Fabuloasa transformare a Mariei Huprich: Din patroană de benzinărie în doamnă-fermier de succes!
Daniel Befu -
Povestea unei deveniri. Așa se pot sintetiza ultimii 18 ani din viața Mariei Huprich (47 ani). Economistă de profesie și patroană de benzinărie în Reghin, în 2002 Maria Huprich era în grafic cu aspirațiile și așteptările sale de la viață: ”Când eram copil, îi auzeam pe cei mari vorbind în jurul meu despre Germania și mi-am dorit ca atunci când voi crește, să merg acolo, fiindcă acolo viața e bună. Așa am și făcut, dar apoi m-am întors, cu gândul să îmi fac o afacere. Visul meu a fost să am activitatea mea. Vroiam să fiu pe cont propriu, să nu depind de un angajator. Provin dintr-o familie săracă dar am muncit. Am muncit mult și am reușit să construiesc și să operez o stație de carburant în Reghin”.
În rutina zilnică de business a anului 2002, s-a poticnit de o plată restantă din partea unui client către care furnizase combustibil și care tot amâna plata. Economistul și antreprenorul din ea a procedat așa cum ar fi făcut orice alt antreprenor, când se poticnește de un rău-platnic: ”Am creditat un fermier cu carburant. Acesta a avut un an prost și nu a putut să achite suma. A venit și al doilea an și mi-a spus la fel, că tot nu poate să achite acea sumă pe care mi-o datora și i-am zis că trebuie să facă ceva, să îmi dea ceva, încât să reușim cumva să stingem acel sold”.
Coform dictonului ”Ai grijă ce-ți dorești, că s-ar putea să ți se-ntâmple”, fermierul și-a plătit datoria, lăsând benzinăreasa perplexă: ”Și dânsul a venit atunci, nu o să uit niciodata, în luna noiembrie și mi-a adus 10 juninci. Le-a adus cu un camion, mi le-a descărcat în stația de carburant și mi le-a lăsat așa, în batjocură. Erau foarte frumoase”.
În acea zi Maria Hulprich a fost ajutată de un salariat să-și vină în fire: ” S-a zvonit printre angajați peripeția ce mi s-a întâmplat și a venit unul dintre angajații mei și mi-a zis: «–Uite, vă pot ajuta eu, șefa. Vi le duc la mine, la țară. Doar că e la o distanță mai mare de Reghin». Și le-am dus acolo câteva luni, însă a trebuit să plătesc o sumă ca să mi le țină. M-am dus și am cumpărat fân, că eu atunci așa știam, că vacile mănâncă doar fân și mult timp m-am dus eu la animale și m-am ocupat de ele. Puneam fânul dintr-un șopru vechi într-o remorcă de tractat mașini pe care o agățam la jeep-ul meu de patroană și le distribuiam hrana văcuțelor. Am constatat că atunci când făceam asta simțeam relaxare, ceva de bine, ce mă extrăgea din tumultul în care eram cu afacerea mea.
Mă trezeam dimineața la 5.00, aranjam la grajd ca bovinele să fie în regulă, după aceea mergeam la birou, îmi făceam actele și ce mai era de facut, iar la amiază, la ora 14.00 iar mergeam la ele că le trebuia apă și curat. Așa a fost până am găsit un om care m-a mai ajutat. Dar tot mergeam la ele, să le văd. După ce-a trecut iarna am vrut să le vând, dar mi-am făcut calculele. Suma cu cât am cumpărat fânul și chiria pe care i-am dat-o acelui domn cu grajdul însumau 60 de milioane din noiembrie până primăvara. Și m-am gândit că dacă vând vacile la acel moment, ies în pierdere.
Fermă construită de la zero
Și m-am încăpățânat să merg mai departe, ca să nu pierd. Și m-am gândit: «Hai să caut o fermă. În acel moment nu se mai găseau terenuri în jurul Reghinului, fiindcă toate fermele erau deja luate de oamenii de afaceri cei mai mari. Nu mai erau ferme pe piață în zonă și mă gândeam în primul rând că trebuie să fac ceva ca să asigur hrană acelor animale. Până la urmă n-am avut ce să fac și m-am decis să îmi găsesc ceva teren, că mă gândeam că a venit primăvara și undeva trebuie să le scot la iarbă. Așa știam eu, că vacile trebuie să pască. Din vorbă în vorbă m-am tot interesat și până la urmă am găsit la vreo 10 kilometri de Reghin. Era un teren pustiu, doar cu mărăcini și tufișuri. Am cumpărat pe rând, pe parceluțe de 40 de ari, 50 de ari. Am cumpărat până în 5 hectare de teren și am făcut acolo, din 6 bârne, am împrejmuit cu trestie și deasupra folie de nailon că nu am vrut să investesc. Eu nu m-am gândit că o să ajung vreodata să vreau să fac o fermă. Vara vacile au stat acolo cu acel băiat pe care l-am găsit, am luat și o rulotă în care să locuiască acel băiat, dar era fără curent, nu aveam apa, nu aveam nimic. Era un teren simplu, gol. Acele juninci nu erau montate. Primăvara trebuiau montate. M-am informat Asta se întâmpla la 7-8 luni de când le-am luat. Am chemat un medic și le-a însămânțat pe toate și au rămas gestante și mi-am dublat efectivele. După care a venit iarna. La primele fătări mergeam și mulgeam văcuțele dimineata și mă ajuta și acel băiat. Apoi ieșeam dimineața la șosea cu bidonul de lapte de 25 litri, il puneam și venea mașina de colectat lapte. Îi ziceam lăptăria. Știau de mine și veneau la stradă și le dădeam laptele.
