• ABONARE
  • Contact
  • Publicitate
  • Audiență
  • Rețele sociale
  • Informații
  • agrointel.ro
  • Ştiri
  • Subvenții APIA
  • Vegetal
  • Zootehnie
  • Agribusiness
  • Anunțuri
  • ARHIVA
  • CĂUTARE
  • Laurențiu Ștefănescu, consultant achiziții terenuri agricole: ”E necesară liberalizarea tranzacțiilor pentru toți cetățenii români sau companiile înregistrate în România”

    Daniel Befu -

    Laurențiu Ștefănescu este unul dintre puținii specialiști din România care cunosc în detaliu piața terenurilor agricole. Născut în Mehedinți și stabilit în Timiș unde a făcut și facultatea, Laurențiu Ștefănescu este la curent cu tot ce mișcă: prețul cerut pentru un teren, valoarea sa reală și care sunt problemele din spatele preluării unei anumite suprafețe agricole. Sunt motivele pentru care serviciile sale sunt solicitate de cei care caută să investească în terenuri agricole în România, inclusiv străini care fie vor să dezvolte la noi o fermă, fie își plasează aici capitalul în cadrul unei investiții funciare.

    În contextul împuținării tranzacțiilor cu terenuri agricole, a creșterii valorii acestora, dar și a înmulțirii zvonurilor privind practicile agresive ale fondurilor de investiții care au pătruns în forță în agricultura românească, Agrointeligența – AGROINTEL.RO l-a intervievat pe Laurențiu Ștefănescu, consultant specializat în identificarea de terenuri pentru investitorii străini și facilitarea preluării de suprafețe către aceștia.

    Agrointeligența: Laurențiu Ștefănescu, dă-ne câteva elemente din biografia ta, privitoare la interacțiunile cu mediul de agribusiness.

    Laurențiu Ștefănescu: Provin dintr-o familie de specialiști în agricultură. Tata a condus mulți ani o fermă pomicolă de top, la vremea sa. După facultate, mai bine de 11 ani am fost broker pe piața de capital. Încă din 2006 am fost implicat în activități de consultanță privind dezvoltarea fermelor agricole în Romania. Am lucrat atât cu fermieri români, cât și cu cei străini. Am ajutat la lansarea așa numitelor ferme start-up, adică a creării unor afaceri de la zero. Am început într-un moment în care agricultura românească încă nu-și revenise după involuția catastrofală de după Revoluție. Vorbim de multe ferme și de zeci de mii de hectare care și datorită nouă s-au transformat din pârloagă în zone de înaltă productivitate agricolă.

    Agrointeligența: Explică-ne în ce a constat activitatea ta de scouting și intermediere a achizițiilor de teren de către marii fermieri?

    Laurențiu Ștefănescu: Atunci când am intrat în acest domeniu, încă de la început am încercat să convingem investitori puternici, capabili să investească în agricultură, într-un moment în care nimeni nu se apropia de această zonă. Până la intrarea în UE, afacerile în agricultură nu atrăgeau multe investiții, iar haosul legislativ le făcea să fie riscante. Prin urmare, munca noastră a presupus atragerea de investitori specializați în agricultură, cumpărarea unor suprafețe mari de terenuri agricole în numele clienților noștri, rezolvarea nenumăratelor probleme juridice legate de dreptul de proprietate, comasarea terenurilor, uneori, sprijinul în recrutarea de specialiști, precum și ajutorarea clienților noștri să intre lin într-o piață bulversată și riscantă. Cu alte cuvinte, pregătirea unor mari businessuri la „cheie”, până în momentul pornirii acestora.

    Agrointeligența: Care erau principalele obstacole de care aceștia s-au lovit astfel de investiții de-a lungul timpului?

