Secretele războiului comercial dintre găina românească şi puiul brazilian
Lucian Davidescu -
Atenţie, brazilienii ne bombardează cu ficăţei periculoşi! Dar de unde şi de când aversiunea faţă de ficat şi alte măruntaie?
Ficatul poate fi pateu de lux în Franţa, ingredient secret pentru sosul Bolognese în Italia, specialitate bură în Africa de Sud (skilpadjies) şi sursă rapidă de fier şi vitamina A cam peste tot.
Limba de vacă e delicatesă în Japonia şi specialitate sofisticată în mai toate bucătăriile europene
Ciorba de burtă (cu variantele potroace, ciocănele) e mic-dejunul preferat al beţivilor din Balcani dar şi din Mexic (menudo).
Pipoţelele sunt salată tradiţională în Franţa, murătură în SUA sau frigăruie în Haiti.
Plămânii de oaie, împreună cu alte măruntaie, sunt tocaţi, asezonaţi şi îndesaţi în maţ de oaie în România (drob) dar şi în Scoţia (haggis).
Iar gâturile, ghearele, oasele şi toate celelalte resturi sunt surse ieftine de proteină pentru cei care nu-şi permit altceva, sau care construiesc societatea socialistă multilateral dezvoltată („tacâmuri”, „adidaşi”, „calculator”).
Toate aceste specialităţi îşi au rădăcina în vremurile când de la un animal sacrificat era folosit tot sau aproape tot. Însă de când cu fermele industriale, o bună parte din resturi sfârşesc ca deşeuri. Totuşi, pentru crescătorii de animale felul cum scapă de ele poate însemna diferenţa dintre profit şi pierdere, iar istoria a consemnat deja mai multe răsturnări. Produsele secundare sunt 25% din greutatea puiului, 30% din a porcului (cel slab, că în România trece şi de 50%) sau 45% din a vitei. Ca valoare, înseamnă 10% din încasări, adică enorm într-o industrie unde o marjă de profit de 5% e considerată mulţumitoare.
La începuturile zootehniei intensive treaba era destul de simplă. Resturile care nu se puteau vinde erau uscate, pisate şi folosite ca furaj. Porcii se îndopau cu porci, găinile ciuguleau găini iar vacile păşteau vaci. Asta până când una s-a îmbolnăvit şi toată lumea a spus că e nebună. De atunci, făinurile proteice au fost interzise treptat în Europa şi limitate sever în SUA. Restul lumii se descurcă cum poate.
Coşmarul producătorilor s-a transformat în bucuria câinilor şi pisicilor din toată lumea, după ce li s-a ieftinit mâncarea. Însă patrupedele n-au reuşit să ţină pasul cu consumul uman şi o bună parte din resturi sfârşeau incinerate.
Intrarea Chinei în OMC, în 2001, a fost salvatoare. Producătorii americani au fost primii care s-au mişcat şi au găsit o piaţă mare, săracă şi tolerantă. Ca şi mulţi români înaintea lor, chinezii ştiau că puiul este pasărea cu cioc, gât, gheare şi organe dar fără pic de carne. Iar asta nici măcar nu-i deranja prea tare, căci în bucătăria tradiţională a Chinei muşchiuleţul e considerat „fad”. Ceea ce la început a fost o mişcare inovatoare a redevenit, încet-încet, regulă a jocului: „Vinde tot, China e mare!” Preţurile s-au uniformizat iar marjele au scăzut la loc pentru toată lumea.
Dar tot chinezii, care au echilibrat ecosistemul, s-au grăbit să-l strice la loc. Pe măsură ce veniturile creşteau, chinezul descoperea puiul are şi pulpiţe, şi pieptuţ sau că hălcile lipsă de la porc şi vacă nu ajung la câini ci sunt chiar comestibile. Clonele locale de Mc’Donalds şi KFC l-au ajutat să-şi schimbe şi preferinţele de gust. Cererea de carne a Chinei tot creşte iar cea de potroace tot scade, aşa că piaţa mondială s-a trezit iar cu surplus cu care nu ştie ce să facă.
Ce se va întâmpla în continuare? Şansele ca echilibrul să se restabilească sunt foarte mici. Chiar dacă producătorii sunt presaţi să producă mai ieftin, proporţia de preţ între carne şi resturi se va păstra. Faţă de alţii. producătorii români au un avantaj, acela că piaţa locală e dispusă să cumpere potroacele dacă preţul este suficient de mic. Însă avantajul este greu de păstrat pe termen lung. Miliarde de oameni abia descoperă carnea, aşa că cererea de pui creşte în toată lumea. Odată cu ea, creşte şi oferta de resturi. Acum, preţul tonei de ficat de pui este de 500-600 de dolari. Cu tot cu ambalare, transport, taxe vamale şi profitul antreprenorului de import, ajunge la un dolar pe kilogram. Presaţi de cantităţile enorme de care trebuie să scape – milioane de tone pe lună! – producătorii vor fi dispuşi să renunţe la partea lor, chiar şi cu totul.
Ficatul ar ajunge să coste angro jumătate de dolar pe Kg, adică sub 2 lei. Spinarea de pui şi copita de porc se duc sub un leu. La preţurile ăstea, ciorba de potroace devine un adevărat chilipir, dar încetează să mai fie o afacere.
