Untul „de casă” şi zecile de arome cu care poate cuceri cumpărătorii
agrointeligenta.ro -
Alături de laptele proaspăt, de brânza de vaci şi de smântănă, untul îşi face încet-încet loc în oferta produselor lactate de „casă”, cu valoare adăugată foarte mare.
Micro-producţia de lactate, dezvoltată fie în gospodăria proprie sau într-o mică fermă (de la 1 la 50 de vaci cu lapte), acoperă un procent în creştere pe piaţa generală a lactatelor. Fie că sînt nemulţumiţi de gustul produselor „industriale”, fie că îşi închipuie că prin procesare acestea îşi pierd proprietăţile benefice, fie că marea industrie nu include în ofertă anumite produse dorite, numeroşi cumpărători favorizează piaţa alternativă a lactatelor – asigurată de producători care livrează cu „abonament”, care participă la târgurile (din ce în ce mai frecvente) de produse tradiţionale, care şi-au deschis chiar mici puncte de vânzare în, general, în pieţe.
Sectorul a evoluat încet-încet în anii de după Revoluţie urmând progresiva acumulare a capitalului – de la câteva capete de vaci cu lapte în gospodărie s-a ajuns la o mică fermă de câteva zeci de capete, de la vânzarea cu abonament, paracticată la „negru”, s-a ajuns la închirierea de standuri în pieţe şi târguri, de la oferta „anonimă” s-a ajuns chiar la dezvoltarea unor branduri.
Piaţa Obor (Bucureşti), cea mai mare piaţă agro-alimentară din România deschisă producătorilor direcţi – oferă o imagine elocventă a acestui sector „sub-industrial” al producţiei de lactate: ţărănci care au venit să se întâlnească cu „abonaţii” (cei cărora încă nu le-au dus laptele proaspăt la uşa apartamentului), ciobani care vând telemea şi caş de la oile lor şi, mai nou, şi micro-producători-integraţi care procesează laptele produs în fermele lor oferind o gamă chiar mai largă de produse lactate decât marile branduri pe care le regăsim în hypermarket-uri.
Punctul forte al acestui sector sub-industrial este acela că produce „ca în casă” – oferind produse lactate cu grad redus de procesare.
O tendinţă ce prezintă interes este diversificarea gamei de produse oferite de acest sector sub-industrial – la început specializat doar în lapte proaspăt, mai rar brânză de vaci sau smântână – acum regăsindu-se în ofertă produse cu valoare adăugată.
Untul era până nu demult un produs lactat pe care oricât de fanatici ai produselor „de casă” ar fi fost, consumatorii de la oraş, preferau să îl cumpere din raftul magazinelor, alegând din oferta brandurilor industriei de lactate.
Doritori de unt „de casă” au început să apară însă tot mai mulţi în ultimii ani – ani care au adus şi la noi schimbări în materie de gusturi şi de aşteptări în materie de consum alimentar.
Producătorii industriali oferă în general unt slab, dulce şi simplu – puţin în urma tendinţelor care favorizează din ce în ce mai mult untul gras, sărat sau aromatizat.
Această „nişă” de care producătorii industriali par să nu fie interesaţi foarte mult – fie din raţiuni economice, fie din inerţie organizaţională – este din ce în ce mai vizitată de producătorii sub-industriali.
Untul „de casă” – unt gras (80% min) – se găseşte în oferta prodcătorilor sub-industriali şi micro-industriali într-o proporţie în creştere – având pe piaţă un succes mai mare decât oferta foarte redusă a marilor branduri de lactate care oferă şi prea puţin şi mult mai scump şi oricum (în cazul lor există şi scepticismul amatorilor de produse de casă în ce priveşte „industrializarea” laptelui).
Untul gras (75-80% min) atunci când apare în oferta marilor branduri de lactate costă cu 3-5 lei mai mult decât la micii producători – luând ca reper un pachet de 200 de grame. În plus micii producători vin şi cu o ofertă îndrăzneaţă sub aspectul „sofisticării” produselor lor.
Untul se pretează la asocierea cu arome – ierburi, mirodenii etc – revistele culinare, emisiunile despre gătit, chiar şi vizitele în străinătate, le-au deschis multor români apetitul pentru astfel de „combinaţii”.
Pe piaţa alternativă a produselor lactate acestea au început să apară şi la noi. Putem spune că untul „fistichiu” îşi face loc şi în farfuria românului. Şi când folosim termenul de unt „fistichiu” facem uz atât de sensul figurat cât şi de sensul propriu al termenului.
De negăsit în oferta marilor branduri de lactate din market-uri, untul cu fistic – aşa cum am găsit la Paris – poate fi găsit în oferta unor producători mici – cum sînt cei pe care i-am întâlnit la „Tîrgul de la Agronomie”, la MŢR şi chiar în Obor – bucurându-se de real succes.
Feluri de unt „îmbogăţit” sînt şi altele – de fapt, ca să fiu cinstit, ar trebui să spun că untul fistichiu este cel mai rar dintre toate acestea, şi că untul „de casă” se vinde cel mai adesea, chiar şi la producătorii sub-industriali, în variantă simplă. Cu toate acestea se pot găsi feluri de unt de casă îmbogăţite cu ierburi – cu mărar (majoritatea), cu pătrunjel, cu busuioc şi cu chimen.
Problema este că nu se găseşte tot timpul – cei mai mulţi dintre producătorii din Obor, care au stand-uri permanente mi-au spus că era vorba despre o „ediţie limitată – de Sărbători” – ediţie care a mers destul de bine găsindu-şi cumpărători.
Sînt multiple combinaţii de gusturi prin care untul se poate îmbogăţit căpătând ca produs o valoare adăugată mai mare: unt cu vin de Porto, unt cu vin roşu, unt cu tarhon, unt cu usturoi – multe dintre aceste produse se găsesc în străinătate doar în magazinele de delicatese.
Pînă să sondeze gusturile, micii producători de lactate ar trebui să se gândească doar la un lucru simplu: 1 Kg unt de casă costă cât 20 litri de lapte de casă