    Laurențiu Ștefănescu: Din păcate, politizarea deciziilor privind acest sector important al economiei naționale a aruncat agricultura de după 1990 într-o involuție pe care nici războaiele n-au reușit s-o genereze. Anii ‘90 au fost un soi de deceniu întunecat în agricultura românească. Politica „nu ne vindem țara”, splitarea suprafețelor agricole până la dimensiuni ridicole, desființarea fermelor specializate etc, a deprofesionalizat această industrie și a transformat în pârloagă milioane de hectare. Astfel, la mijlocul anilor 2000 toată tradiția cu greu formată în anii ‘70 și ‘80 se dizolvase până la dispariție. Intrarea în UE ne-a găsit cu agricultura într-un ev mediu agricol, reflectat în rezultatele pe care le aveam în acest sector economic. Principala problemă atunci, era legată de statutul juridic al terenurilor agricole și greutatea cu care se făcea comasarea acestora, după ce legile din 1991 si 2000 au pulverizat domeniul funciar în peste 20 de milioane de parcele. În anumite zone numărul mediu de parcele la hectar era de 2 sau chiar 3. Era un puzzle uriaș, format din parcele agricole deținute de milioane de proprietari, care își aveau proprietățile intercalate și aproape imposibil de lucrat. Agricultura mondială între timp evoluase și nivelul de tehnologizare și randamentele aferente acestuia au făcut să fie eficiente doar fermele de cultură mare cu suprafețe de peste 50, sau chiar 100 ha. Fermele românești de mici dimensiuni, decimate între timp și lipsite de tehnologie, nu puteau face față concurenței directe cu cele din occident, pe o piață liberă. Imbecilitatea ideologică de-a împiedica comasarea terenurilor și de-a ține fondul funciar într-o ceață legislativă a fost o crimă împotriva cetățenilor români. Această ticăloșie a fost făcută de politicieni în numele așa zisului „patriotism”, politică care a alungat din țară milioane de concetățeni care și-au pierdut astfel lumea în care trăiseră. Abia in 2005, prin Legea 247, se dădea un nou boost dezvoltării unei noi generații de ferme agricole în România.

    Agrointeligența: Ne poți spune cu ce prețuri s-au achiziționat suprafețele de teren pe etape: înainte de intrarea în UE, în anii 2007-2014 și ulterior?

    Laurențiu Ștefănescu: Cred ca înainte ar trebui să explic contextul. La începutul anilor 2000, majoritatea fermelor de stat dispăruseră, terenul agricol fiind împărțit familiilor celor care fuseseră deposedați de către comuniști. Împărțirea a fost făcută de comisii din cadrul primăriilor, nu de puține ori cu abuzuri și fără vreo măsurătoare relevantă. Parcelele de teren de dimensiuni mici, disparate și greu de identificat intraseră, cică, în posesia țăranilor. Din păcate, comuniștii au distrus această clasă socială. Cei care mai rămăseseră în zonele rurale în anii 2000 erau fie pensionari din industria urbană, retrași la țară, fie bătrâni care nu mai puteau lucra, fie lucrători agricoli lipsiți de know-how și de inițiativă antreprenorială. Prin urmare, micile parcele agricole nu puteau fi lucrate eficient și își pierduseră valoarea comercială, nefiind eficiente economic. Se făcea doar agricultură de subzistență, pentru consum propriu, ca în epoca primitivă. Nu era avantajos economic să lucrezi în astfel de condiții, iar proprietarii pierduseră legătura cu tradiția lucrului în agricultură.

    Terenurile ajunseseră să nu mai aibă valoare economică. În acest context în Banat, primii care au început să cumpere teren agricol au fost italienii. Ei trecuseră printr-o situație similară la sfârșitul celui de-al doilea război mondial și avuseseră experiența de-a vedea cum valoarea terenului crescuse exploziv odată cu dezvoltarea economică a Italiei.

    Pe vremea aceea se cumpăra pe acte de mână, la prețuri derizorii de 100 sau 200 euro/ha, însă în condiții maxime de risc. Piața nefiind reglementată legal, era o adevărată nebunie să cumperi teren agricol, în condițiile în care proprietarul terenului putea vinde de mai multe ori aceeași proprietate fără riscuri semnificative.

