• ABONARE
  • Contact
  • Publicitate
  • Anunțuri
  • Audiență
  • Rețele sociale
  • Informații
  • Știri
  • Subvenții APIA
  • Vegetal
  • Zootehnie
  • Bursă cereale
  • Agribusiness
  • ARHIVA
  • CĂUTARE
  • Paul Diaconu, fermier și profesor la ASE: Există o poziție inferioară a fermierului român în raport cu furnizorii de inputuri și traderii de cereale

    Daniel Befu -

    Prof. univ. dr. Paul Diaconu predă contabilitatea în cadrul Departamentului de Contabilitate si Audit de la Facultatea de Contabilitate și Informatică de Gestiune din cadrul Academiei de Studii Economice din București. Membru al Asociației Forța Fermierilor. Totodată, Paul Diaconu e și fermier, deținător al unei exploatații mixte, în vegetal și zootehnie. Prin intermediul mai multor societăți lucrează 2.200 ha în județele Alba, Cluj, Sibiu și Olt. Dintre acestea, 60% sunt pășuni. Partea de zootehnie e reprezentată de un efectiv de 2.000 de oi și 100 de vaci de lapte. Această dublă postură, de teoretician în economie și practician în fermă, îi oferă șansa unei perspective mai analitice a ”stării de sănătate financiară” a agriculturii românești. Din interviul acordat Agrointeligența, concluziile la care ajunge fermierul finanțist, sunt unele deprimante pentru domeniu.

    Agrointeligența: Care sunt principalele dumneavoastră teme de preocupare, în calitate de fermier?

    Paul Diaconu: Incertitudinile zilei de mâine, generate de situația socio-politică românească. Pe zi ce trece, situația generală socio-politică a României pare a se degrada, ne apropiem cu pași repezi de apogeul unei crize economice, amânată doar de intervenții decorative ale Guvernului, care amână din pix declararea stării de insolvență a statului, prin amânări de cheltuieli și neplata facturilor către marii furnizori ce activează în construcții și infrastructură. Încercând să păcălească deficitul, aceștia sunt practic incapabili să taie cu adevărat plaga cheltuielilor publice nesustenabile, la care a ajuns România prin susținerea unui aparat de stat supradezvoltat și ineficient, care nu numai că ne costă pe noi toți, dar ne și asuprește și ne încurcă, în loc să ne descurce. În orice domeniu înspre care am privi, politicile publice pentru a căror menire a fost concepută ideea de stat, sunt puse în practică de funcționarii veșnic montați împotriva contribuabilului și în total dezinteres și respect pentru acesta. Plătim decontul promovării în zona politică a mediocrității și oportunismului și inclusiv a oamenilor care au ceea ce se spune: “trecut imaculat”. A celor care nu fac, nu-și asumă și nici nu greșesc. Aceia ajunși prin vidul de competență în noile poziții, mai mult sau mai puțin de decizie, nu pot decât sa statueze diletantismul și mediocritatea la rang de standard de performanță. Deci, dinspre ei nici o speranță.

