Fermierul Iosif Țicra a descoperit că un agricultor veritabil nu se poate pensiona
Daniel Befu -
Iosif Țicra este unul dintre numele ”grele” din agricultura românească. Cu atât mai mare a fost surprinderea să aflăm că fermierul pe care îl știam pasionat de culturile de câmp a ales să se retragă. A descoperit că pentru un agricultor veritabil nu există pensie, iar ca să nu „ruginească”, medicul i-a recomandat să muncească în continuare.
Horticultorul Iosif Țicra (73 ani) are în spate o istorie de 50 de ani de muncă exclusiv în legumicultură, atât pe partea de producere de sămânță, cât și în producția pentru consum și industrializare. În urmă cu 2 ani a decis să se pensioneze și și-a vândut participația pe care o deținea la Agroleg Silistraru SA – din județul Brăila, după ce ambii săi fii au ales să urmeze alte trasee profesionale. După ce s-a retras la pensie, sperând să își tragă nițel sufletul după o viață «în câmp», doctorul i-a pus diagnosticul «începi să ruginești» și i-a dat și rețeta de tratament: «trebuie să continui să muncești». Așa că, cumințel, lucrează de unul singur grădina de peste 3.000 mp din spatele casei și se simte întinerit când face asta.
Agrointeligența-AGROINTEL.RO prezintă povestea lui Iosif Țicra, din cel puțin două motive. În primul rând el a lucrat toată viața la ferme unde a făcut ”legumicultură în regim irigat”, ceea ce îi permite să emită concluzii valoroase privind sporirea performanțelor productive ale României la acest capitol. În al doilea rând, a lucrat toată viața cu echipe de lucrători sezonieri de etnie rromă și face lumină asupra unui capitol mai puțin știut din istoria acestei comunități, adesea marginalizată de societate.
De loc din Bihor, din satul Ciuhoi, se trage dintr-o familie care a plătit cu ani grei de închisoare, păcatul de a fi fost chiaburi înainte de război. „Am fost fiu de țăran, prima generație de încălțat. Mă trag din țărani chiaburi, care au construit și canalul Dunăre-Marea Neagră pe vremea comuniștilor. Am avut o istorie foarte grea în familie, pentru că am fost oameni gospodari în cadrul comunității noastre. Și pe ăștia, țăranii de mijloc, noi i-am distrus în a doua jumătate a secolului XX. Am distrus clasa asta, chiaburimea. Fratele lui tata a fost preot în sat, iar noi aveam pământ mult”, își începe micul fermier povestea.
Acesta își amintește că avea 15 ha de pământ, 2 ha de vie, 2 ha de pădure și pe tata său l-au dus la Hunedoara, iar pe bunica și pe mătușa sa le-au trimis la Canal Dunăre-Marea Neagră. ”Eram o familie supusă de comuniști spre distrugere, practic. De mic m-au pus direct la muncă. Eu am fost cel mai mare și n-am scăpat de prășit, n-am scăpat de păzit vacile, n-am scăpat de lucrările de întreținere. Aveam pământ în 3 sate, la 2-3 km depărtare unul de celălalt și mergeam cu 3 cai și ne împărțeam care încotro. Mergeam la prășitoare până la prânz, iar la 12.00 îmi dădea tata un cal și mă izgonea: «du-te acasă și mergi la școală». Vă dați seama ce școală făceam. Iar mama-mi dădea de mâncare pâine cu untură, că așa se mănâncă-n Ardeal, învelită în ziarul Scânteia. Untura pătrundea prin ziar și prin caiete. Asta a fost școala pe care am făcut-o eu. Asta m-a făcut să și fug de-acasă. A fost o fugă. Părinții nu erau bucuroși deloc că am plecat de lângă ei. Că, «speranța mea», zicea mama, «a fost să avem băiatul lângă noi». N-a fost așa cum au vrut ei, dar s-au bucurat că am revenit an de an acasă și că aveam grijă de ei. Când m-am înscris la Facultate, am dorit stațiune de cercetări și tocmai la Brăila am găsit. Stațiunea de Cercetări Agricole Brăila se chema, vechiul ICAR. E abrevierea de la Institutul de Cercetare Agricolă Român. Erau primele stațiuni de cercetări apărute în România, care se ocupau și de sisteme de irigații. În 1955 a luat ființă. Am terminat facultatea de Horticultură din București în 1973 și nu a contat unde mă trimit. Am zis: «ubi bene, ibi patriae». Și, la terminarea facultății, n-am mai ținut cont că aveam două posturi libere în Bihor. Am renunțat în favoarea altor colegi și, fiindcă aveam note mari și doream să fac cercetare, am ales să fiu repartizat la Stațiunea de Cercetări Agricole Brăila. Și bine că nu s-a potrivit, că directorul de-acolo când m-a văzut, mi-a zis: «nu ești pentru cercetare, ești pentru producție», dar în stațiune: «Da eu vreau cercetare». «Poți să vrei, dar eu îți dau fermă». Nici n-a mai așteptat să fac stagiatura și am primit în responsabilitate o fermă în cadrul stațiunii. Ca șef de fermă de legume aveam mari responsabilități, că era o fermă prea mare, de 700-800 ha pe care am împărțit-o în două cu un coleg”, își amintește cum a plonjat, fără voia lui, într-un domeniu pe care nu și l-a dorit.
