Ştiri agricole

Se mai pot salva sistemele de irigații construite în comunism? Profesorul Aurel Lup are răspunsul!

Prof. univ. dr. ing. Aurel Lup, cercetător științific 1, membru al Academiei Oamenilor de Știință din România, unul din ultimii experți în irigații din generația marilor ctitorii ale erei socialiste, deși a ajuns la venerabila vârstă de 82 de ani e încă activ și extrem de pedant în modul în care-și organizează informația, fiind o mină de aur în privința înțelegerii scalei la care s-au dezvoltat irigațiile în comunism, dar și a eșecului modelului românesc de irigații atât în era socialistă, cât și după căderea ei.

Deși și-a început cariera de cercetător la genetică și ameliorare la Stațiunea Valul lui Traian, ocupându-se începând cu anul 1958 de ameliorarea porumbului, prof. dr. Aurel Lup a ajuns să lucreze în domeniul irigațiilor în urma unei conjuncturi istorice: ”În 1970, Stațiunea de la Valul lui Traian, pentru că tocmai se dăduse parțial în funcțiune mega-sistemul de irigații Carasu, s-a decis să fie profilată pe fundamentarea tehnică și economică a irigațiilor. Eu eram omul Institutului de Economie Agrară în această unitate. Vreo 2 sau 3 ani de zile m-am ocupat în echipă cu colegi de la Institutul de Economie Agrară. Pe urmă mi-am dat seama că oarecum s-a părăsit toată problema asta a studiului irigațiilor, poate și din cauză că irigațiile nu au dat de la început rezultatele proiectate. Așa că am continuat singur. Între timp, m-am înscris la doctorat, evident pe o temă de utilizare a irigațiilor «Optimizarea structurii culturilor în cooperativele agricole din perimetrul irigat Carasu». Am lucrat mult la ea, asta până prin 1986-87. Am lucrat oarecum singur, fiind o inițiativă proprie”.

Profesorul Aurel Lup

Aurel Lup își amintește că în ’85-’86, irigațiile erau cuvântul de ordine: ”Dacă pronunțai cuvântul «Irigații» era ca un fel de parolă de intrat în sistem. Nimeni nu te întreba de unde ești și ce vrei. Așa am reușit ca să obțin date de la Departamentul de Îmbunătățiri Funciare. În acea perioadă am avut o inițiativă să mă deplasez în 9 județe limitrofe Dunării, începând de la Dolj și până la Brăila și bineînțeles în cele 2 județe dobrogene, Constanța și Tulcea. Și am luat date din 1985 până în 1989. Doi ani la rând am fost la colectare de date. În primul an am luat și date din urmă, pe ultimii 3 ani și m-am deplasat la direcțiile agricole respective pentru dările de seamă ale CAP-urilor și IAS-urilor din zonă și de la filialele celor de la îmbunătățiri funciare. Ele se numeau atunci IEELIF (Întreprinderea de Execuție și Exploatare a Lucrărilor de Îmbunătățiri Funciare – n.r.)”. A cules informații despre exact cât s-a irigat ca suprafață, care au fost costurile, etc. Toate datele adunate de Aurel Lup despre irigații au stat la baza cărții sale ”Irigații în agricultura României”, publicată în 1997.

irigatii Spread

Istoria irigațiilor pe repede înainte a început odată cu venirea lui Nicolae Ceaușescu la putere: ”La sfârșitul războiului, deși s-a discutat mult despre irigații, nu erau irigate decât vreo 200.000 de hectare, în principal cele cu legume și orez. Marele program a început în 1965. Ceaușescu a început programul de extindere, însă în materie de îmbunătățiri funciare, Ceaușescu a avut două greșeli, care țineau de viziunea lui, de grandomanie. A avut această obsesie a creării de capacități de producție, a irigațiilor pe suprafețe foarte mari, la fel cum a vrut să avem efective mari de animale, să avem cât mai mult, cât mai mare. A doua greșeală a fost că nu a mai susținut financiar exploatarea corectă. Le-a făcut, dar pe urmă n-a dat energie, n-a dat combustibil și, în paralel, a tot crescut planurile de producție”.

