PORTRET DE FERMIER: Nicolae Sitaru – profit în fermă și prosperitate pentru comunitate
Daniel Befu -
Ialomițeanul Nicolae Sitaru este o voce a spațiului public, cu profundă înțelegere a fenomenelor ”bune” și ”rele” din mediul rural și a soluțiilor pentru o agricultură mai bună. Poate tocmai din acest motiv este un fermier de succes, cu rate de profit sănătoase, care în anii buni ajung la 30%. Pare solitar, dar e un solidar. E vicepreședinte LAPAR și cofondator al Asociației Cultivatorilor de Cereale și Plante Tehnice Ialomița, cu aproximativ 200 membri, care lucrează 90.000 ha. O solidaritate pe care o exprimă și la scară mică, în satul natal, unde lucrează cu inputurile și utilajele lui terenurile angajaților și rudelor lor, iar la recoltat le oferă producții similare cu cele obținute în ferma lui. Adică lucrează pământul semenilor ”cu același suflet” ca pentru sine. Din toate aceste motive, Agrointeligența a decis ca în cadrul proiectului editorial ”Portret de fermier”, să prezinte povestea de viață a lui Nicolae Sitaru.
A trăit în propria-i familie experiența unei generații de țărani de sacrificiu
Inima Bărăganului. Din mersul mașinii, din loc în loc, pe câmp, la ceas de toamnă vezi câte-un vârtej de fum maroniu care se ridică furios spre văzduh. Te apropii și vezi un tractor arând. Tot din loc în loc, vezi vălătucul de colb ridicându-se spre cer și te aștepți să vezi tractorul. Dar nu e decât un vârtej. Ogoarele sunt presărate din loc în loc cu băți, stufăriș și pescarii aferenți. Undeva, aruncat în câmp e și satul Orezu (comuna Ciochina), locul de baștină și cartierul general al fermei lui Nicolae Sitaru.
Ca orice poveste și cea a lui Sitaru are un început: ”De când m-am născut, am deschis ochii pe agricultură. Aveam animale în curte, aveam găini, aveam porc, vacă am avut tot timpul. Asta a fost sursa noastră de existență tot timpul. Nu aveam bani ca să cumpărăm alimente. Mama mea făcea pâinea. Eu până la 20 de ani doar la cantina de la liceu am mâncat pâine de la stat”.
Când era țânc, trăgea cu urechea la tatăl său, în inima căruia rămăsese nostalgia vieții de țăran liber: ”Părinții mei au lucrat la CAP. Anterior, înainte de război au fost proprietari de pământ. Taică-miu la 19 ani a fost chemat la o perioadă de instrucție și pe urmă l-au luat și a plecat în război. A fost un an și ceva în război, după care a fost luat prizonier. De-abia după 9 ani a revenit acasă din lagăr. El a provenit dintr-o familie înstărită. Aveau ceva pământ la vremea aia familie înstărită însemna că avea ceva de genul 10-15 hectare de pământ. Nu erau boieri, ci oameni care aveau pământ, Erau clasa de mijloc a satului de-atunci, gospodari. Dar din ce știu de la tata, ei umblau desculți. Cumpărau pământ, dar în detrimentul restului cheltuielilor care erau necesare pentru un trai decent. Pământul era prețios pentru tot mediul rural de atunci, nu doar pentru părinții sau bunicii mei, care ca să cumpere pământurile astea, au făcut niște sacrificii mari. Și ăsta este motivul și pentru care pământul a fost atât de mult prețuit după Revoluție imediat, când toată lumea a vrut să ia pământul și își aduceau copiii de la București să-i ajute la treburile din câmp, numai că Legea 18 nu a fost făcută în oglindă cu Legea exproprierilor care ne-a lăsat fără pământ. Când le-a luat pământul le-a luat și inventarul agricol, ăla care era atunci: căruța, plugul, calul și tot ce mai aveau ei atunci și când le-a retrocedat cu Legea 18, le-a mai dat doar pământul”.