    Au fost zone din sudul Banatului sau, mai târziu din Oltenia, unde între 20 și 40% din suprafețele tranzacționate au fost subiectul vânzărilor repetate. Adică, dacă e să mă exprim într-o manieră neacademică, riscul de-a lua țeapă era maxim.

    Cu toate acestea italienii și-au asumat acest risc, cumpărând din ce în ce mai mult, fiind, de altfel primii care au început procesul de comasare al terenurilor agricole. Primii investitori nu erau agricultori, ci antreprenori cu un apetit mare la risc și care beneficiau de o situație specială.

    Povestea asta avea să dureze până prin 2005, când prețurile urcaseră deja la 400-500 euro/ha.

    După 2005 încep să intre în piață și românii, precum și investitori din Austria sau Germania, iar zonele de interes se extind către sudul țării și zona Crișurilor.

    În 2007, la intrarea în UE, deja nivelul prețului mediu era undeva la 900-1.000 euro/ha. Intrarea în UE avea să aducă un nou val de investitori, de data asta, asociații sau companii specializate din Germania și țările nordice.

    Începând cu 2007 se reglementează oarecum și situația juridică a terenurilor, fiind înființată Cartea Funciară. Are loc un adevărat val investițional, fiind investite de data asta sute de milioane de euro în ferme care aveau să apropie agricultura românească de Europa.

    Înainte de criza economică de la finalul anului 2008, prețurile medii pe hectar depășeau 3.000 euro. Câteva bănci occidentale care finanțaseră achizițiile de terenuri în Romania, intră în faliment odată cu criza economică, iar cumpărarea de terenuri agricole se gripează în perioada 2010-2012. Unii fermieri străini, mai ales danezi, vând în această perioadă terenurile către companii germane și către fermieri români.

    După 2012-2013, fermele tranzacționate au deja un nivel ridicat de comasare, prețul acestora depășind 4.000 de euro/ha și ajungând la un nivel mediu de 7.000 euro în ajunul pandemiei.

    În toți acești ani procesul de cumpărare a fost simultan cu cel de comasare, îngreunând achizițiile și blocând uneori investițiile mari. Costurile mari de comasare și incertitudinile legate de reușită, au generat, nu de puține ori, falimente și pierderi financiare.

    După ce a fost dată legea din 2014, nivelul de siguranță crește, însă scade capacitatea de a comasa noi zone cu terenuri puzzle. Comasarea unei ferme de 100 de ha poate dura 1 sau 2 ani, iar a celor mari, de mii de hectare, a durat uneori și 10 ani. Costurile de comasare per hectar au variat de-a lungul acestei perioade de la 100 euro/ha pana la 400-500 euro/ha.

    S-au cheltuit sute de milioane de euro pentru a comasa terenurile care au fost sparte în milioane de piese, de către politicienii obsedați de cei care voiau să le fure țara. Din cauza acelei situații de fapt, generată de politicile naționaliste, nici până acum nu sunt comasate în întregime terenurile agricole din România. Timpi și bani aruncați inutil pentru a readuce agricultura la un nivel de normalitate, care a fost spulberat de legile din 1991 și 2000.

    Agrointeligența: Care era procentul de tranzacții în care achizitorii erau țepuiți de vânzători? Care erau cele mai uzitate metode? Dă-ne câteva exemple.

    Laurențiu Ștefănescu: Procentul achizițiilor cu risc a depins de zonă. În Banat și datorită existenței Cărții Funciare, a fost mai scăzut. În zonele mai sărace, depopulate din cauza emigrației, a fost foarte mare până în 2014. După 2007, transferul proprietăților funciare nu s-a mai putut face decât dacă terenurile erau intabulate. Însă aproape toate terenurile, la vremea aceea, erau neintabulate. În aceste condiții, pentru a cumpăra parcele de teren agricol, trebuiau făcute la notar niște acte preliminarii, până se intabulau terenurile cumpărate. În tot acest timp terenul era legalmente al vânzătorului, procura de reprezentare și antecontractul de vânzare-cumpărare, documente ce se întocmeau notarial, dându-ți doar un drept de creanță. Aici apăreau abuzurile și fraudele, în condițiile în care nu exista un registru care să țină evidența proprietăților și a actelor adiacente acestora.