    Peste situația socio-economică locală, se suprapune și mai turbulenta situație socio-politică internațională și regională. Suntem în plin război între două falii de putere: Vest reprezentată de NATO și aliații săi și axa Rusia-China, căreia i se alătură o buna parte a Africii si, pe unele teme extrem de importante, India, Brazilia, Arabia Saudită, cu numeroase focare de conflicte latente, sau care deja au explodat – vezi Ucraina și Israel. În mod clar situația se tulbură de la o lună la alta și nu sunt semne de estompare a conflictelor și doar de deschidere a unor noi fronturi de uzură de ambele părți. Războiul din Ucraina este cel mai vechi, dar și cel mai păgubos focar pentru noi, care ne-a afectat în mod semnificativ întreaga economie, dar agricultura își are locul de cinste între ramurile cele mai lovite de actualul conflict. Fiind forțați să vândă la disperare și avand variante limitate de transport, cerealele ucrainiene ne-au doborât piața, îmbogățind vânătorii de oportunități și pe marii traderi dar ruinând micii producători. Deja afacerile românești din sfera producției au pierdut enorm, iar sumele minuscule ale ajutorului venit din partea UE și a statului român i-ar fi făcut pe fermieri să râdă cu lacrimi, dacă miza nu ar fi fost însăși supraviețuirea fermelor. Ajutorul pentru grâu, sau cel pentru animale, a generat sume hilare la nivelul fermelor, ducând în derizoriu munca aparatului funcționăresc de primire, colectare și procesare a cererilor. Râdeam amar de ANAF, că trimitea plicuri pentru somații de neplata unor sume de ordinul zecilor de bani, sau a câtorva leuți, dar și de APIA, care a procesat de zor ajutoare de urgență de ordinul sutelor de lei, care nu ar fi ajuns nici pe o măsea, vacilor înfometate de lipsa de furaje din anul 2022. Suprapuse peste presiunea pe fundamentalele centre de livrare ale cerealelor, care se rezumă în fapt la blocarea portului Constanța, au venit și riscurile de transport maritim din Marea Neagră, unde plutesc mine în derivă, Și ca tabloul internațional să rămână și mai complicat, embargoul pentru produsele de origine rusă, a afectat sensibil piața îngrășămintelor și a inputurilor, care a dat peste cap toate instinctele de bună gestiune comercială ale agricultorilor, făcând ca unicii câștigători, să fie cei care au mizat pe ofertele de ”last minute” ale furnizorilor.

    Citiți și: Paul Diaconu, fermier și profesor la ASE: Prețul laptelui ar trebui să fie 3-3,5 lei/l la poarta fermei

    Agrointeligența: În contextul general descris de dumneavoastră, piața a fost afectată per ansamblu, sau există ramuri ale agribusiness-ului care au o poziție mai robustă în raport cu celelalte?

    Paul Diaconu: Există o poziție inferioară a fermierului român în raport cu furnizorii de inputuri și traderii de cereale. De trei ani, de când ne zbatem în numeroasele turbulențe economice, poziția fermierului român a fost de prea puține ori în zona câștigului, iar manipulările, atât din partea marilor furnizori de inputuri, cât și a traderilor de cereale, au fost masive și ne-au provocat pierderi grozave.

    Eram obișnuit să ascult dealerii de inputuri doar cu ”jumătate de ureche”, întrucât știam că au povești bine ticluite dictate de șefii lor, pentru a ne crea temeri și a ne determina să cumpărăm când și cum doreau ei, dar, sincer, ca să-l citez pe regretatul Sergiu Nicolaescu: “m-au ciuruit”. Da, și eu am pus “botul” la penuria artificial creată, pentru a ni se vinde îngrășăminte la suprapreț și, acum, când am început să merg pe firul poveștii am văzut cam cine aduce cu adevărat îngrășămintele în România, dar și în alte țări vecine și cam ce legături politice au cu toții. Panica creată în piață, pe care autoritățile nu au știut să o atenueze, ne-a determinat să cumpărăm scump îngrășăminte și să vindem, poate prea ieftin, cerealele. Dar asta este, am văzut din actuala tendință de corecție brutală a prețurilor, că ulciorul nu merge de multe ori la apă, mai ales dacă are la bază o minciună și prețurile au ajuns din nou acolo unde trebuie să fie, printr-o corecție binemeritată. Acum, dacă mă întrebați dacă mai pot să scadă și mai mult, sincer pot să vă zic că nu cred, căci, totuși, nu este o marfa perisabilă, precum cerealele noastre, ci e una care se produce pe măsură ce se vinde în piață, iar prețul materiilor prime de bază nu a scăzut semnificativ, exceptând gazul, însă înjumătățirea prețului gazului, se reflectă deja în înjumătățirea prețului îngrășămintelor azotoase.

    În piața inputurilor, va avea în mod cert loc un recul al prețurilor, însă, totuși nu va fi atât de mare ca la îngrășăminte, căci presiunea inflației este semnificativă în piață și nu cred că putem asista la înjumătățiri de prețuri, ci doar la reduceri de 20%, până la 30% în unele situații speciale, unde marjele vor permite.