Sămânța gândului că socialismul nu-i un proiect menit să dăinuiască, i-o datorează tot tatălui său: ”Părinții mei au fost băgați printre ultimii în CAP, așa cum au intrat toți cei care au fost puțin mai pricopsiți. Au fost forțați practic de oamenii sistemului de-atunci. Sigur că s-au trezit dintr-o dată fără nimic după ce munciseră o viață și făcuseră sacrificii foarte mari să-și cumpere pământ pe lângă ce mai moșteniseră. Și țin minte că taică-miu după întoarcerea de la război, ne povestea de satele rusești care erau mult mai sărace decât satele noastre, pentru că rușii erau în comunism de mai mult timp și i se părea că au rămas foarte în urmă, deși culmea, românii lucrau pământul cu mijloace mai rudimentare decât sovieticii. Taică-miu a avut tot timpul o speranță că lucrurile se vor schimba și vă dau un exemplu din familie. Fratele meu în anii ’78-’80 a făcut un curs de un an la școala de partid Ștefan Gheorghiu ca să devină activist de partid. Și bineînțeles că toată familia s-a bucurat că na, el promovează și o să ajungă mai bine, cu excepția tatălui meu, care i-a zis să nu se ducă la școala asta, că nu va fi veșnic comunismul în România și că lucrurile se vor schimba. El tot timpul a trăit cu speranța asta, ca toată generația lui de altfel, de oameni cărora li s-au luat pământurile și bunurile în perioada aia. Mi-l amintesc pe tata cum se aduna serile cu alți bărbați la noi acasă și la lumina lămpii ascultau Europa Liberă în curte, la un aparat radio cu baterii și așteptau să vină americanii. La vârsta aia eu nu pricepeam ce se vorbește la radio, că nu ne prea lăsau în preajma lor. Era o altă disciplină, nu ca acum”.
Vârsta cea fericită nu face diferența între capitalism și comunism
Copilăria la țară a fost una în care micul Nicu a îmbinat muncile în agricultură cu bucuriile vârstei: ”Noi am lucrat la câmp de mici și înainte să lucrăm la câmp, ne trimiteau cu animalele. De la 6-7 ani te duceai cu oile pe câmp, aveai grijă de ele, mai făceai și câte-o baie, mai era și gașca acolo, că toți copiii erau în aceeași situație. Când era cald ne duceam la gârlă și ne scăldam, când nu, jucam țurca, purceaua și ce se mai juca pe-atunci”.
Cu vârsta responsabilitățile s-au înmulțit: ”În perioada aia s-a trăit cu bani foarte puțini. Pe la liceu deja eram ajutoare. Făceam zile muncă la sapă la porumb și alte munci necalificate. Însă nu se poate face porumb cu sapa. Era greu, era chinuitor. Nu e nimic vesel în a prăși zi lumină. Momentul de bucurie într-o zi de prașilă era când se sfârșea. Dar nu pot să mă plâng eu că am săpat extraordinar de mult. Eu am avut niște perioade episodice când am muncit prin vacanțe. Părinții mei, care au dat cu sapa toată viața, au fost chinuiți rău. Greul ei l-au dus, generația lor. Fiindcă eram mai sărac, eu am făcut liceul cu o singură canadiană de fâș. Luată în anul întâi un pic mai mare și care în anul cinci de liceu îmi era aproape cu mâneci scurte. Când am făcut facultatea, taică-miu avea 144 lei pensie, care însemna la cursul oficial vreo 7 dolari și maică-mea lucra la CAP și avea o retribuție de 500 lei, care însemna 20 dolari. Părinții m-au ținut foarte greu în facultate. Munceam și eu în fiecare vară. Mă urcam pe tractor să câștig niște bani. Mai erau și frații mai mari care mă ajutau cu câte puțin din puținul lor și trăiam. Și acum când vin pe la mine pe la fermă diverși musafiri, îi invit ca înainte să comenteze situația mediului rural, să se pună ei în situația generației părinților mei și să vadă cum ar trăi cu 30 de dolari pe lună, să-și facă casă, să-și ducă copiii la școală, să-i educe, să-i îmbrace. Toate astea din banii ăia”.
Nicolae Sitaru a absolvit un liceu industrial și facultatea cu specializarea inginer mecanic agricol: ”Asta mi se părea că mi se potrivește la momentul respectiv. Trebuia să ai o meserie. Venind din mediul rural, era o meserie adaptată mediului din care veneam”.