    Fostele instituții de evidență: Registrul de inscripțiuni și transcripțiuni – în Regat și fosta Carte Funciară implementată de habsburgi in Transilvania erau anacronice și nu mai corespundeau vremurilor actuale.

    Din 2007 funcționează noul sistem de înregistrare și publicitate imobiliară, însă nici până astăzi nu s-a reușit intabularea majorității terenurilor agricole în România.

    Revenind la întrebarea Agrointeligența, metoda cea mai uzitată era cea a vânzării multiple. Proprietarii făceau antecontracte de vânzare cu persoane diferite, știind că nu există un registru unic de evidență. Datorită corupției din primării, se eliberau certificate fiscale pe bandă rulantă, de fiecare dată când se dădea șpaga corespunzătoare. Erau și alte riscuri, precum decesul vânzătorilor, suprapunerile terenurilor înregistrate în UAT-urile vecine, titlurile de proprietate suprapuse, adeverințe de proprietate falsificate emise de primării, modificările legislative etc.

    Uneori era o adevărată provocare a imaginației să prevezi atât riscurile de sistem, cât și pe cele generate de fraudă. În planurile de investiții pe care le făceam cu clienții noștri, de multe ori adăugam un procent de 5 până la 10% risc de sistem, din valoarea totală a investiției. Atunci când nu cumpărai având în spate o adevărată echipă de profesioniști, riscurile creșteau dramatic. Am avut un client austriac care a pierdut 75% din terenurile cumpărate în Oltenia. De altfel Oltenia era considerată un soi de Triunghi al Bermundelor în achiziția de terenuri agricole.

    În 2008 am vrut să cumpăr eu însumi câteva hectare de teren agricol în Mehedinți. Deși m-am mișcat foarte repede să le intabulez, am constatat că mai sunt și alții care apar pe extrasul meu de CF. Legal, un astfel de lucru ar trebui să fie imposibil și totuși, în acele vremuri orice era posibil. În fapt terenul fusese vândut de 8 ori de către un bătrânel de 72 de ani, care ulterior și-a cheltuit banii la păcănele. Cu experiență de ani de zile în spate, tot am fost păcălit cu 10.000 euro, într-o piață în care haosul făcea legea.

    Agrointeligența: Vorbește-ne, te rog, despre tarele legislației care guvernează tranzacțiile cu terenuri agricole, istoric vorbind. Pe diverse variante de legislație, care au fost plusurile și minusurile? De ce, în dialogul preliminar ce a precedat acest interviu, ai afirmat că e bine ca legea în forma actuală să nu mai existe?

    Laurențiu Ștefănescu: Prima lege a retrocedărilor a fost Legea 18/1991. A fost dată în spiritul comuniștilor de la nivelul doi și trei din bătrânul PCR. Un dezastru care presupunea retrocedarea unei suprafețe maxime de 10 ha per familie, pe vechile locații. E originea răului în agricultura românească postrevoluționară. Este momentul când se pulverizează fermele agricole în parcele minuscule, se sparg marile exploatații performante, se dărâmă tot ce se construise cu greu în ultimii 20 de ani. Totul împachetat într-un haloimăs legislativ ambiguu, care pune pe butuci agricultura pentru următorii 15 ani. Nu se împrumută nimic de la vecinii maghiari, polonezi sau cehi. E totul original.

    A doua lege a retrocedărilor e Legea 1/2000, un compromis care încearcă să împace și capra și varza, mărind suprafețele ce puteau fi recuperate până la 50 ha pentru fiecare deposedat. La fel ca Legea 18/1991, are la bază aceeași ideologie nenorocită comunistă care blochează formarea unor noi ferme și ia un drept natural moștenitorilor celor cărora li se luaseră proprietățile în 1948.