    În ceea ce privește cumpărătorii de cereale din România, observ o modificare a pieței, diferențele de preț între fermă și port sunt mari, generate de lipsa transporturilor specializate, dar mai ales de lipsa retururilor din port, cu mărfuri pentru țară, care se pot transporta la benă și la înăsprirea controalelor ISCTR legate de transportul la supratonaj, cel puțin pentru autotrenurile românești. Istoriile că poți transporta 40 de tone odată, de grâu sau porumb, sunt amintiri frumoase, căci portul nici nu descarcă tonaje mai mari decât cele legale, ceea ce face ca economiile care se făceau prin transportul la supratonaj, să dispară. Iar camionul consumă oricum mult și dacă merge cu 24 de tone și dacă merge cu 40 de tone, și deci, practic costul transportului s-a dublat, prin intrarea în legalitate, combinată cu creșterea prețului motorinei. Intrați în competiție în mod brutal cu uriașa piață de vânzare a Ucrainei, fermierii români s-au trezit nu numai cu prețuri mici, dar și cu o cerere redusă și o ofertă de transport mai pretențioasă: vechile povești cu încărcarea mărfii din câmp, luându-le locul mai profesionalele livrari din silozuri și eventual a unei mărfi calitative, chiar condiționate. Discountul pentru calitate și umiditate, au împins prețurile la poarta fermei la nivelul anului 2017, pe când costurile au fost de 2022, deci singurul război câștigat era să marchezi o pierdere cât mai mică, nicidecum să te gândești la profit și principala preocupare a fermierului român a fost cum să o mai rostogolească o dată.

    Agrointeligența: Concret, care au fost schimbările resimțite de dumneavoastră, ca fermier, din piața cerealelor și a animalelor, generate de restrângerea cererii și a transportatorilor?

    Paul Diaconu: Așa cum vă spuneam, numărul intermediarilor s-a restrâns, fermele mici de animale s-au înjumătățit ca efective, competiția cu produsele și prețurile ucrainiene a fost masivă, deci cererea locală a devenit sensibil mai mică, ceea ce ne-a condus spre nevoia de a face eforturi pentru a vinde produsele în piață. Vechile istorii, cu vânzarea din câmp, cu zeci de telefoane de cumpărare de cereale în timpul campaniilor agricole, s-au transformat peste noapte în povești de gura sobei, piața devenind mai pretențioasă și mai concentrată. Trecerea abruptă în legalitate a transporturilor, deci înjumătățirea, în fapt, a capacității de transport și dublarea în corespondență a prețului, a făcut ca marfa, mai ales cea transportabilă de la distanțe mari: vezi Transilvania, Banat și Crișana, dar și Nordul Moldovei, să aibă un cost de transport extrem de scump, acesta ajungând și la 30% din prețul de vânzare în principala locație de vânzare, devenită Portul Constanța.

    Estimez că piața, în următorul an – atenție vorbesc la singular – se va modifica dramatic în sensul profesionalizării, iar vânzarea tradițională din câmp, va fi extrem de păguboasă, clienții devenind mai exigenți în ceea ce privește condițiile de calitate și legalitate a transportului.

    Agrointeligența: Vorbiți de costul inputurilor, cotațiile cerealelor și impactul războiului din Ucraina. Acești parametri sunt unicii care definesc starea de criză în care se află agricultura?

    Paul Diaconu: Seceta persistentă multianuală din diversele zone ale țării și presiunea asupra culturilor de cereale sunt un factor dramatic, însă doar în anumite areale. Fermierii specializați pe cultură mare din aceste zone afectate de secetă se gândesc ca la ”un vis frumos”, la scenariul în care ar fi avut șansa de a se confrunta doar cu necazurile expuse anterior, care au lovit toată breasla.