Prima lecție de eficiență a învățat-o la locul de muncă, de la un italian
Din 1984 de când a terminat facultatea, până în 1994 s-a angajat la Complexul de Porci de la Căzănești, la 8 kilometri de localitatea natală, ca inginer mecanic agricol: ”Am lucrat prima dată în fabrica de nutrețuri combinată. Fusese dată în folosință în anii ’80, motiv pentru care avea utilaje destul de actuale și de performante. A fost o școală pentru mine. Îmi amintesc că la acel FNC se lucra cu foarte mult personal. De pildă înainte de revoluție, în FNC lucrau peste 300 de persoane și în plus câți zilieri veneau, că veneau 30, că veneau 50, pe toți îi oprea la muncă. În ’92 eram șef la FNC la Căzănești și după ce am făcut o restructurare, mai rămăseserăm 230 de persoane, care produceam 120.000 de tone de furaje pe an. Și a venit un italian să vândă utilaje pentru FNC. Îl întreb pe italian în Italia cu cât personal fac ei 120.000 t de furaj pe an. Stă italianul și se gândește și zice «quattro». Și eu am rămas șocat: «nu quatro zeci» (sic!), «nu quatro sute», ci «quatro». Și mi-a zis că sunt și locuri unde sunt și «cinque». Mi-a zis că dacă fabrica ar avea 6 salariați, ar munci în afara eficienței. Gândiți-vă unde eram noi atunci, cam ce productivitate a muncii era. În plus, pe vremea aia oamenii erau și prost plătiți și din cauza asta mai plecau și ei la final de program fiecare în traistă cu câte 5 kile de furaje, că doar așa puteau trăi. Aveau un porc acasă, o găină, un ceva și trebuia să-i țină. Înmulțiți 5 kg cu peste 200 de oameni”.
A început vânzând materiale de construcții
În 1993, Nicolae Sitaru a simțit că FNC-ul de stat nu mai merge și și-a înființat propria societate, aceeași de astăzi, în paralel cu slujba la stat. A intrat în business-ul privat, făcând mic comerț, ca mai toți întreprinzătorii acelor vremuri. A început vânzând materiale de construcții, apoi a intrat în comerțul cu piese de tractoare și mașini agricole. Începutul n-a fost tocmai roz: ”Era destul de greu, că privații în perioada aia, mai ales în mediul rural, erau privți ca niște arătări. Comunismul încă nu ieșise din sângele multor oameni și eram priviți ca un fel de Coposu. Toți cei care încercau să facă ceva în sfera privată erau priviți ca un fel de dușmani ai poporului, de către marea masă a lumii satului de atunci”.
Ziua de 1 mai 1994 și-o amintește ca momentul în care a demisionat de la conducerea FNC-ului, plonjând cu totul în mediul privat. În toamna lui 1994 și-a cumpărat primele tractoare de la Brașov și câteva utilaje agricole cu credit subvenționat: ”Prima dată am început cu credit bancar, că n-aveam bani. Erau niște credite care subvenționau dobânda, că în perioada aia dobând a la bancă era undeva la 120-140%, prin ’94-’95 și era foarte complicat, pentru că chiar dacă inflația era foarte mare și cine se împrumuta avea un avantaj, că practic se capitaliza dacă rezista să-și plătească datoriile, totuși era complicat să ții pasul și să plătești creditele. Și statul, atunci, în 1994, a intervenit și a făcut o lege prin care subvenționa 70% din dobândă și în loc să plătești 140%, plăteai doar 40%. Cu creditul am luat 3 tractoare, 3 pluguri, 2 discuri, o semănătoare de păiaose, o semănătoare de prășitoare și am început să prestez servicii pe surpafețe mici, pentru oameni”.
În spatele creditelor luate de la bănci, a dus ani buni în cârcă emoția pierderii căminului drag: ”Singura mea avere era apartamentul pe care-l cumpărasem de la stat și care nici nu știu dacă era achitat complet la vremea aia. Acel apartament era singura garanție pe care o puteam pune la bancă la acel moment. Acel apartament l-am pus neîncetat, zi și noapte, fără nici o pauză, până prin anii 2000, garanție la bancă pentru toate investițiile acelor ani. După ce am reușit să devin solvabil, apartamentul nici nu l-am mai pus și nici nu-l mai pun. Și când l-am scos de sub gaj, am refuzat să-l intabulez. Eu n-am nimic din proprietățile mele intabulat, nici casa, nici apartamentul, tocmai din cauza asta, ca să nu mă tenteze vreodată gândul să iau vreun credit și să pun garanție casa. Pentru că pur și simplu a fost prea traumatizant. Oamenii și-au pierdut casele, unii și-au mai pus și ștreangul de gât. Drumul meu în afaceri n-a fost chiar ușor”.
