• ABONARE
  • Contact
  • Publicitate
  • Audiență
  • Rețele sociale
  • Informații
  • agrointel.ro
  • Ştiri
  • Subvenții APIA
  • Vegetal
  • Zootehnie
  • Agribusiness
  • Anunțuri
  • ARHIVA
  • CĂUTARE
  • Ștefan Poienaru a trăit ierni în care trecea Dunărea la pas, pe gheață și veri dure, dar niciodată o astfel de secetă!

    Daniel Befu -

    Săptămâna trecută deținătorul grupului Agrofam, Ștefan Poienaru, aniversa 28 de ani de agricultură capitalistă. Totodată mai are în spate 20 de ani de agricultură socialistă. Toată această experiență a acumulat-o în zona Fetești și mai ales în incinta îndiguită a Bălții Ialomiței, ca director tehnic și mai apoi director plin la unul din cele mai mari IAS-uri din țară, IAS Pietroiu, iar ulterior ca administrator de business privat, în locul unde îl ”cunosc și mistreții și căprioarele”.

    În 2020 zona în care activează e una din cele mai lovite de secetă. A preferat însă să nu detaliem efectele secetei asupra culturilor în acest an, cât să descrie, din cele trăite, metamorfoza climei care încearcă o breaslă întreagă.

    ”Existau niște particularități ale zonei, care, începând din februarie-martie era expusă permanent la inundații, datorită viiturilor mari, care ajungeau la coronamentul digului și care, pur și simplu erau înspăimântătoare, pentru că umpleau zona malului până la dig. Inundau pădurile de protecție și totul arăta ca sub un pericol iminent de a fi înghițit sub ape. Deși media multianuală a precipitațiilor zonei e de 430 mm, atunci aveam în mod frecvent peste 550 mm. Sigur, nu se compară cantitățile de zăpadă pe care le aveam atunci și intensitatea, mărimea depunerilor de zăpadă în urma viscolelor, care erau în număr de cel puțin 7-9 episoade de viscol în fiecare iarnă. Zăpada însemna un nivel de precipitații important. Avea depuneri peste tot 30-50 cm, lăsând la o parte porțiunile unde era viscolită și unde ajungea și la 2 metri. Am asta clar în minte, pentru că noi de obicei nu terminam lucrările în toamnă, neavând o dotare corespunzătoare și trebuia să lucrăm și iarna, în ferestre. Atunci era altfel și gerul din iarnă. Aveam suficient de multe situații în care aveam temperaturi până la -18-20˚C. Dacă cumva culturile de toamnă nu erau acoperite cu zăpadă, pierderile erau imense. Funcționau foarte bine cele 4 anotimpuri, spre deosebire de acum, când am avut o vară prelungită în toamnă, o toamnă prelungită în iarnă și o iarnă fără zăpadă și fără temperaturi scăzute. Gerul era bun și pentru distrugerea patogenilor și dăunătorilor din livezi, din vii și din culturile agricole. Iar vara, în mod sigur episoadele de temperaturi peste 30˚C, erau incomparabil mai puține decât le avem acum. Și ele nu durau. Căldurile mari țineau două zile, apoi venea o ploaie torențială, chiar cu aspect de vijelie și cu porțiuni de grindină. Valul de căldură nu dura săptămâni întregi, cum avem acum”.

    Amintire de iarnă

    Ultimul episod notabil care arată asprimea iernilor pe Dunăre, datează din primul an al tranziției.