    Pentru a se obține furtuna perfectă, seceta pedologică instaurată în Sud și Est a ruinat efectiv și pe cei mai calculați agricultori, epuizându-le și ultimele rezerve de valoare, acumulate în ani în propriile afaceri. Spre rușinea mea, noi doar în anul 2021 și 2022, în Transilvania am suferit de secetă, căci anul 2023, deși a fost un an secetos, unele excepții ne-au salvat atât la cultura de păioase, cât și la cea de porumb, de la contraperformanțe extreme. Așa că trebuie să vorbim cu rușine și reverență față de confrații noștri, în acest context. Spun asta fiindcă, spre deosebire de dezastrul din Sud și Est, noi anul acesta am făcut ceva producție la grâu – unii dintre noi au făcut și 8-9 t/ha și o producție onorabilă de porumb – chiar și eu, pe unele parcele de șes am obținut 10t/ha. În zona noastră, la fel ca peste tot în România știți că ne conducem dupa semnele naturii și tradiții populare și legat de ploile de vară, noi avem o tradiție că dacă plouă de Sfântul Medard – sfânt sărbătorit de maghiari pe 8 iunie – atunci 40 de zile plouă încontinuu. Și noi, românii, alături de maghiari, ne rugăm de ploaie în acea zi – asta apropo și de conviețuirea noastră comună în Transilvania – și sfântul ne-a dat ploaie 40 de zile, așa că am făcut porumb. Deci avem cât de cât ce vinde, chiar dacă nu la un preț mulțumitor. Și dacă îmi permiteți, tot anecdotic vă spun că de Sfântul Ilie, nici noi, românii, nici maghiarii, nu ieșim pe câmp de frica furiei sfântului, existând multiple exemple de accidente tragice în acea zi cu țărani care au zis că sfinții sunt doar în biserici, însă au văzut pe propria piele că dacă nu-I respecți, pierzi poate și viața, în zile precum cea a sfântului mai sus pomenit.

    Seceta nu e unicul factor pe care vreau să-l menționez, deși mi se pare cel cu adevărat crucial pentru însăși viabilitatea unui fermier. Aș mai menționa și vulnerabilitatea fermierilor în fața unui sector bancar tot mai exigent cu datornicii privați. Statul e aici marele nostru competitor. Am vândut prost sau deloc, am cumpărat scump și cu garanții. Suntem practic mânați către haita băncilor creditoare, care să ne permită să rastogolim o datorie cu alta, însa și aici nu suntem singurii. Piața a fost secătuită de setea Guvernului de credite pentru acoperirea deficitului bugetar, așadar băncile nu sunt extrem de presate să caute mici clienți, care să mai fie și afectați în mod evident de numeroasele turbulențe din piată și care au un risc de neplata datoriilor semnificativ. Deci și aici piața nu mai este ca altădată și tot mai puțini sunt primiți la masa creditării. Iar ceea ce este și mai grav, la costuri mult mai mari, sensibil păguboase pentru debitori. Deci și aici agricultorii au o problemă. Băncile vor mai multe garanții, mai multă certitudine în afaceri și mai multă performanță.

    Agrointeligența: Vă percep ca fiind foarte nemulțumit de rolul jucat de statul român în economie. L-ați invocat în mai multe rânduri în acest dialog.

    Paul Diaconu: Ce am spus e adevărat, Și nu e tot. Sistemul fiscal românesc își închide ușile bunăvoinței în fața fermierilor. Ca și cum competiția statului în piața creditului local nu ar fi fost suficientă, ca și cum scrupulozitatea bruscă în materie de respectarea normelor ISCTR nu ar fi fost o povară în plus în cârca fermierilor, ca și cum nu s-ar fi întâmplat lipsa de sprijin real din partea statului pentru zonele afectate de secetă, începând din 2020, încoace – unele atât la culturile de toamnă, cât și la cele de primăvară -, ca și cum absența unei voci puternice a statului român în relație cu Bruxellesul pentru obținerea de despăgubiri care să reflecte cu adevărat pierderile suferite de fermierii români din cauza tranzitului grânelor din Ucraina n-ar fi fost nici ea îndeajuns, acum ni s-a mai aplicat o lovitură. Nu o să-i zic de grație, fiindcă sper să îi rezistăm și ei. E vorba de noile reglementări fiscale și de numerar care erau să paralizeze businesul agricol și care deocamdată doar îngenuncheat și mai mult. Ceea ce trebuie să recunoaștem e că piața agricolă era o piață semnificativ monetarizată, adică care folosea cash-ul sau echivalentele lui în mod excesiv, iar noile restricții au redus posibilitățile de comerț tradiționale și au împins totul spre sistemul bancar, poate încă insuficient pregătit de dinamica tranzacțiilor din agricultură.