A încercat să facă performanță cu mijloacele de producție disponibile în acei ani. ”Acolo eu am făcut grădină biologică. Aveam ideea «apă, sapă și gunoi», pentru că nu prea erau îngrășăminte chimice și în fiecare iarnă făceam îngunoierea, cum se mai zice la fertilizarea cu gunoi de grajd. Atunci se făcea într-adevăr grădină biologică și udam pe brazde, un fel de grădină bulgărească. Nu auzisem de cancer în perioada aia, din 1973 până în 1981, când m-am mutat în stațiunea cealalaltă”, descrie inginerul Țicra modul de lucru din primii săi ani de activitate. În 1981, fiindcă se înființase Stațiunea de Cercetări Legumicole Brăila, dedicată exclusiv legumiculturii, a fost transferat în noua unitate, unde administra o suprafață de până în 200 ha, dedicată exclusiv producției de sămânță certificată. ”Venitul generat de producția de semințe legumicole e cu 50% mai mare decât producerea legumelor de consum. De exemplu la cultura de tomate, la unele soiuri făceam 60 t/ha. Ei, din aceste 60t/ha, obțineam sămânță 100 kg și sucul care rezulta, fiindcă scoteam sămânța în fermă, -aveam passatrice și toate echipamentele- îl vindeam și din suc îmi acopeream cheltuiala cu cultura. Deci sămânța propriu-zisă era plus. Era profit”, explică horticultorul.
În toți anii de la finalizarea facultății până în 1988, Iosif Țicra a lucrat doar în producția de sămânță, moment când fost detașat de partidul comunist la societatea Agroleg Silistraru, ca director tehnic. ”M-au mutat pentru că s-o pun pe picioare, fiindcă în cadrul stațiunii avusesem doar rezultate bune ca șef de fermă. Era perioada în care eram evaluați după producția fizică și câștigam bani mai mulți ca directorul. Dar și plecam după director acasă. Seara la 9-10 ieșeam din fermă. Aveam 3.200 lei salariul și directorul avea 5.000-6.000 lei, însă la sfârșitul anului primeam o primă de 30.000-40.000 lei. În doi ani puteam să-mi cumpăr o Dacie cu banii ăștia și mi-am și cumpărat”, privește în urmă la anii săi de aur.
A condus o societate legumicolă întinsă pe 3000 ha în regim irigat
La Agroleg Silistraru a primit în coordonare 7 ferme, cu o suprafață cumulată de aproape 3.000 ha. Schimbarea ordinului de mărime a avut un impact uriaș asupra specialistului.
”A trebuit să luăm totul de la început: organizarea muncii, evaluarea oamenilor, schimbatul șefilor de fermă care nu lucrau cinstit. Eu am reușit în viață pentru că am fost totdeauna corect și li s-a părut foarte greu că eu vin de 2-3 ori pe zi și îi controlez. Îi controlam de două ori pe zi și o dată seara. Se temeau de mine, pentru că eram veșnic în fermă. Nu știau când vin în control. Mâncam la prânz la centru, vedeam ce sarcini sunt și cu asta eram din nou în ferme. De aceea, după revoluție imediat, au vrut să mă dea jos, dar a venit directorul trustului și a zis: «apa trece, bolovanii rămân». Și am rămas ca un bolovan acolo”, se amuză Iosif Țicra.