    Abia Legea 247/2005 impune principiul „restitutio in integrum” și permite recuperarea tuturor moștenirilor. Însă preia „bug-uri” din sistem în aplicarea ei, ceea ce va genera un adevărat tsunami de litigii juridice. Legea 17/ 2014 dată de guvernul Ponta reglementează din nou acest domeniu, venind cu unele lucruri bune, ce securizează tranzacțiile, dar pe de altă parte blochează posibilitatea comasării și încetinește constituirea unor noi ferme.

    Modificările din august 2020, făcute parcă de descendenții celor din 1991, închide efectiv piața terenurilor agricole, făcând-o accesibilă doar unor „inițiați”. Pentru toți ceilalți, indiferent dacă sunt cetățeni români sau nu, a cumpăra teren agricol devine imposibil.

    Pentru a argumenta de ce e greșită această lege, îmi permit să explic care e situația actuală folosind, strict, datele obținute de la APIA și de la Institutul de Statistică.

    În primul rând restricționează dreptul cetățenilor români și companiilor românești care nu dovedesc că au mai făcut agricultură în ultimii 5 ani.

    În al doilea rând restricționează dreptul cetățenilor români și al firmelor românești de a dispune de propriile proprietăți, impunându-se taxe prohibitive la vânzare.

    În al treilea rând blochează vânzarea terenurilor deținute de fermierii români actuali. Aceștia rămân captivi pe o perioadă de 8 ani.

    O altă consecință critică e că blochează tranzacționarea terenurilor agricole pentru oricine altcineva decât cei care sunt deja în piață. De asemenea blochează comasarea terenurilor aflate în posesia companiilor străine care deja au cumpărat teren, împiedicând procesul de comasare.

    Însă cele mai relevante sunt cifrele care arată deficiențele noii legislații. În România e folosita doar 66% din suprafața agicolă totală, adică 9,65 milioane ha din 14,6 milioane ha. Dacă facem o împărțire pe categorii de terenuri, atunci gradul de folosire e următorul: 76% din terenul arabil, 49% din pășuni/fânețe, 15% di vii si 14% din livezi. Din suprafața folosită 38,9% e ocupată de așa zisele ferme sub 20 ha. Din această suprafață, aproape 30% e agricultură de subzistență pe care o fac peste 700.000 de cetățeni. Aceștia simulează cultivarea terenurilor, pentru a obține subvenția. Producția la hectar e nesemnificativă. În fapt sunt lucrate la standard de eficiență circa 6,7 – 7 milioane ha, reprezentând în jur de jumătate din suprafața agricolă totală.

    O parte importantă din subvențiile din agricultură sunt folosite ca ajutoare sociale pentru locuitorii din zone rurale. Impactul acestor bani în agricultură e foarte apropiat de 0. Un cost care nu merita și care a pus România de multe ori în poziție defavorizată în negocierile pe care le-a avut cu celelalte țări UE cu care concurează direct pe piața agricolă.

    Cetățenii români care au domiciliul în afara țării sunt discriminați, luându-li-se dreptul de a mai cumpăra teren agricol în România. În ciuda retoricii cu privire la ajutorul pe care l-ar putea primi dacă s-ar întoarce în Romania, în fapt nu li se dă nici o șansă să poată să-și întemeieze o fermă în țară.

    Din suprafața lucrată în condiții de eficientă, circa 40% e lucrată de firme mari, de peste 500 ha. Tendința pe care o generează această lege e de “californizare” a agriculturii. Doar companiile agricole mari mai au posibilitatea să cumpere teren agricol, în timp ce noii intrați sunt blocați.

    Dacă lăsăm un pic deoparte suprafața arabilă și ne uităm la celelalte categorii de terenuri agricole, vom vedea alte situații absurd. Raportat la numărul total de ovine și bovine pe care îl are România la ora actuală, suprafața de pășune/fâneață necesară după standardele APIA, circa 3 vaci adulte /ha și 15 oi-capre/ha, ar fi nevoie de circa 1,5 milioane hectare. România are în exploatare 2,45 milioane hectare de pășune/fâneață și mai mult de atât neînregistrată la APIA. Angajamentul pe care România l-a luat față de UE de a nu scădea suprafața de pășuni/fânețe cu mai mult de 10% față de ce avea la momentul 2007, e o greșeală uriașă care a dus la scăderea randamentului general al agriculturii românești. Sunt suprafețe mari de pășune nefolosite, cărora nu li se poate modifica destinația din aceste motive, blocând atât nevoia de terenuri arabile productive, dar și dezvoltările industriale și rezidențiale din jurul localităților. România deține mai multe pășuni/fânețe decât în epoca comunistă, deși numărul de animale e mult mai mic.