    Agrointeligența: Credeți că băncile sunt nepregătite?

    Paul Diaconu: Da, domnule. Multe bănci încă nu înțeleg că noi terminăm de încărcat camionul la 11 noaptea și dorim să vedem la acea oră dovada plății, chiar dacă cumpărătorul a plătit din altă bancă. Altfel avem niște riscuri majore pe care sistemul bancar nu le înțelege. Creșterea impozitării, dar și a violenței colectării de către ANAF a creanțelor în acest an de pierderi multietajate, nu face decât să crească presiunea pe și așa slăbitele afaceri agricole, care ajung de multe ori să funcționeze din poprire în poprire, blocând practic în mod dramatic fermele și aruncându-i pe unii spre zona neagră a nedeclarării salariaților sau a tranzacțiilor comerciale, de frica blocajelor ce ar putea urma.

    Agrointeligența: Ați pomenit de statul slab, care nu a știut să se lupte cu Bruxellesul pentru niște sume corecte pe care să le primească fermierii români. Însă nu ar fi fost cumva și datoria Europei să înțeleagă prin ce dramă trece această ramură de activitate atât de importantă pentru țară.

    Paul Diaconu: Eu mă întreb dacă mai dorește UE să finanțeze cu adevărat securitatea alimentară europeană, sau are alte priorități? Parerea mea este că nu. În Bruxelles vechea gardă, cea a făuririi uniunii statelor dezvoltate și a răspândirii prosperității a apus, în defavoarea noii generații, care dorește să facă din Uniune un pol al cercetării și dezvoltării, al făuririi de noi tehnologii revoluționare, care să protejeze mediul înconjurator și să-l transforme într-un partener social intangibil, intrând în conflict cu filosofia afacerilor noastre, ale fermierilor, care presupun supunerea naturii în interesul și spre folosul omului. Conceptele lor sună bine, acum când riscul alimentar pare să fi părăsit Europa, iar criza de supraproducție a creat probleme serioase businessului comunitar. Cu burțile pline e frumos să faci filosofie, mai ales că generatiile actuale nu cunosc ceea ce înseamnă sceptrul foametei, mulți fiind prin excelență niște supraponderali, care se zbat în cure de slăbire și diete interminabile și tot atât de ineficiente.

    Ce facem cu businessurile din agricultură, în acest context complex, e greu de răspuns. Sunt ani grei, mai ales pentru noi, românii și mai ales pentru cei care își propuseseră să facă în agricultură un business, deci chipurile să aibă la un moment dat și un câștig. Seceta, arșița, fenomenele extreme, prăbușirea prețurilor la produsele vândute, limitarea pieței inputurilor, lipsa forței de muncă, fiscalitatea, sunt puține din multiplele probleme ale oricărui business din agricultura românească și e drept că luând prin comparație cu eficiența altor industrii, mulți dintre noi fie nu mai pot, fie se întreabă serios pentru ce să mai continue. Nu am un rășpuns general valabil, căci fiecare în zona lui, în comuna lui, sau în familia lui, până la urmă are o situație aparte, însă ceea ce pot spune este că ”totul este trecător”, iar ”după ploaie vine și soarele”. Deci cine vede prin agricultură nu doar o modalitate de a investi niște bani și a câștiga musai de pe urma lor, ci și un mod de viață, ar trebui să înțeleagă că așa este în viață: sunt și cumpene și ține de noi să avem tăria să trecem peste ele, să nu acționăm impulsiv și să dăm cu piciorul unei munci pe care am făcut-o, poate, zeci de ani la rând. Vă vorbesc atât ca profesor la ASE, cât și ca fermier trăit și pățit în țara asta, că tot timpul există o soluție la problemele financiare, oricât de greu ar fi și dârzenia în astfel de momente și rezistența la presiunile creditorilor sunt calități care fac din noi, în final, învingători.