Întreaga sa carieră, atât în comunism, cât și în democrație, a avut șansa să fie ferit de capriciile secetei. Dar consideră că a fost un privilegiu pentru care s-a luptat, îndeosebi în anii tranziției, când țevile de la irigații s-au evaporat din majoritatea fermelor. ”Toată lumea se plânge că nu are irigații, dar nimeni nu face nimic. Și ce se întâmplă? Vine după aia o ploaia și fermierul zice «gata». A uitat că avea nevoie de apă de irigat. Aici trebuie la nivel de țară făcută o investiție, că nu poate șeful de fermă singur și nici fermierul să-și facă sistem de irigații. Trebuie să fii puternic ca să-ți faci sistem de irigații. De aceea trebuie făcută o strategie la nivel de țară. Eu 50 de ani, cât am lucrat în ferme, nu am conceput agricultură fără irigații. Știți de ce am avut eu irigații la societatea mea și după 1989? Pentru că m-am luptat pentru acest sistem de irigații, din Agroleg Sislitraru, într-un fel de război cu oamenii. Am pus tractoriști și zi și noapte și iarnă și vară, de au păzit sistemul, pentru că altfel îl distrugeau în totalitate sătenii. Am reușit să-l mențin și rezultatele muncii de-atunci le primesc acum, de la salariații noștri din satele unde societatea are pământurile, care zic: «Dacă nu era inginerul șef, că așa mi se zicea, nu director, noi n-aveam sistem de irigații». Acum trei sate sunt cele mai fericite din județul Brăila, doar fiindcă am oprit hoții să fure și am avut grijă de sistemul de irigații. Satele alea sunt: Silistraru, Unirea și Urleasca. Noi aveam ferme pe aceste 3 sate”, își descrie propriile bătălii și izbânzi Iosif Țicra.
A fost general timp de aproape 5 decenii peste o armată de rromi strașnici
În legumicultură factorul «brațe de muncă» a fost mereu una din cele mai mari provocări pentru orice fermier, iar succesul sau insuccesul unei astfel de afaceri, depindea în mod crucial de el. Soluția găsită de Iosif Țicra a fost una câștigătoare, iar secretul ei a constat în respectul și grija pe care a acordat-o echipelor lui de lucrători sezonieri. Nu avea voie să recruteze oameni din satele din zonă, deoarece trebuiau să muncească la CAP și societățile agricole de stat nu trebuiau să perturbe activitatea CAP-urilor, așa că a optat pentru lucrători veniți de la distanțe mari, dispuși să locuiască în ferme pe toată durata sezonului. ”În subordine aveam peste 120 de oameni angajați, dar lucram cu 500 de lucrători sezonieri. În jur de 300 de oameni aduceam de la Bacău. Lucrasem eu cu ei când eram la Stațiune și m-au urmat când m-am mutat la Agroleg. La începutul sezonului, își zideau ușa la casă când plecau din satele lor din județul Bacău și se mai întorceau de-abia toamna acasă, cu bani îndestulători, fiindcă erau bine plătiți și cu duium de produse agricole: grâu, porumb, legume, cu care își asigurau traiul peste iarnă. Rromii sunt foarte buni plantatori, pentru că sunt foarte elastici față de români, care sunt lenți și plângăcioși. La plantatul manual, care acum e o treabă depășită, datorită mecanizării, reușeam să plantez cu ei și 10 ha de tomate într-o zi. La ei de la 15 ani deja erai bun plantator. Erau foarte buni. Și nu se sfiau să lucreze cu noroiul, fiindcă noi la plantat deschideam rigole, introduceam apă pe rigolă și după aia veneau și înfigeau răsadul în pământ și trăgeau pământ uscat deasupra. Toți anii mei numai cu rromi am lucrat” declară Țicra.
Respectul, cea mai bună armă împotriva hoției
Horticultorul senior atenționează asupra falselor clișee care prevalează în mentalul colectiv, privitoare la rromi. Una din ele este concepția eronată că rromii sunt hoți. ”Pot fi de încredere, dar dacă ai grijă de ei și le arăți grijă și respect. Dau o mostră de atitudine față de ei, care făcea diferența. Ei veneau cu copiii mici după ei și eu, pe lângă porțiile de mâncare pe care le făceam, că găteam mâncare pentru ei, dimineața, la prânz și seara, mai găteam și pentru copii. Fiecare fermă avea barăci dormitor și la fiecare baracă din aceasta aveam câte o cameristă, care avea grijă de copii, care era de-a lor. De obicei era nevasta șefului de echipă. În barăcile astea din tego încap și 50-60 de oameni, dintre care copilași erau și 20, câteodată. Noi ne ocupam de paturi, de pături, saltele și în fiecare zi se făcea curat acolo. Copiii erau preponderent pe perioada vacanțelor la mine. Toamna, toți se înscriau la școală în sat la ei. Plecau însoțiți de sezonierii care se mai duceau în vizită acasă și erau lăsați să stea cu bătrânii de obicei, ca să nu piardă zile de școală”, explică fostul manager al Agroleg Silistraru.