    La fel e și în cazul horticulturii. Suprafețele cultivate cu vii și pomi sunt la un nivel ridicol, în comparație cu suprafețele care au ca destinație cultivarea viilor sau pomilor. Actuala lege blochează noi investiții în dezvoltarea acestor domenii. Și acesta e un motiv pentru care importăm fructe, deoarece suprafețele cultivate cu vii și pomi au scăzut dramatic, iar dezvoltarea altora este blocată de actuala lege.

    Privind la summumul de dezavantaje pe care noua legislație le generează agricultorilor, opinia mea e că legea e făcută de către noii moșieri români, mulți dintre ei politicieni, doar pentru interesul lor exclusiv. Intenția lor a fost să blocheze cumpărarea de terenuri de către alții, oricare alții, pentru a nu avea niciun fel de concurență. Vor să cumpere doar ei, la prețurile pe care ei le hotărăsc, fără concurență. De asemenea, această lege a avut un impact și asupra arenzilor. Micii proprietari neputând vinde, au fost nevoiți să arendeze la prețurile impuse de marii moșieri. Sub acoperirea unei obsesii ideologice derulate sub sloganul “nu vindem teren agricol către străini”, interesul real a fost acela de-a favoriza marii deținători români de terenuri și de-ai feri de concurență.

    Agrointeligența: Mai exact, actuala legislație pe cine favorizează? Detaliază.

    Laurențiu Ștefănescu: Va trebui să mă refer la o altă realitate din agricultura românească, despre care nu se vorbește și care e tabu. Marile latifundii agricole din sud și est, în special, sunt deținute în mare parte de proprietari români care au sau au avut legătură cu politica. De altfel, după 2007-2008 a devenit trendy printre politicienii dâmbovițeni să se înzestreze cu mari proprietăți care erau ale statului. Nu prin metoda clasică, cumpărând plaț cu plaț de la oameni, ci prin acte administrative dubioase, sau folosind adeverințele emise de municipalități, care le permiteau comasarea dintr-o dată, la prețuri mici, a unor mari suprafețe de teren deținute de fermele sau chiar stațiunile de cercetări agricole care mai existau la vremea aceea.

    Am văzut cu proprii ochi cum ferme de stat bine administrate au fost căpușate, desființate și apoi intrate în proprietatea unor politicieni sau clienți politici ai acestora. Acești domni și doamne, la acele vremuri, nu aveau experiență în agricultură, însă terenul agricol deja devenise o resursă pe care ei trebuiau s-o dețină. Prin aceste metode, uneori ajutați de reglementări legale cu dedicație, au creat adevărate imperii funciare. Ei sunt cei care au creat această lege și sunt principalii beneficiari ai ei.

    Prețurile la parcelele mici au crescut exponențial în ultima vreme, iar arenzile, de asemenea. Cum n-au fost obișnuiți să aibă concurență, au reglementat legal astfel încât să inhibe orice concurență pentru o vreme, măcar până vor reuși ei să-și acopere găurile din exploatații și să achiziționeze alte terenuri nestingheriți de neaveniți. Legea modificată e esența neomoșierimii din România, beneficiarii săi fiind printre exponenții noii clase de privilegiați.

    Agrointeligența: Care ar fi forma ideală a legislației, care să nu frâneze o piață liberă a tranzacțiilor cu terenuri agricole, care să nu discrimineze între categorii de cetățeni, dar totodată să reducă sau chiar să elimine intrarea pe piață sau extinderea investițiilor dinspre fondurile speculative?