    Fermierii adevărați trebuie să-și reamintească că nu sunt numai vremuri bune, că activăm într-un sector cu, poate cea mai mică viteză de rotație a banilor și cu, poate, cele mai mici marje de profit și că este firesc să ne meargă prost, mai ales când altor afaceri le merge bine. Însă cu siguranță vor veni și vremuri mai bune. De regulă businessul în agricultură este rentabil când în toate celelalte businessuri bate vânt de faliment. Așa a fost și în 2009, așa va fi tot timpul. Este un tip de business ce funcționează în contratimp, deci sfatul meu, pe cât posibil, este să ”REZISTAȚI” cu orice chip. Vor veni sigur și pentru noi vremuri mai bune. Acum, de fapt, se cern în zona noastră, afacerile sustenabile de cele pe care conjunctura le răpune. Deci aveți răbdare și determinare.

    Agrointeligența: Acum să lăsăm fermierul și să vorbim un pic cu specialistul în economie. Istoric vorbind, pe termen lung, cât de rentabilă a fost agricultura dacă derulăm ultima sută de ani?

    Paul Diaconu: Greu de spus. Până în anii ’40, agricultura în România era una cu puternic iz medieval. Tehnologiile au pătruns doar în ultimii 10-15 ani ai perioadei, prin apariția tractoarelor și batozelor, așa că am putea concluziona că, în fapt agricultura era una de subzistență, menită să asigure un trai mai bun, sau mai prost, familiilor de țărani din România. După anii ’50, odată cu colectivizarea, a urmat o perioadă de recul, după care economia socialistă, acaparând toate frâiele economiei și terminând de achitat datoriile de război către Rusia, a determinat un oarecare progres și în agricultură, prin introducerea tehnologiilor moderne intensive, care au culminat cu industrializarea agriculturii în anii ’80-’90. Totuși, marile IAS-uri românești nu erau sustenabile, la anumite intervale de timp au beneficiat de ștergerea datoriilor către stat, sau către anumiți furnizori de inputuri, pentru că nu mai erau capabile, cu tot controlul socialist, să ofere produse ieftine și să fie și rentabile. Deci statul subvenționa această ramură, sub o formă sau alta. Lăsată de izbeliște și dezorganizată, prin mica împroprietărire din anii ’90, agricultura a primit o lovitură grozavă din punct de vedere economic, suferind un recul puternic, care a condus la dispariția multor afaceri agricole în anii 1997-2007 și milioane de hectare rămânând pustii și înțelenite. A fost un concurs al distrugerii vechilor structuri economice și formării altora noi, cu consecințe financiare extreme pentru România, dar în final, odată cu introducerea subvenționării prin mecanismul european, aceste afaceri au recuperat sensibil din înapoierea sectorului ajungând printre cele mai finanțabile din România. Este adevărat că începând cu anii 2020, noua politică europeană, combinată cu tulburările economice și sociale crescânde, au afectat puternic afacerile noastre, dar acolo unde se tulbură apele, pot apărea în timp oportunități care ar trebui vânate de oamenii care încă mai rezistă în sistemul agricol românesc.

    Agrointeligența: În ce notă creionați epilogul acestui dialog?

    Paul Diaconu: E rău, din ce în ce mai rău. E clar că nu facem profit, e clar că bancile fug de noi ca de purici. Au și de ce. E clar că UE nu mai este așa de interesată de viața noastră. Putem muri mâine, că nu o doare sufletul -un poluator mai puțin- însă nu mor caii când vor câinii. Trebuie să supraviețuim, nu trăim pentru profit, ci trăim pentru familie și pământul nostru, animalele noastre cu iarba din fânețe și pomii din grădină, viile noastre cât timp putem să le ținem în viață, le vom ține și toamna vom stoarce strugurii din ele. O să traim alături de toate aceste daruri și cât timp o să putem, vom merge mai departe.


    Te-ar mai putea interesa

    Prețul roșiilor românești s-a prăbușit după sărbători. Cât costă acum un kilogram de tomate la fermieri Guvernul a majorat bugetul APIA. Când ar intra în conturi subvenția de 100 euro Cum va fi vremea în această săptămână. Anunț de la șefa ANM

    Ultimele știri

    Analiști: Prețul rapiței ar putea ajunge din nou la peste 500 euro/tonă Prețul grâului românesc a sărit de 1.100 de lei tona. Traderii își fac ”rezerve” Nicolae Ciucă, la Agriplanta: ”Am avut 24-26 de stupi, mă ocupam de ei. Albina simte omul”