În 1994 a lucrat primele 80 hectare
Erau ani tulburi, plini de provocări. Nicolae Sitaru era cunoscut în sat, pentru că era de-al lor și lucrase 10 ani în zonă, așa că nu i-a fost greu să adune laolaltă primele 80 ha pe care să le lucreze în regim de prestări servicii: ”A fost greu că n-aveam resurse, că pământ strângeai foarte ușor. Problema era că nu puteai să îl susții. N-aveai mijloacele materiale necesare, n-aveai garanții. Era o ruptură între două lumi, lumea care dispărea, cea asociativă a fostelor CAP-uri, care practic erau niște societăți private cu numele, dar care numai private n-au fost și o lumă nouă, de privați adevărați, care veneau, porniți pe drumul lor, un drum destul de greu dar care până la urmă s-a dovedit a fi mai sănătos”.
În plus, fermierul recunoaște că intrarea în noul domeniu a necesitat multă adaptare și învățare pentru a deveni competitiv: ”Veneam din altă zonă agricolă. Deși eram mecanic agricol nu lucrasem cu tractoare niciodată. De fapt, eu să fiu sincer am fost mai mult administrator de afacere decât specialist, ca să fiu sincer până la capăt. Însă mai și învățai, că nu era ceva imposibil și de multe ori învățai din greșeli, ale tale sau ale altuia. Cu timpul am învățat cu toții să facem agricultură încetul cu încetul. Am ajuns ca acum, în funcție de an să începem să luăm deciziile după experiență, după miros”.
În 1998 lucra deja 1.000 de hectare, iar în 2015 aproape 3.000
Coagularea terenurilor sub umbrela unor mari arendași sau proprietari își găsește o explicație foarte simplă la Nicolae Sitaru: ”Societățile din România au ajuns să aibă suprafețe mari fiindcă după Revoluție randamentul la hectar și eficiența erau foarte foarte proaste. Entuziasmul de la începutul anilor ’90 , când toată lumea s-a bucurat că a moștenit pământul și că va câștiga o avere s-a dezumflat repede. Au câștigat poate în primii 2 ani, poate fiindcă mai era oarece remanență de îngrășăminte de la ce mai făcuse CAP-ul în unele locuri, după care marea majoritate a celor care lucrau pământul au început să piardă bani, că nu mai aveau exercițiul lucrului pământului, nu aveau utilaje, așteptau la alții să le facă lucrările mecanice. Prestatorii de lucrări le făceau când le făceau, erau destul de scumpe și încet, încet lucrul pământului a devenit o povară, pentru unii foarte greu de susținut. În momentul ăla a apărut o clasă de oameni care au început să ia pământurile în arendă și chiar dacă aveau aceleași randamente mici pe suprafețe mai mari, puteau să își permită să cumpere un tractor, ca să poată să meargă înainte. Și erau și timpurile mai răbdătoare cu noi atunci. Atunci rezistam cu o producție de 3 tone de grâu la hectar și făceam și un mic profit. Azi cu o asemenea recoltă ar fi imposibil să reziști în piață și ai da faliment din primul an”.
Cel mai important pas din creșterea sa ca fermier a fost în 1998: ”Atunci am luat niște teren din IAS Lehliu. Era perioada când IAS-urile au constatat că nu mai au resursele necesare să-și lucreze terenurile și atunci am luat dintr-o dată o suprafață mare comasată, 500 ha. Atunci a fost o trecere de la o suprafață mai mică la o suprafață mai mare și a fost o trecere destul de bruscă”. La acel moment lucra în arendă alte 500 hectare ale sătenilor. Cu anii a ajuns să lucreze aproape 3.000 ha, din care 1.100 ha în propritate, în jur de 1.400 ha în arendă și 500 ha sub formă de prestări servicii pentru sat.
Cei mai de belșug ani pentru fermă au fost după integrarea în Uniunea Europeană, când Sitaru a reușit să-și facă numeroase investiții de la zero. În prezent a investit peste 2 milioane euro în silozurile cu capacitate de 30.000 t, iar în tractoare și utilaje performante alte 2 milioane euro.