    Laurențiu Ștefănescu: Terenul agricol e o resursă importantă a statului, care trebuie reglementată fără discriminarea vreunui cetățean român sau vreunei companii românești. Interesul național e ca această resursă să fie exploatată în întregime și la randamente maxime, de aceia care sunt în stare s-o facă, în condiții de concurență.

    Actualmente, după 32 de ani de reforme legale aberante, doar două treimi din terenul agricol e folosit, la randamente sub cele europene. În condițiile în care deținem printre cele mai bune și mănoase pământuri din Europa. În opinia mea, ar trebui avute în vedere o serie de aspecte. În primul rând e necesară liberalizarea tranzacțiilor cu terenuri agricole pentru toți cetățenii români sau companiile înregistrate în România, încurajarea comasării terenurilor prin oferirea unor facilități fiscale. În al doilea rând ar trebui oferite subvenții pentru cultura mare doar pentru proprietarii care au peste 20 ha. Pentru încurajarea reformării structurii de proprietate din agricultura românească, un rol l-ar putea avea oferirea de compensații micilor proprietari de terenuri cu vârsta peste 60 de ani, care își vând terenurile, inclusive sub forma unor rente viagere. Bune instrumente ar fi și supraimpozitarea terenurilor agricole nelucrate, regândirea lucrărilor cadastrului general și eficientizarea acestora, oferirea de subvenții pe unitatea de produs, din bugetul de stat, pentru produsele agricole de bază: lapte, pâine, carne de porc, vită și oaie, pasăre, miere de albine etc, pentru a putea face față concurenței produselor similare subvenționate, provenite din țările comunitare.

    Pentru rezidenții din România care doresc să cumpere terenuri agricole, statul ar trebui să suporte o parte din dobândă, în cazul împrumuturilor bancare, la cumpărarea de terenuri agricole și preluarea riscului asigurării tranzacțiilor, chiar dacă aceste terenuri nu sunt intabulate, finanțarea din bani publici a unor depozite regionale de frig și atmosferă controlată pentru fructe și legume, necesare micilor producători, veriga lipsă în circuitul produselor românești de la producător la marele retailer.

    Un alt punct nevralgic, pe care l-am lăsat la final, dar care este unul fundamental, e transparentizarea modului cum sunt administrate terenurile agricole ale statului de către ADS. Concluzionând, din păcate, politica de subvenții europene face imposibilă o politica 100% libera. “Mâna invizibilă” a pieții e imposibilă într-un astfel de context. Prin urmare, direcțiile strategice ar trebui sa fie eficientizarea prin concurență și descurajarea monopolurilor și subvenționarea unor produse, pentru a fi competitive la preț cu cele din țările partenere.

    Agrointeligența: Din experiența ta în domeniul asistenței pe achiziția de terenuri atât de către străini, cât și de români, ce procent din suprafața agricolă a României este deținută de străini?

    Laurențiu Ștefănescu: Nu știu care e această cifră și, din păcate, nu cred că știe cineva. Nu a existat nici un interes în a monitoriza acest proces. Legile au fost date după “ureche”, neavând la bază indicatori reali. Pot doar să bănuiesc cât, raportându-mă prin extrapolare la experiența pe care o am în relația cu fermele pe care le cunosc în zona mea de interes: Banatul, Crișana și Oltenia. Probabil în jur de 1 milion de hectare pot fi în posesia unor companii românești controlate de investitori străini. Însă multe din aceste hectare nu sunt în circuitul comercial, pentru că nu sunt comasate.


    Te-ar mai putea interesa

    Document oficial APIA: Subvențiile pe suprafață și cap de animal care se plătesc în acest an Toți mistreții vor fi împușcați! Județul unde s-a luat decizia de urgență! Șerbetul de zahăr pentru hrănirea albinelor: preparare, administrare

    Ultimele știri

    Daniel Buda a fost reales vicepreședinte al Comisiei de Agricultură și Dezvoltare Rurală din Parlamentul European Oferte de la BASF. Pachete de fungicide pentru o protecție completă a culturilor Cum a reușit Călin Muscă să evite la mustață impactul dur al scumpirii gazului și electricității