Abordarea irigațiilor de către regimul comunism a fost de la bun început una energofagă. ”Noi am adoptat sistemul de a pompa apă din Dunăre. S-au făcut peste 90 de stații de pompare în lungul Dunării, în care s-a pompat apa din vale în deal, spre deosebire de peste tot în lume, unde se irigă din acumulări și înălțimile de pompare, chiar dacă bagi sorbul undeva într-un curs de apă sau undeva în lac, sunt unele mici, de maxim câțiva metri, pe când la Constanța de exemplu, înălțimile de pompare din Canalul Dunăre-Marea Neagră sunt de la 20 la 100 m, ori asta e enorm”, explică prof. Lup.

Buruienile au trădat munca de mântuială

Consumul de energie a sporit și mai mult, urmare a defectelor constructive ale sistemelor de irigații: ”Circa 40 % dintre canalele de irigații nu erau căptușite, ceea ce a făcut ca pierderile de apă să ajungă la 30-60%. Marile canale de aducțiune, cum e de exemplu canalul magistral Negru Vodă, care are 100 km, trebuiau să fie impermeabilizate, însă acum se vede cum au răsărit buruienile pe la rosturile dintre plăci, ceea ce înseamnă că nu era etanș. În plus, randamentul agregatelor de pompare era sub valorile de catalog, echipamentele de udare aveau fiabilitate scăzută, altele erau depășite moral. Un alt factor generator de pierderi erau întreruperile de curent, pentru că după fiecare întrerupere trebuiau reumplute canalele. Eu am calculat atunci randamente de sub 50%, înseamnând diferența între apa măsurată la sursă, adică în locul în care e băgată coada în Dunăre și apa măsurată de beneficiar, deci ajunsă efectiv la plantă”, a constatat Aurel Lup în lucrările lui.

Cât s-a irigat de fapt în România?

Aurel Lup a făcut parte din comisia de 7 experți înființată în iarna lui 1990-1991 de premierul Petre Roman să constate starea amenajărilor pentru irigații: ”În 1991, comisia a găsit amenajate pentru irigații 3,1 milioane ha, însă niciodată nu s-au irigat toate, ci fuseseră doar amenajate. Aveau de toate, erau bune de irigat, dar nu s-au irigat niciodată pe ele, pentru că nu s-a dat energie electrică. Am reușit în 1989 să iau de la Ministerul Energiei de la vremea aia, cu niște intervenții, cât curent s-a dat la irigații și am ajuns la concluzia că în vârful de sezon de irigat, de la sfârșitul lui mai și până prin august, consumul pe care l-ar fi reclamat irigațiile ar fi însemnat o treime din producția de energie pe țară. Vă dați seama că nu și-au permis să facă asta, ci au dat cam 40% din energia necesară. A doua mare cauză a neirigării suprafețelor amenajate pentru irigații a fost lipsa echipamentelor de udare, unde beneficiarii au fost totdeauna deficitari. Conductele pe sub pământ, din beton și azbociment fuseseră montate, erau și hidranți din loc în loc, dar le lipseau piesele de suprafață. Uneori nici pentru jumătate din suprafață n-aveau cu ce împărți apa, dispozitivele prin care să o dea la plante. Totul era amenajat, dar a lipsit ultima verigă din lanț: aripile de ploaie”.

Cartile lui Aurel Lup

Cât a investit socialismul în irigații?

Aurel Lup, în activitatea sa din cadrul comisiei create de Petre Roman, a avut acces la date ce i-au permis să estimeze ordinul de mărime al investițiilor în sistemele de irigații: ”Aici sunt diverse versiuni. Se pare că sistemul național de irigații a costat în jur de 13-14 miliarde de dolari. De unde au venit banii? Tot istoricii spun ca ceva lăudabil că am fost singurii care am avut relații comerciale cu băncile din vest. Au fost împrumuturi de la BERD, de la BID, de la băncile internaționale. Banii de acolo au venit”.

În opinia inginerului Lup, dezideratul amenajării terenului pentru agricultură super-intensivă a făcut ca autoritățile să scape costurile de sub control: ”În 1967-68 când s-a proiectat Carasu de exemplu, investiția specifică era în jur de 15-18.000 lei/ha. Adică cât vine pe unitatea de producție. Carasu a fost între 14.500 și 15.000 lei/ha. Dar pe măsură ce au crescut prețurile produselor industriale, investiția specifică ajunsese la 40-50.000 lei/ha. Sigur, că lucrările erau și mai complexe, pentru că au început să amenajeze pe pante și pe terenuri care necesitau și lucrări de combatere a eroziunii solului și lucrări de desecări. Exista o lege a investițiilor care funcționa atunci, care spunea că o investiție trebuia recuperată în 10-12 ani maxim. Ce însemna asta? Că beneficiul suplimentar, în 10 ani trebuia să amortizeze investiția. Însă pentru că investiția era foarte mare, proiectanții au proiectat producții foarte mari. Dacă 14-15.000 de lei/ha îi amortizai în 10 ani, 40-50.000 nu mai puteai. Așa s-a ajuns ca la ultimele proiecte puse în funcțiune să fie proiectate producții de 6 tone grâu/ha și 10 tone porumb/ha, indiferent în ce zonă a țării era terenul și normal că nu se putea atinge un asemenea plan de producție. Carasu, care fusese amenajat printre primele la costuri mai reduse, a fost proiectat pentru producții mai modeste, de 4.500 kg grâu/ha și de 6.500 kg porumb/ha”.