Un alt factor cheie pentru fidelizarea grupelor de lucrători sezonieri, l-a reprezentat remunerația decentă, care le reflecta întru totul efortul depus. ”Eu am lucrat cu aceeași echipă aproape 50 de ani, dar nu numai cu șeful de echipă, ci și cu copiii lor, pe care îi tot făceam șefi de echipă. Mă respectau. Eram un fel de tată al lor, pentru că erau cei mai bine plătiți țigani, dar și ei erau serioși, pentru că erau pe jumate ardeleni. Eu m-am obișnuit să le spun țigani, dar nu folosesc acest termen cu mai puțin respect, chiar dacă nu le spun rromi. Strămoșii lor au fost țigani ardeleni, dar însurați în zona Bacăului. Poate de asta erau altfel, mult mai disciplinați. De la Tamași, județul Bacău, de acolo sunt proveniți ei. Dacă aveai un șef de echipă bun, nu te durea capul. Asta înseamnă că te puteai bizui pe ei inclusiv la irigat noaptea. Mergeam în control noaptea să verific cum se execută irigatul și își făceau treaba la fel ca pe timp de zi. Din punct de vedere al secetei, am avut ani crunți, groaznici. De aia am introdus și irigatul de noapte. Era mai dur să pui oamenii să irige și noaptea, dar eu făceam din propria mea conștiință treaba asta. Plăteam oamenii bine și de aia am avut atracție la rromi, pentru că i-am plătit bine. Pe toată zona respectivă îi plăteam cel mai bine, dar îi și munceam cel mai bine. Așa reușeam să maximizez productivitatea muncii. Țiganii dacă te-ai purtat corect cu ei, n-au mai furat. Ei, practic, știau că la toamnă vor pleca cu porumb acasă. Închiriam câte 10-15 mașini și le duceam acasă porumbul, grâul și legumele. N-aveam dreptul să le dau, de exemplu, ceapă, dar închideam ochii, așa că un lucrător tot își alegea și un sac de ceapă, un sac de ardei, un sac de roșii, își făcea și bulion. Nu țineam cont de treaba asta. Adică aveam grijă de ei. Trebuia să accept treaba asta. Le spuneam de la început: «Fă-ți bulion, ia-ți ceapă, dar nu ascunde, nu fura». Bulionul și-l făceau la fața locului, în curtea societății. De sticle goale tot eu mă îngijeam și le procuram. Altfel cum vrei ca un om care stă mai bine de de jumătate de an departe de casa lui, să muncească până la 8-9 seara, dacă nu vede și el câștigul? O familie de țigani gospodari, să zicem 10 inși dintr-o familie, plecau, de exemplu, cu 10 t de porumb știuleți. Care vroia boabe, primea boabe. Apoi, fiecare dintre cei 10 avea dreptul la un sac de ceapă și per familie, puteau să ia și 20-30 de sticle cu bulion, cu ardei și ce-și mai făceau ei acolo. Și, mai ales, erau așa bucuroși că le duceam acasă toată agoniseala unui sezon de muncă, că în vremurile alea nu aveai așa ușor acces la asigurarea transportului de marfă”, explică fermierul veteran.
În anii comunismului, după truda unei zile, rromii se retrăgeau la barăci, își spălau hainele și le întindeau pe sârme la uscat, se spălau, fiindcă apa era duium de la instalațiile de irigat și se strângeau ciucure în jurul focurilor care pâlpâiau între barăci, privind cum joacă vâlvătăile pe chipurile obosite ale celor apropiați și ascultând cântece și povești depănate până când pleoapele nu-i mai ascultau. Pe cei mai mulți, istoveala de peste zi și așteptarea muncii ce îi aștepta la crăpatul zorilor, îi făcea să lunece înspre barăci înainte să vadă jarul fumegând. ”Vorbeau, mai și cântau din gură, cei care nu erau obosiți, că cei care erau obosiți adormeau. Și toți aveau magnetofoane. Toți. Cu unul îmi amintesc că tot discutam eu, că avea vreo 4-5 copii și-mi zice: «domnu’ inginer, când iau banii acum, îmi cumpăr văcuță la copii» și într-o zi și-a luat banii pe vreo 2-3 luni, că așa le dădeam, când îmi ziceau ei să le dau, și-l văd că vine beat de la oraș cu un radiocasetofon la subraț:«Păi ce faci mă? Cum rămâne cu văcuța?» «Păi nu mai iau văcuță, că acum am muzică». Muzica era parte din ființa lor. Erau neamuri între ei și în în jurul fiecărui foc se grupau pe neamuri. Fiind mai multe focuri, seara era pericol de incendiu, că aveam și barăcile și solariile în fermă, așa că trebuia să am grijă și de treaba asta. Făceam instruiri, aveam un paznic instruit să fie atent ca nu cumva să scape vreo flacără de sub control și în apropiere pusesem și cisterna de apă, ca să spele, dar și ca să putem interveni la nevoie”, descrie atmosfera din tabără la ceas de seară.
