Mărturia emoționantă a unui fermier nevoit să se despartă de ferma sa
agrointeligenta.ro -
Nicolae Doru Moț face agricultură în vestul țării, în Sânnicolau Mare, județul Timiș. A absolvit Institutului Agronomic și, timp de peste 40 de ani, a lucrat pământul cu un simțământ pe care puțini îl înțeleg. În acest an, ing. Moț a luat cea mai grea decizie a vieții lui: aceea de a-și vinde ferma.
Pentru o țară întreagă, Doru Moț este fermierul care are mereu o povață de împărtășit. Anii de agricultură l-au făcut să vadă producțiile cu alți ochi. Reflectă asupra plantei, a procesului de cultivare și inclusiv cel a valorificării muncii de peste an. O abordare diferită, analitică, sinceră.
”Agricultura pentru mine, încercând o definiție, este o stare a conștiinței de nivel înalt, dacă nu foarte înalt, pentru că a înțelege ceea ce ne-a dat Dumnezeu ca rol – aveți pământul la îndemână, luați-l, folosiți-l și veți trăi cum veți merita. Sigur, acum, la final, parcă retrag din ce am spus legat de atitudinea pe care o avem, legat de activitatea agricolă sau mai ales din efectele secundare pe care le produce uneori cu conștiința asumată sau stare de conștiință asumată sau dintr-o eroare neprovocată”, spune Doru Moț.
După terminarea facultății, tânărul inginer a fost repartizat la Tulcea, dar legătura cu glia l-a făcut să spună pas funcțiilor și să revină în satul natal, la o fermă de legume pe care a condus-o până la căderea comunismului. Apoi a trecut în privat unde a ridicat o fermă ce a ajuns la 700 de hectare.
”Mi s-a întâmplat destul de des să simt o chemare în câmp, mai precis seara, în amurg, să înțeleg că de fapt în momentul ăla Dumnezeu – deși ceea ce spun pare o exagerare – Dumnezeu te invită să vezi pe tine că ai înțeles ce ai făcut și în același timp să te bucuri cu El că ești în rostul pentru care te-a trimis acolo. E o chestiune pe care nu pot s-o circumscriu, dar e stare de spirit. Simți că ai făcut ce trebuia să faci, cum trebuia să faci – sigur cu câtă putere ai avut și Dumnezeu a fost de acord, ți-a dat OK-ul”.
După o viață trăită în ritmul lucrărilor din câmp, Nicolae Doru Moț a luat o decizie grea, împins de la spate de o realitate dură: aceea de a nu avea cui lăsa ferma. Niciuna dintre cele două fiice ale sale și niciun alt membru al familiei nu a prins dragoste de agricultură, așa că fermierul a hotărât să-și înstrăineze afacerea.
”Citez memoria unui profesor de-al meu: solul pe care noi călcăm desculți sunt o pereche de buze care ne sărută tălpile. Aerul e suflarea lui Dumnezeu care ne învăluie și ne creează acea stare de bine și avem conștiința că existăm. Cerul este întotdeauna ceva superior și valoros, deasupra noastră și de aici trebuie să rezulte ceea ce să cheamă smerenie. Să te pleci – nu neapărat în sens fizic – să-ți pleci conștiința, spiritul în fața valorilor adevărate și fundamentale și atunci va fi bine de tine, omule!
În termeni militari se vorbește despre colonel, general în retragere. Cazul meu este, dacă îmi permiteți, agronom în retragere. Și asta ce înseamnă? Suportul biologic mă determină și sigur asta nu e o auto-condamnare. E o constatare care, cum să spun eu? Se impune! Sigur, transferul către descendenții mei este de nerealizat. Sigur că este o umbră de regret, dar se întâmplă ca cei care vor fi noi proprietari să fie oameni dedicați. I-am înțeles și cunoscut destul cât să fac această afirmație și se întâmplă tot din voia destinului – să fie aduși spre a împlini asta. Informația a venit de undeva și s-a pliat foarte bine pe caz.
Este ermetic, pentru că eu spuneam că vreau să vând și la un moment dat am fost întrebat de unii, de alții, dar n-aveam niciun fel de apetit pentru a spune: uite, te aleg pe tine, pe tine, pe tine și aici să vedem cine oferă mai mult, cum poate că se obișnuiește în destule cazuri. Și la un moment dat, vorbind cu cineva mi-a spus ”Stai, că o să aflu și eu dacă cineva este interesat să ți-l prezint!”. Și omul acela a venit, mi-a fost prezentat și era ca într-un deja-vu, în sensul că nu mai trebuia reglat nimic, totuși s-a mișcat firesc.
La un moment dat am sperat să se întâmple în familia mea, dar speranța nu n-a fost împlinită – a fost doar umană. N-au avut vocația! Este termenul – hai să zicem potrivit și a trebuit să apelez la această variantă/
Deci din perspectiva asta nu pot să am cum să spun că am regrete. Înțeleg foarte bine pentru că noi, toți oamenii, avem rostul nostru predestinat.
Un plan al comunicării între mine ca și cel care transferă puterea – hai să zic așa, transferă proprietatea și apetitul pentru agricultură, a fost cumva, cum să spun eu… firesc. A fost parcă deja regizat, doar trebuia pus în scenă pentru că din nou spun – am simțit eu că este voia destinului. Poate că par patetic tot enunțând asta dar, așa se întâmplă. Așa am constatat eu în viața mea că se întâmplă.
Momentul hotărârii de a mă despărți de ferma mea a fost încurajat de niște semnale mai timide în timp – nu de multă vreme, care au avut origini în biologie, în atitudinea sau în politicile pe care trebuia sau în care trebuia sau cărora trebuia să ne conformăm. Sigur că e o emoție foarte puternică să transferi – cum să spun, sintetizat într-o viață ceva, să renunți la ce am realizat într-o viață. Numai că trebuie să înțelegi că în ciclul devenirii începe o altă spirală care va asigura perenitatea preocupării. Asta e! Și să înțelegi și să nu fii egoist că rolul tău se încheie. Cum m-am gândit la final să vă spun că există o vreme a destinației, un timp la destinație. Eu am ajuns, sunt la destinație!
Ocazia îmi permite să mă adresez Măriei Sale, grâului, că am toată emoția atitudinii pe care a avut-o de-a lungul timpului față de mine prin felul în care mi-a răspuns așteptărilor. Și garantez cât pot eu că om că te las pe mâini bune.”