Presiunea pe IAS-uri a devenit uriașă, însă degeaba: ”Cifrele de plan au crescut așa de mult, încât nu s-a putut realiza planul de producție, asta și fiindcă România aplica de 3-4 ori mai puține îngrășăminte decât în țările din vest, lucru vizibil în producțiile inferioare. Ceaușescu a fost nemulțumit că producția nu creștea proporțional cu investiția în amenajările pentru irigații și cu cantitățile de îngrășăminte și atunci a spus așa: «Nu ne mai interesează, nu mai plătim munca, plătim producția». Asta a însemnat înlocuirea plății pe cantitea de muncă cu plata pe cantitatea de producție. Cred că prin ’78-’79 era. Pe considerentul ăsta nimeni nu și-a mai luat leafa pentru că planurile nu se făceau, iar comuniștii au introdus așa zisul venit minim garantat, care însemna 80% din leafă, chiar dacă îți făceai planul pe jumătate”.

”România n-are nevoie să irige mai mult de 1,5 milioane de hectare. Plus Moldova”

Profesorul Aurel Lup își amintește că până în 1989 s-a practicat sistemul de tarifare binomial, în care indiferent dacă o fermă iriga sau nu, plătea 138 lei/ha taxă fixă pentru culturile de câmp, dacă era în sistem, sumă ce urca până la 202 lei/ha în cazul plantațiilor de legume, vie sau pomi, care necesitau apă mai multă: ”Apa pe metrul cub era foarte ieftină, însă statul scotea bani din această taxă fixă. În afara acestei sume fixe pe care IAS-urile o plăteau fie că udau, fie că nu, mai era costul apei care era de 7 lei mia de metri cubi, adică un pol norma de irigare, sistem de tarifare ce încuraja pe fiecare responsabil de fermă să aplice oricâte udări considera de cuviință, dat fiind că sumele cu care se încărca bugetul unității erau infime”. După 1989 unul din motivele pentru care nu prea s-a mai irigat a fost scumpirea apei, care s-a vândut numai pe mia de metri cubi, cu tarif diferențiat pe trepte, în funcție de înălțimea de pompare. Cei cu înălțime mică de pompare pe treapta I au cumpărat apa la un cost mai mic, preț ce urca treptat până la treapta a VI-a, ajungând de 6-7 ori mai scumpă, încât oamenii nu au mai vrut să irige”.

După Revoluție, cercetătorul de la Stațiunea Valul lui Traian a fost cooptat pe post de consultant în aproape toate studiile realizate de companii străine în România privind starea sistemului românesc de irigații și soluțiile pentru eficientizarea lui. Unul dintre cele mai serioase studii de acest tip a fost realizat de compania Binnie& Partners Ltd din Marea Britanie, iar concluziile au punctat minusurile marilor proiecte de infrastructură în domeniul irigațiilor: ”În studiul din septembrie 1991, care s-a făcut la comanda Guvernului României, englezii au socotit costul de pompare a apei și l-au comparat cu profitul suplimentar rezultat pe hectarul cultivat cu diverse culturi. A rezultat la ei că la costuri, cele mai mari sunt cin cauza energiei electrice pentru pompare și le-a reieșit că undeva pe la înălțimea de pompare de 70 de metri se întâlnea costul apei cu profitul suplimentar determinat de mine. Dacă înălțimea de pompare a apei depășea 70 m, costul de pompare nu mai era acoperit de beneficiul suplimentar”.

