Cine va pierde noul „pariu cu agricultura”?
Lucian Davidescu -
Prima zi a anului 2014 a umplut de ridicol presa tabloidă britanică şi un număr de politicieni, după ce „milioanele” de români şi bulgari veniţi după joburi, cu care îi ameninţaseră pe cititori, nu s-au arătat pe aeroporturi. Sunt chiar estimări care arată că nou-veniţii au fost chiar mai puţini decât cu un an în urmă. Iar motivul este simplu – restricţia nu era suficient de puternică, cine voia să muncească putea să o facă. Mai puţin vizibil este deocamdată ridicolul de care s-a umplut o parte din presa serioasă românească, de mână cu politicienii. Valurile de străini care să dea năvală după liberalizarea pieţei terenurilor agricole întârzie să apară. Iar motivul este la fel de previzibil – de fapt, acelaşi: cine a vrut să vină a făcut-o deja, singurul lucru care s-a întâmplat în realitate de anul acesta este eliminarea formalităţii de a înfiinţa o firmă.
Sunt multe asemănări şi puţine diferenţe între cele două situaţii. Însă un punct uriaş le distinge: În Marea Britanie a fost doar un foc de paie mediatic, care s-a stins de la sine deîndată ce realitatea a infirmat aşteptările. În România, s-a aprins un foc mocnit şi imprevizibil. Aşteptările au dus la forfotă legislativă, decizii de afaceri şi creşterea preţului la teren până la un punct în care aproape nimeni nu mai face calcule de rentabilitate agricolă şi aproape toată lumea este convinsă că va găsi „the greater fool”, pe cineva şi mai fraier care să plătească şi mai mult. Este semnul limpede al unei bule; iar statul s-a grăbit să pună gaz pe foc promiţând garanţii de până la 50% pentru băncile care creditează cumpărarea de terenuri. Altfel spus, banca poate credita cumpărarea unui hectar până la dublul valorii sale economice fără să-şi facă griji că va pierde banii.
Scandalul de la CEC, în care au fost implicaţi chiar preşedintele ţării, Traian Băsescu, şi fiica sa este doar vârful unei piramide la a cărei bază sunt mii şi zeci de mii de cumpărători mai mari sau mai mici – oameni fără experienţă în agricultură dar vor să devină moşieri, fermieri cu experienţă care au calculat că e mult mai rentabil să vândă locul în câştig decât să-l lucreze, „samsari” care se ocupă cu consolidările de suprafeţe şi aşteaptă acum vârful. Statisticile arată o corelaţie puternică între preţul hectarului şi suprafeţele lăsate nelucrate în fiecare judeţ. Primele 10 judeţe în topul pârloagelor sunt toate în vestul ţării, unde scumpirile au început mai din timp şi s-au oprit mai sus – cu un vârf în judeţul Timiş, unde stau nelucrate 50000 de hectare – o suprafaţă cât Insula Mare a Brăilei.
Pericolul apare atunci când potenţialii cumpărători – după modelul Traian Băsescu – încearcă să cumpere un teren de la bancă fără să aibă experienţa necesară, pre baza unui raţionament mai degrabă matematic: subvenţia acoperă rata, producţia aduce profit iar din creşterea preţului am şanse să recuperez banii în câţiva ani. Un fermier cu experienţă ar fi ştiut că agricultura şi matematica sunt rude îndepărtate şi uşor certate: că indiferent de preţ lichiditatea terenului e mică – vânzarea poate dura luni sau chiar ani; că subvenţia nu vine la timp şi că există chiar discuţii la nivel UE ca modelul plăţii la hectar să fie schimbat; că producţia mai aduce şi pierderi pe care banca nu e mereu dispusă să le acopere; că seceta, hoţii sau saturarea pieţei pot face în cash-flow găuri care pot duce la faliment imediat, chiar dacă cifrele pe termen lung arată bine.
Pentru proaspătul moşier este totuşi un pariu destul de bun. Dacă câştigă, păstrează banii. Dacă pierde… pierde banca. Şi pentru bancă e un pariu bun. Dacă afacerea merge, încasează dobânda. Dacă nu, vinde terenul iar restul de bani îi ia de la contribuabili. Pentru contribuabili pariul este însă prost – sub ei în lanţul trofic al garanţiilor nu mai stă nimeni.