Relația cu angajații și consătenii, generatoare de belșug în comunitate
În ultimii 18 ani deși suprafețele lucrate de Nicolae Sitaru s-au triplat și și-a diversificat activitatea, intrând și pe piața de stocare de cereale, numărul de angajați i-a crescut cu doar 5, de la 35 la 40, majoritatea lor fiind prezenți în firmă încă de la începuturi. Salariile oferite lucrătorilor săi sunt de 1.500-1.800 lei net plus bonuri de masă, ca în campaniile agricole să sară de mia de euro. Deși salariile nu sunt cele mai mari din branșă, Nicolae Sitaru le oferă compensații consistente: ”În afară de salarii, angajaților mei le iau pământurile și le lucrez în regim de prestări servicii. Unii dintre ei au adus și pământurile rudelor să le lucrăm noi. Angajații ne plătesc prestările, dar păstrează producția. Sunt niște forme prin care încercăm să aducem și nivelul lor de trai la un standard decent. Apoi se face o medie a recoltei rezultate pe toate suprafețele lucrate, fie că sunt în luncă sau pe deal, fie că-s ale mele, ale angajaților sau ale sătenilor cărora le lucrez în regim de prestări serivicii. De exemplu anul trecut eu am avut la porumb media de producție pe raza satului Orezu de 8.050 kg boabe. N-a fost o medie grozavă, dar oricum era dublu față de media națională. La floarea-soarelui am împărțit anul trecut 3.500 kg/ha. Nu e fantastic, dar nici puțin nu este. Angajații mei și sătenii din Orezu sunt mai câștigați decât dacă și-ar da pământurile la arendă. Pot să câștige în anii buni și de 3 ori mai mult”.
Pentru terenurile luate în arendă, fermierul a ajuns să plătească peste 1.000 kg/ha, cantitate ce variază în funcție de cotația grâului. În 2016 oferă, de pildă, o arendă de aproape 1.300 kg/ha: ”Am ajuns cu arenda la nivel european, adică peste 1.000 kg/ha. E un nivel de arendă care se plătește și în Franța și în alte părți ale Europei. Cu toate astea trăim într-o lume în care mișcarea e continuă și în care e natural și ca proprietarii să vrea din ce în ce mai mult, dar și noi, cei care lucrăm pământul să vrem să ne câștigăm ceva bani din activitatea asta. Atunci mai apar și frecușuri între proprietari și arendași, care până la urma urmei sunt și normale”.
Demn de menționat e că Nicolae Sitaru e și membru fondator al Asociației Cultivatorilor de Cereale și Plante Tehnice Ialomița, o asociație ce numără în jur de 200 membri (număr ce fluctează), care lucrează în jur de 90.000 ha. Asociația este flexibilă, neimpunând limitări membrilor, motiv pentru care și popularitatea de care se bucură în rândul fermierilor, numărul membrilor înmulțindu-se cu din ce în ce mai mulți tineri: ”Marele avantaj al unei asociații de tipul ăsta e că nu suntem integrați total nici unul dintre noi. Fiecare facem prin asociație fiecare cât vrea să facă prin asociație. Restul facem și pe cont propriu. Dacă vrea unul din noi să cumpere împreună cu restul produse fitosanitare le cumpără. Dacă nu, nu le cumpără. Dacă el are un avantaj mai mare în altă parte, poate să fie membru al asociației și să facă numai anumite părți din activitate prin asociație. Eu în fiecare an câștig numai din motivul ăsta 100 euro/ha, adică câștig 250.000 euro fiindcă facem lucruri împreună”.
A căpătat alergie ”pe viață” la fonduri europene
Nicolae Sitaru se consideră înfrânt de birocrația absurdă și nu mai are elan să riște aplicând pentru atragerea de fonduri europene nerambursabile, după ce în primul exercițiu financiar de după aderare s-a izbit de câteva anomalii care i-au tăiat apetitul pentru banii bruxelezi. S-a jurat că n-o să aplice în veci pentru vreun proiect cu finanțare europeană, însă nu-și împiedică fiii să o facă, dacă vor dori, pe viitor:
Îndrăgește călătoriile. A vizitat peste 50 de țări din toate colțurile lumii
Conduce o Toyota Land Cruiser, pe care o consideră ”mașina fermierului mai pricopsit”, locuiește la casă în Slobozia, se trezește la 7 și începe munca la 8, iar când n-are multă treabă în fermă, la 17.00 se întoarce acasă la soția sa, avocată de profesie. Cu soția a făcut un pact ca la intrarea în curte, fiecare să-și agațe-n cui problemele profesionale și să-și trăiască-n pace viața de familie.
