Ce e violet, nu e lavandă şi se vinde cu 200 de euro kilogramul?
agrointeligenta.ro -
Are culoarea violet, ca şi lavanda, fiind asociată cu tot ceea ce este „exquisite” (rafinat, elegant, exclusiv) – şi ştim, doar că asta aduce bani, mulţi bani. Este violeta sau cum se spune pe la noi, vioreaua sau toporaşul (viola odorata).
Violeta (Viola odorata) poate fi una dintre cele mai darnice „culturi profitabile”. Fragranţa ei specială este căutată în fabricarea parfumurilor, a aromării ceaiurilor, lichiorurilor şi bomboanelor; petalele ei zaharisite sînt un deliciu în sine, asta când nu devin ingredientul de bază al cremelor şi pastelor din cofetărie (inclusiv din celebrul macaron). Este apreciată în aromoterapie şi fitoterapie.
Viola odorata include câteva sute de soiuri – 500. Unele soiuri sînt sălbatice şi sezoniere altele sînt de cultură. Sălbatice sau nu ele au acelaşi parfum distinct cu variaţii uşoare de la soi la soi. Este o plantă foarte robustă intrând în intervalul de rezistenţă 3-8 (temperaturi minime −40°C,-12°C). Atât florile cât şi frunzele sînt valorificabile.
Francezii sînt cei mai mari maeştri în exploatarea violetei ca şi „cultură profitabilă”. Secretul lor este unul singur – mistificarea. Ei şi-au creat un brand naţional prezentat şi „cultivat” în timp drept etalon, Violetele de Toulouse – foosindu-se de brand pentru a-şi crea un avantaj competitiv faţă de producători din alte ţări. Practic francezii vor să acrediteze ideea că violetele „adevărate” sînt doar violetele „de Toulouse” şi doar dacă sînt cultivate în Franţa.
Este doar o mistificare – în primul rând pentru că „violetele de Toulouse” au fost aduse din Italia (este o Viola odorata Parmensis, care şi ea la rândul ei a fost adusă din Spania) şi în al doilea rând pentru că regiunea nu le face prin nimic deosebite. Violeta de Toulouse nu este un produs de „terroir” în adevăratul sens al cuvântului – cum sînt strugurii de Burgundia (care nu pot fi disociaţi de regiunea care le dă numele) – solul nu are nicio compoziţie specială iar climatul este unul specific spaţiului dintre Atlantic şi Mediterana. Fără a se uita pe etichetă niciun specialist nu ar putea face diferenţa între Viola odorata Parmensis cultivată în Franţa şi cea cultivată în Italia, Spania sau Portugalia, sau oriunde în Europa – singurul lucru pe care l-ar putea spune ar fi dacă are de a face cu o plantă culeasă la momentul optim sau nu (aceasta influenţând calitatea).
Francezilor le poate fi datorată însă crearea unui evantai foarte larg şi diversificat de utilizare a violetei care includ toate domeniile ce ţin de miros şi de gust – fapt care le asigură cultivatorilor o cerere în continuă creştere şi implicit venituri.
În parfumerie şi cosmetică se produce „eau de violette”, se produc săpunuri, creme şi rujuri. Conex, în armoterapie şi wellness se produc lumânări aromate şi chiar şi săculeţi de plante pentru pus printre haine. În fitoterapie, se foloseşte infuzia pentru proprietăţile antiseptice şi cicatrizante (este folosită în tratamentul bronşitei şi al ulcerului gastro-duodenal – ameliorând starea bolnavului, este antioxidant) – conex ea poate da gust unor infuzii mixte (în general în asociere cu ceaiul negru), consumate pentru pura plăcere. În cofetărie petalele zaharisite se consumă ca atare fiind foarte apreciate. Tot în cofetărie se prepară jeleul de violete, sirop de violete (are utilizare şi în fototerapie), dropsuri de violete. Conex aroma de violetă poate fi folosită în ciocolaterie şi patiserie – ciocolata cu aromă de violete este foarte apreciată la fel ca şi faimoasele macaron cu aromă de violete. În domeniul băuturilor distilate fine se produce lichiorul de violete(foarte apreciat fiind „creme de violette”). În gastronomie violeta poate fi folosit ca şi condiment pentru aromatizarea salatelor.
În cea mai simplă formă de valorificare – petalele culese şi uscate se vînd la preţul de 20 euro suta de grame – în general în pliculeţe de 50 de grame. Într-o formă de procesare nu foarte complexă – prin zaharisire – se vând la preţul de 75 de euro per kilogram. Violetele sînt plante foarte generoase cu cei care le cultivează – uleiul volatil se află nu doar în florile ci şi în frunzele plantei (în industria cosmetică – fabricarea parfumurilor – se face diferenţa între uleiul esenţial obţinut din florile şi frunzele violetelor – acestea având proprieăţi olfactive diferite).
Producţia pentru profit a violetelor a avut şi încă are ca principal vector industria cosmetică. Când, în jurul anilor 1850, industria cosmetică franceză a început să producă pentru export, cererea pentru flori şi frunze de violete a crescut proporţional cu cea a pieţei internaţionale a „brandurilor” franceze de parfum. Pe la 1900 se distilau 200 de tone de flori şi 100 de tone de frunze. În anii 1950 din păcate industria chimică a produs un substitut de sinteză al esenţei din floare de violetă, mult mai ieftin pentru producţia de serie a parfumurilor, iar cererea pentru acest segment aproape a dispărut (doar parfumurile personalizate, foarte-foarte scumpe folosesc azi ulei esenţial de floare de violetă). În anii 1960 producătorii francezi au început să fie concuraţi de cei egipteni – Egiptul devenind cel mai mare producător internaţional de ulei esenţial de frunze de violetă avându-i drept clienţi principali pe producătorii francezi de parfumuri (care uită în general să menţioneze faptul că violetele provin din altă ţară decât Franţa). Această presiune a egiptenilor, care vindeau mult mai ieftin i-a împins pe cultivatorii francezi să îşi reducă constant suprafeţele cultivate şi producţia în anii 1980. În acest moment cultura pentru profit a violetelor este concentrată în Tourette sur Loup unde suprafaţa dedicată se ridică la 20 de hectare exploatate în sistem cooperatist.
Scăderea cererii din partea industriei cosmetice i-a determinat pe cultivatorii de violete să caute alternative în ce priveşte utilizarea acestei culturi de către alte ramuri industriale. În acest moment cea mai mare parte a producţiei de flori de violete este folosită în industria alimentară – sub forma petalelor zaharisite – în fitoterapie – sub forma infuziilor sau ca aromatizant al ceaiului negru.
Violetele nu sînt un monopol francez – deşi francezii se străduie din răsputeri să acrediteze această idee prin strategia lor de branding. Specialiştii în gust şi miros găsesc cuvinte de laudă pentru multe varietăţi de viola odorata cărora le subliniază trăsăturile specifice.
Şi soiurile sălbatice de viola odorata precum, viorelele sau toporaşi – pot fi valorificate economic ele ieşind în evidenţă prin nuanţe discrete, uşoare şi proaspete – care îşi pot găsi căutare în „producerea” unui anume gust sau miros. Acestea sînt valorificate prin culegere şi colectare în herbosterii şi centre fitoterapeutice.