Conform acestor calcule economice, înseamnă că doar jumătate din cele 3,1 milioane de hectare identificate după ’89 ca fiind amenajate pentru irigații, sunt de fapt viabile, restul reprezentând investiții ratate ale statului comunist: ”Absolut toate studiile, începând cu cel făcut de Binnie până la ultimul, toate au concluzionat că România n-are nevoie să irige mai mult de 1,5 milioane de hectare. Ar fi suficient, dar pentru acele suprafețe să se ia toate măsurile ca sistemele să funcționeze corect. În prezent situația irigațiilor e dramatică. Din vechile sisteme de irigații, ultimele studii la care eu n-am participat, au mai găsit vechile sisteme de irigații viabile doar pe 800.000 ha viabile. Dintre acestea sunt irigate sub 200.000 ha. Chiar și în 2015 nu s-au irigat mai mult de 300.000 de hectare, majoritatea în lunca Dunării, iar jumătate din ce se irigă în Moldova, de fapt irigă Buzdugan (n.r. inginerul Lucian Buzdugan) în Insula Mare a Brăilei”.

IMG_4139

Studiile nu au luat în calcul 700.000 ha potențial irigabile din Moldova

Celor 1,5 milioane de hectare irigabile în regim economic, li se adaugă alte 700.000 ha potențial irigabile cu costuri reduse în Moldova, care este una dintre regiunile României cele mai afectate de valurile de secetă: ”Canalul Siret Bărăgan început de Ceaușescu, din care sunt făcuți doar vreo 7 kilometri, dacă s-ar finaliza, ar crea posibilitatea de irigare pentru vreo 700.000 ha. Cel mai valoros atuu al canalului Siret-Bărăgan e că la el n-ai înălțimi de pompare, fiind gravitațional” explică inginerul.

O alternativă ar reprezenta-o irigațiile prin puț forat, în opinia lui Aurel Lup: ”În Comisia de experți constituită la cererea lui Valeriu Tabără în 2009, când era șeful Comisiei de Agricultură din Camera Deputaților, au fost chemați și cei de la Apele Române și întrebați dacă să se irige pe foraje. N-au fost de acord. Au zis că se atentează la rezervele de apă potabilă. Părerea lor asta a fost în 2009, dar eu, ca specialist în irigații, nu pot să ignor și marele avantaj, că la irigațiile prin puț forat pierderile de apă sunt zero. Nu ai pierderi pe traseu, pentru că apa pompată din pământ ajunge direct în echipamentul de distribuție la plantă. N-ai canal, n-ai jgheab, n-ai nimic”.

Agricultura se poate face și în regim neeconomic?

România a moștenit inclusiv în materie de irigații, tarele megalomaniei Ceaușiste, care a îngropat la propriu sume enorme de bani în sisteme de irigații neviabile economic. Cu toate acestea, la finalul studiului realizat în colaborare cu inginerii britanicii ai companiei Binnie & Partners, Aurel Lup concluziona: ”Studiile au la bază calcule economice solide, efectuate potrivit metodologiilor moderne reclamate de experții forurilor financiare internaționale, BEI și FMI și nu pot fi combătute prin simple dorințe sau opinii. Cu toate acestea, selectarea viabilității economice a irigațiilor pe un singur criteriu, înălțimea de pompare a apei, respectiv consumul și cheltuielile cu energia electrică, nu poate constitui un criteriu unic de admitere sau de excludere de la irigația anumitor sisteme sau perimetre. Din păcate, în țara noastră zonele cele mai afectate de secetă, Dobrogea, spre exemplu, sau partea sud estică a Moldovei, sunt și cele la care apa se pompează la cele mai mari înălțimi și unde consumul de energie electrică, după datele ISPIF-ului, depășește 2100 kw/ha. Excluderea de la irigații a acestor zone care însumează peste 400.000 ha, înseamnă eliminarea lor de la practicarea agriculturii. Apreciem că România nu își poate permite să excludă din balanța resursei funciare o asemenea suprafață, nu din cauza pierderii producției, care ar putea fi recuperată în alte zone, cât datorită populației de peste 1 milion de suflete care își câștigă existența din agricultură și pentru care economia românească nu va oferi încă mult timp o altă alternativă”.


Abonați-vă GRATUIT la Agrointeligența - www.agrointel.ro!


1 comentariu

  1. Buna ziua domnule Lup.

    Sunt Mazareanu Ion – fost cercetator la SCA Secuieni – Neamt.
    Ion Ionescu de la Brad implineste 200 ani de la nastre in anul viitor.
    Poate puteti scrie un articol cu acesta ocazie; poate fi publicat la Roman sau Bacau, unde vor fi manifestarile

Scrie un comentariu