul.
Deși n-a mai urcat niciodată la volanul tractorului lui decapotabil, a continuat să conducă cu aceeași plăcere tractoarele U 650. ”Erau 10 km de la locul unde acosta bacul, pe malul brațului Borcea, până la sediul fermei. În fiecare seară lucrătorii din insulă se urcau în remorca tractorului, iar bacul ne traversa pe uscat. Eu eram cel care, fiindcă aveam carnet de profesionist B și C pe care îl luasem din facultate, duceam în remorca tractorului acasă pe fiecare din cei 15 mecanizatori ai noștri, desigur, cu tot cu sacul de pepeni pe care îi cultivau la fermă sau cu alte agoniseli pe care le duceau pentru familie. Eram o frumoasă familie. Aveam 15 mecanizatori. Operațiunea asta o făceam în fiecare seară. De la acele momente m-am inspirat, atunci când, în capitalism, am încercat să aleg denumirea unei societăți. Am ales numele Agrofam plecând de la conceptul «Agricultura Familiei»”, povestește agricultorul pentru Agrointeligența – AGROINTEL.RO.
În prezent fondatorul Agrofam are un Volvo XC 90 4×4, achiziționat în urmă cu 17 ani: ”N-am aceasta pasiune a mașinilor. Eu nepricepându-mă și nefiind atras de mașini, ci fiind îndrăgostit de tractor, m-am uitat în prezentarea acestui tip de mașină, unde spunea că e cea mai rezistentă la un eventual impact și de aceea am ales-o. Ulterior am păstrat-o pentru că nu m-a dezamăgit deloc. Nu m-a lăsat în nici un noroi sau baltă și nu a trebuit să o repar deloc. Nu i-am făcut nimic altceva decât service-ul anual. Rămân însă pasionat de tractorul U 650”, dă verdictul definitiv fermierul care administrează, prin grupul Agrofam circa 8.000 de hectare de teren agricol în județul Ialomița.