    ”În ‘90, Borcea, brațul cel mai mare al Dunării, a înghețat la început de martie. Așa de tare a înghețat, încât se putea trece cu căruța și cu tractorul peste gheață. Adâncimea apei era între 15 și 30 de metri, iar gheața avea 50-60 cm. În Insulă, pe lângă cele 7500 ha de cultură mare și 500 ha semincer-legumicole, aveam un complex de 5000 de taurine la îngrășat și uneori aproape 20.000 de oi, care, sigur, n-au sărbătoare și nici duminică și presupuneau prezența unui furnicar de oameni acolo. Dacă fluviul era înghețat și viscolea, în afara lopeții, fiecare din angajații noștri venea cu câte o canistră sau cu câte un bidon de 20 l în mână, pe care li-l umpleam cu motorină și treceau pe jos Dunărea, ca să ducă motorină la utilajele care trebuiau să hrănească animalele, să scoată gunoiul. Eu nu treceam întotdeauna dimineața la 7.00, când treceau toți lucrătorii. De multe ori rămâneam la birou și mergeam pe la 9.00. Mă ducea o mașină în vadul podului și mă lăsa unde muncitorii își croiseră potecă prin zăpadă, peste gheața care acoperea Dunărea. Aveam o șubă groasă pe mine și o luam la pas. În momentul când se termina zăpada de pe potecă și ajungeam în porțiunea unde vedeam apa Dunării curgând sub pașii mei, aveam un sentiment ciudat. Mă uitam înapoi dacă e cineva în spatele meu, pe malul dinspre sat și mă vede, dacă cumva se rupe gheața cu mine, nu că ar fi putut să mă salveze, ci ca să știe că am picat. Era cu atât mai formidabil sentimentul ăsta, pentru că eu eram singur. Ei, ceilalți, treceau în grupuri de 3-5, vorbeau și se încurajau reciproc, dar eu singur, trecând pe gheața aia trăiam mai intens sentimentele acelea ale iernii puternice, dar și a sacrificiului oamenilor față de locul de muncă”.

    Amintire de vară

    Sudul țării a cunoscut istoric perioade mai lungi sau mai scurte de uscăciune, însă întotdeauna deznădejdea forma un cuplu cu entuziasmul.

    ”Când eu eram director tehnic, îl aveam ca director general pe Dumitru Dumitru,  un fenomenal specialist, care a primit de la Dej misiunea de înființa primul IAS dintr-o incintă îndiguită. Într-unul din sezoane, undeva prin anii ‘80, a fost o perioadă cu lipsă de precipitații. Porumbul avea cam un metru și era riscul să fie afectat. La un moment dat, după o așteptare de vreo două săptămâni, a venit o ploaie formidabilă. Dânsul era cu ofițerii responsabili de sutele de soldați aduși anual la lucrări în Insulă, undeva la o cantină undeva unde n-ajunsese polaia, dar eu, care fusesem pe câmpuri, eram entuziasmat cât de mare ploaie a venit peste noi. Vin și-l scot pe director din protocol să-i dau vestea mare: «Tovarășu’, ne-a plouat. Și la ferma aia și la ferma aia. Stătea apa pe loc. Nu putea s-o înghită pământul, așa de rapidă a fost ploaia aceea torențială. Vedeai duiumul de bălți și era o fericire». Dar el nici o reacție. Eu eram șocat. Mă întrebam «de ce nu se bucură omul ăsta?» așa că revin: «Tovarășu director, încă o dată vă spun. La 2 kilometri de aici a plouat! Cred că ploaia asta a depășit 30-50 l/mp. E ceva extraordinar!» La care dânsul se uită lung la mine și rostește: «Foarte bine, foarte bine, tovarășu’ inginer, dar cum justificăm la toamnă?» Îl chema partidul și sigur și pe mine și pe alții și trebuia să justifici de ce n-ai făcut planul și directorii dădeau vina pe secetă, așa că în loc să se bucure, știa că nu mai are ce justifica nerealizările, când îl ridicau în picioare la plenara județeană de partid”.

    Primele semne ale unei clime în schimbare

    Primele semnale că la nivel climatic lucrurile nu mai sunt la fel, au fost percepute de Ștefan Poienaru în urmă cu circa un deceniu, dar la acel moment nu s-a alarmat.