Are doi fii, pe care i-a făcut să aibă opinii ferme despre agricultură
După decenii dedicate producției legumicole, în ultimii ani ai lui Iosif Țicra la Agroleg Silistraru, societatea a decis să migreze preponderent înspre cultura mare. ”Legumicultura mergea și noi chiar am funcționat bine și produceam cantități mari de legume, până când au dispărut fabricile de conserve. Ajunsesem ca în ultimii ani să vindem roșii la Râmnicu Vâlcea, la Annabella. E o unitate de elită acolo, în județul Vâlcea, care se ocupă de legumicultură. Ei cumpărau legume de la noi, în loc ca noi să avem fabrica de conserve Zagna-Vadeni, care a fost a Brăilei și care înghițea sute de tone de legume pe zi și din Brăila și din Galați. Ea a dispărut de pe zona asta și atunci nu mai era rentabilă legumicultura pentru industrializare. Mai era și Fabrica de conserve de la Tecuci, însă ei aveau fermele lor și-și produceau legumele proprii”, explică Țicra, care în 2018, ajuns deja la 70 de ani, a decis să-și vândă participația la Agroleg Silistraru, după ce fii lui au decis să își croiască alte drumuri în viață.
Tatăl lor crede că au făcut-o, deoarece el a fost un antimodel pentru ei, fiindcă e greu de înțeles care e bucuria vieții la un program de muncă: 5.00 AM-22.00PM. ”Bucuria mare era că mâncai și adormeai pe scaun”, se autoironizează Iosif Țicra.
”Eu chiar glumeam, că atunci când plecam din fermă, ziceam: «mă duc și eu la dormitor acum». Ca să muncești cât am făcut-o eu, trebuie să ai familie care să te înțeleagă. Am doi fii. Am vrut ca măcar unul dintre ei să vină după mine, însă cunoscând programul meu au plecat unde-au văzut cu ochii. N-am reușit să îi câștig pentru agricultură, deși când erau mici îi duceam de mici pe fermă, le plăcea în căruță și duceau apă la oameni. Ei, pe măsură ce-au crescut, viața de oraș i-a captat și au spus: «nu ne place în agricultură». Cel mai mic a terminat ASE și are o companie de cafea, iar cel mai mic a terminat filosofia, a făcut un master în filosofie la Kingston College în Londa și trăiește în Liverpool, unde prestează servicii de traducător pentru autoritățile britanice. Aș fi putut să le dau un pachet de acțiuni care totuși valora ceva, însă refuzul lor arată clar că activitatea mea a fost una foarte grea”, abordează, deși nu-i e tocmai ușor și acea fațetă, dură, dar reală, a vieții sale.
Una în care a sacrificat momente cheie din timpul cu cei dragi, pentru a nu scăpa hățurile unei ferme legumicole de 3000 ha și în care a fost prea ocupat cu apăratul instalațiilor de irigat de hoți, cu maximizarea producțiilor la hectar și cu optimizarea randamentul lucrătorilor.
Retragea din activitate a fost una paradoxală. ”Cum am ieșit la pensie, cum m-am trezit cu hipertensiune și cu diabet, iar doctorul mi-a spus: «domnul Țicra, munca lipsește!». Și de atunci, în fiecare dimineață sunt prezent la program, Eu am obligația să muncesc fizic, că dacă nu muncesc fizic iau în greutate și de aici încep să apară altele”, declară amuzat. Așa că, singur se îngrijește de grădina sa de peste 3.000 mp, pe care o are la țară, efectuând cu scrupulozitate toate lucrările, atât pe partea de livadă, cât și în grădina de legume. O singură operațiune a externalizat, stropitul pomilor, fiindcă nu mai are puterea să inhaleze aerosolii de pesticide, cu care s-a delectat ani buni în tinerețe.