În campaniile agricole munca începe pentru Nicolae Sitaru la 6 dimineața și se-ntinde cât e nevoie. Deși e fermier de top care toată ziua adulmecă mirosul colbului în nări, în timpul liber e orășean sadea: ”Trăiesc ca orice om. Produc 10.000 tone de porumb pe an, dar mălaiul îl cumpăr tot din supermarket. Nu mă duc eu să-mi fac mălaiul”.
După muncă urmează odihna. Iar la Nicolae Sitaru asta se traduce în două călătorii pe an în colțuri cât mai îndepărtate ale lumii: ”Singura fiță pe care mi-o permit e că de ani buni încoace, e că în fiecare an merg într-o călătorie în zone cât mai îndepărtate. M-a ajutat Dumnezeu și am ajuns în multe locuri în toată lumea asta. Am fost și în Asia și Africa și în America de Nord și de Sud. Am vizitat vreo 50 de țări sau mai multe. Am ajuns chiar și în China, Rusia și Kazahstan. Fiecare țară are frumusețea și specificul ei. Deși în America am dormit la hotel, din călătoriile mele America mi-a plăcut cel mai mult din toate punctele de vedere, și al organizării sociale și al agriculturii și al felului cum trăiesc. Dar și în Europa sunt țări în care mă simt foarte bine, cum e Franța, țară în care oamenii trăiesc mult peste nivelul nostru de trai și care are și ea o agricultură foarte performantă și foarte bună. În Franța avem niște prieteni la care ne ducem. Sunt în zona Champagne, sunt mici producători de șampanie. Sunt niște oameni pentru zona respectivă, care ar fi considerați bogați aici, însă sunt o familie care muncesc foarte mult. Ei își fac toate lucrările în vie ca să producă strugurii și ei îi și culeg. Cel mai departe am ajuns în Noua Zeelandă, o țară frumoasă și scumpă, cu foarte multe animale. M-a impresionat că peste tot unde mergeam erau crescătorii în aer liber de oi, de vite, de căprioare și nu vedeai nici un om pe-acolo”.
Un Sitaru, doi Sitaru, trei Sitaru
Nicolae Sitaru are doi fii, Bogdan (30 ani-absolvent de ASE) și Daniel (26 ani-absolvent de Agricultură la USAMVB), care îl ajută în coordonarea activităților fermei.
Bogdan Sitaru a știut încă de țânc că locul lui e în fermă, deși a fi fiul lui Nicolae Sitaru înseamnă rigoare, uneori excesivă: ”Primele contacte le-am avut de când a început tata afacerea și spre sfârșit de săptămână sau în timpul liber ne lua cu el, ne arăta ce face, cum face și noi, ușor, ușor am prins gustul muncii câmpului. Eu, cu mult timp înainte să termin facultatea, știam că o să vin să fiu cu tata. Ce m-a motivat a fost că am oportunitatea să mă autogestionez, să pot să fiu independent. Și ce mi-a oferit tata a fost tocmai această independență și asta îmi place. Însă a lucra cu tatăl tău e bine și câteodată mai puțin bine. Când suntem la treabă încercăm să ținem cât mai mult relația de parteneri de afaceri, mai formală. Ba când greșim e mai îngăduitor cu angajații și mai tranșant cu noi”. Pentru Bogdan ”cel mai plăcut moment trăit în fermă e când văd produsele în hambar. Atunci e un lucru liniștitor că fructul muncii e cumva securizat. E punctul de sfârșit și de început, că după aia se reia ciclul”.
Daniel Sitaru, mezinul, nu se dă în lături să fie și tractorist și combainier atunci când vreun lucrător e indisponibil. Pentru el însă, cele mai fascinante sunt experimentele în câmp. Indiferent ce face, Bogdan încearcă mereu să privească agricultura din prisma unui business: ”Mi se pare că în țara noastră pământul nu e exploatat la adevărata lui valoare. Mie mi se pare că e o afacere foarte bună ce poate să fie foarte profitabilă dacă i se acordă atenția cuvenită. De aia încerc să ascult de ce-mi zice tata. Are foarte multă experiență. Încerc să înțeleg lucrurile și plec urechea la ce-mi zice, că știu că e în direcția bună. Tata e un om foarte bine așezat și cu cele mai bune intenții, care vrea să ajute lumea din jurul lui”.