    ”Eram undeva în jurul anului 2010, cred. Am avut o toamnă secetoasă, o iarnă neprietenoasă, fără strop de zăpadă și practic s-a reînsămânțat în primăvară 70% din suprafața de grâu a României. Începând din acel an, am început să observ că nu mai avem problemele firești cu care ne confruntam de obicei în insulă. E vorba de excesul de umiditate din primăvară, care e marea problemă în Balta Ialomiței, care făcea mai mult rău decât seceta. Am constatat însă în ultimul deceniu că n-am mai avut asemenea fenomene, în sensul că n-a mai băltit apa în Insulă, ceea ce mi-a convenit. Acum însă, încercând să mă uit în urmă, îmi dau seama că erau semnale că repartiția precipitațiilor anuale nu mai este aceeași. Precipitațiile nu mai veneau în perioada de iarnă-primăvară, ci veneau în luna iunie. Atunci când trebuia să recoltăm, aveam precipitații cât pe jumate de an, însoțite de vijelii și distrugeri de culturi”.

    Pentru Ștefan Poienaru, anul acesta e dramatic

    ”Ceea ce s-a întâmplat cu culturile în această iarnă și primăvară eu n-am întâlnit. Lipsă totală de precipitații în perioada septembrie-mai, eu n-am întâlnit așa ceva și sper să nu se mai repete. Cred însă că clima ne pedepsește. Ne pedepsește pentru că noi ne-am schimbat și anumite obiceiuri legate de agrotehnica pe care trebuie s-o aplicăm. Semnalele din urmă cu 10 ani, cel puțin în ce ne privește pe noi, ne obligă să dezvoltăm o agricultură conservativă a apei în sol. E un tip de agrotehnică, despre care se vorbește rar. Cu explozia tehnologică care ne este pusă la dispoziție: tractoare de mare putere, discuri, semănători, toată lumea a căutat calea ușoară și lumea a uitat că pământul acesta este un organism viu”.

    Puncte cheie:

    Ștefan Poienaru recomandă dezmiriștitul a doua-a treia zi după recoltarea grâului, pentru distrugerea capilarității solului, prin care se pierd cantități imense de apă conservată de plantele care, în ultima fază de vegetație, au ținut umbră, favorizând menținerea apei în sol.

    Este adeptul arăturii de toamnă de cel puțin 30-35 cm, care ajută la mineralizarea resturilor vegetale și care oprește între brazde zăpada viscolită. Pentru Poienaru, tehnologia minimum tillage e aplicabilă în cordonul porumbului din SUA, acolo unde plouă între 800 și 1000 mm pe an, nu în Bărăgan, unde precipitațiile sunt la jumătate.

    Este fan al soiurilor autohtone, în special cele de păioase produse de Fundulea, deoarece, deși nu dau producții record, asigură o constanță mai mare a producției, comparativ cu genetica de import, care în anumiți ani explodează ca și niveluri de producție, dar care în anul următor fac jumătate din producție, în caz de secetă atmosferică accentuată.

    Pe Instagram-ul Agrointeligența găsiți imaginile momentului din agricultură!

    CLICK AICI pentru a instala GRATUIT aplicația Agrointeligența pentru Android sau iPhone!

    Te-ar mai putea interesa

    De vorbă cu fermierii, episodul 2: ”Nu vă faceți griji! Avem capacitate de producție foarte mare!” Campionul național absolut al perdelelor forestiere pe bani europeni! Fermierul Iulian Lionte s-a trezit cu toate solariile tăiate! Camere video au surprins făptașii!

    Ultimele știri

    Șeful ANZ, în centrul unui nou scandal. Un angajat al Agenției se revoltă: ”Nu am cerut să lucrez pe moșia Bela Vaida!” Vladimir Putin a anunțat un sprijin de jumătate de miliard de ruble pentru agricultorii din Republica Moldova SUBVENȚII APIA BOVINE 2020. Crescătorii de vaci sunt blocați la plată până pe 15 decembrie!

    Căutare în articole