Eram așa de mândră. Am început cu 25 de litri, până am ajuns cam la 150 litri. Primul litru de lapte l-am dus acasă în 2003, la 2 săptămâni după ce mi-a venit primul vițel. Cu el am pregătit un griș cu lapte, că asta îi plăcea fiului meu foarte mult și cu dulceață de căpșuni făcută în casă și a fost cel mai uau desert. După ce s-a înmulțit efectivul, nu s-a mai putut să absentez de acolo pentru că au început provocările cu pregătirea terenului, pregătirea furajelor. Mult timp nu am avut nici medic acolo, doar un contract cu un medic care venea din când în când și atunci eu mă ocupam de tratamente. Am învățat și am făcut totul”.
Însă Maria Huprich nu era singură: ”Pentru copii, am trei, a fost o bucurie foarte mare! Cei mai mari aveau vreo 7-8 ani la vremea aceea. Îmi cereau să îi duc și pe ei la fermă, după orele de școală. Le era cam frică de văcuțe, că erau mari, dar când au venit vițeii s-au bucurat tare. Dacă reactia copiilor a fost foarte OK, reacția soțului, a socrilor și a părinților mei a fost și este și in clipa de față, «Ce îți trebuie animale? Că tu ești o doamnă». Asta chiar a fost o problemă pentru mine. Socrii ii spuneau soțului: «Ce, ai ajuns sa mergi la coada vacii?»”.
Anii au trecut, soții Huprich au pornit fiecare pe drumul său, iar azi maria Huprich deține în paralel cu stația de carburanți o fermă de 300 vaci de lapte din rasele Holstein și Fleckvieh, a cărei producții de lapte merge la Albalact. În paralel, fermiera deține și o exploatație vegetală de 400 ha, dintre care 100 ha în proprietate. Întreaga exploatație e operată de 12 angajați, însă ”chiar și acum dau mai mult timp fermei decât benzinăriei”.
Forța de a trece peste încercări
Creșterea n-a fost însă lipsită de hopuri și încercări: ” În 2005 am început prima construcție a unui grajd, am accesat niște fonduri de la DADR. A fost vorba de foarte puțin, ceva în jur de 100 sau 200 milioane lei, cum era atunci, dar acei bani m-au ajutat, pentru că nu am vrut să investesc foarte mult și dintr-o dată din benzinărie. În 2008 am accesat fonduri europene, pentru că noi nu aveam nimic acolo nu aveam aveam nimic. Am construit o locuință pentru muncitori și am făcut o construcție foarte mare și modernă pentru animale, deoarece în 2007-2008 se vorbea că dacă nu ai lapte conform, nu mai poți să îl vinzi. Și atunci m-am conformat și am cautat soluții. Eram cam 7 persoane care am aplicat din zona Reghinului pentru fonduri și doar eu am fost eligibilă. Nu știu de ce. Poate a fost norocul meu.
De-a lungul anilor am avut și momente teribil de grele. Cel mai greu mi-a fost cu construcția din anul 2008-2010 cu proiectul acela de 1,1 milioane de euro. Acel proiect a fost atât pentru achiziția de utilaje, oe cumpăratul de bovine din Austria și pentru construcția în sine a unui adăpost pentru 200 de capete de animale. Mi-a fost cel mai greu că a venit criza și eram cât pe ce să intru în blocaj financiar, dar m-a ajutat o prietenă greu încercată, care mi-a dat împrumut 300.000 de euro”.
În prezent, în proiectul agricol, Maria Huprich îi are alături și pe cei 3 copii, dintre care unul full time: ”Christopher (25 ani), deși e absolvent de studii în domeniul mediului, se ocupă de partea de mecanizare a fermei. Se ocupă de tot ce înseamnă tractoare, utilaje, de comenzi, de bunăstarea animalelor și de pregătirea terenului. Mă ajută foarte Sandy (21 ani), fiica mea cea mică, studentă în anul 2 la facultatea de zoothenie la Cluj, se ocupă, atunci când nu are ore la universitate, de bunăstarea animalelor. Chiar și Larisa (24 ani), fiica mea mijlocie, deși locuiește în Cluj și este angajată la o companie multinațională specializată în recuperarea creanțelor , în timpul liber se ocupă de bunul mers al fermei”.
Astăzi o zi din viața antreprenoarei reconvertită în fermieră arată așa: ”Diminețile, dacă nu e o urgență la fermă, merg la stația de carburanți. După munca la birou, la 13.00-14.00 plec către fermă. Acolo petrec cel mai mult timp din viață. Cu animalele, acum vine semănatul, cu culturile, cu pregătitul terenului, Deja am însămânțat, lucerna e pusă de o săptămână jumătate. La fermă, când mă duc la văcuțe și le strig, eu le zic „Bitzy!” și ele vin la mine. Am așa o bucurie când le vad că vin la mine și le mai dau, așa, ce mai am prin mână. Asta e cea mai mare bucurie. Programul la fermă se termină undeva la 21.00-21.30. Liniștea mi-o găsesc seara când ajung acasă și mă pun în pat și mă gândesc la tot ce a fost ziua și când știu că toată lumea, inclusiv angajații, văcuțele, absolut totul e ok”.
