Reţeta americană pentru prosperitatea fermierilor mici şi mijlocii

Ceea ce face din Statele Unite singura super-putere autentică a lumii este nu doar puterea sa militară, forţa politică sau inventivitatea tehnologică ci şi capacitatea de a se hrăni nu doar pe sine ci încă o jumătate din restul umanităţii.

Nici o altă putere care a îndrăznit să intre în competiţie cu ea nu a deţinut un astfel de record, nici URSS cu vasta sa întândire, nici China. Secretul Americii constă în modul în care este abordată problema producţiei agricole de la fermele mamut, la cele mari şi mai apoi la cele mijlocii şi mici – americanii găsind soluţii pentru orice tip de fermă, indiferent de dimensiunea acesteia pentru a o face profitabilă.

Pentru fermele mici, în special, dar şi pentru cele mijlocii, una dintre soluţiile susţinerii profitabilităţii este „Local Foods” – un concept complex care include pe de o parte încurajarea preferinţei comsumatorilor spre produsele fermierilor din „vecinătate” – din jurul metropolei, din acelaşi district, din acelaşi stat – şi pe de altă parte încurajarea deţinătorilor de suprafeţe mici şi mijlocii de teren agricol de a produce pentru câştig (şi nu pentru subzistenţă) asigurând alternative la oferta marilor producători americani şi mai ales străini prezenţi pe piaţa Statelor Unite.

Pentru America, ţara plantaţiilor mamut ale marilor trusturi agricole, pare neverosmil să existe fermieri care să obţină profit din produsele obţinute (chiar şi de pe supfrafeţe sub 1 hectar sau din efective sub zece capete) în grădina, livada, ograda, grajdul sau stupina pe care ei şi familia lor le gospodăresc. dar America nu este oare ţara tuturor posibilităţilor?

„Local Food” înseamnă să cumperi hrană produsă în vecinătate şi să produci hrană pentru vecinătate – aceasta ar fi definiţia cea mai cuprinzătoare a termenului. Definiţiile – care se referă la Local Food Systems – includ numeroase aspecte, iar specialiştii Departamentului pentru Agricultură (USDA) sau ai agenţiilor specializate de la nivel de stat, le iau în considerare pe fiecare în parte în funcţie de finalităţile fiecărui program sau fiecărei activităţi pe care o desfăşoară.

Sistemele Local Food au apărut odată cu Locavorul – un cuvânt nou al englezei americane locavore care potrivit New Oxford American Dictionary (NOAD) 2007 identifică acea persoană care încearcă să consume de preferinţă hrană produsă pe o rază de 100 de mile (cca 160 kilometri) în jurul localităţii de reşedinţă. Cele 100 de mile par oarecum arbitrar stabilite, studiile de consum arătând că locavorii adaugă sau scad zeci de mile în funcţie de percepţia lor personală a vecinătăţii. Este o problemă destul de importantă atunci când vine vorba despre susţinerea pe care guvernul federal, autorităţile de stat sau cele locale vin să îl acorde. Ca regulă densitatea populaţiei este principalul factor care determină percepţia lungimii „razei” sub sau peste 100 de mile – în regiunile unde populaţia este mai densă, cum se întâmplă pe Coasta de Est, vecinitatatea este definită în raza celor 100 de mile, uneori chiar sub, în Sud Vest, unde este mai rară, peste 100 de mile.

Una dintre metodele de cumpărare este pe bază de abonament, care începe de la câteva zeci şi poate ajunge la câteva sute de dolari pe lună, şi în schimbul căruia beneficiarul primeşte periodic acasă un „coş” de legume şi fructe.

Faptul că hrana este produsă în această rază mai mare sau mai mică care potrivit percepţiei individuale marchează vecinătatea nu este însă suficient pentru pentru locavor – pentru ca acesta să accepte un produs agricol sau alimentar ca fiind Local Food aceasta trebuie să aibă anumite calităţi care să o facă diferită de produsele similare puse la dispoziţie de marea industrie alimentară.

Prima calitate este prospeţimea – un produs „local” trebuie să fie garantat mai proaspăt decât un produs de acelaşi fel oferit de marea industrie alimentară: roşia să fi fost abia culeasă din grădină, laptele să fi fost abia muls. Apropierea spaţială dintre producător şi consumator capătă, deci, valoare de piaţă doar dacă ea asigură transportul produsului de la primul la cel din urmă într-un timp foarte scurt – în aceaşi zi – care să excludă orice „întârziere” în depozite sau în galantarele hypermarketurilor. Produsele Local Food au termen de valabilitate foarte scurt, locavorul neconsumând produse care au „stat”.

A doua calitate este sănătatea – un produs „local” trebuie să fie garantat mai sănătos decât un produs de acelaşi fel oferit de marea industrie alimentară: roşia „să nu se fi întâlnit” în procesul ei de cultivare cu insecticide sau îngrăşăminte chimice, vacă de la care se obţine laptele sau carnea să nu fi fost hrănită cu nutreţuri obţinute din plante modificate genetic, „ajutate” chimic sau cu produse „artificiale”. Apropierea spaţială dintre producător şi consumător, îşi pierde valoarea de piaţă, cu atât mai mult, dacă produsul alimentar sau agricol este obţinut în mod industrial. Produsele Local Food trebuie să reprezinte o alternativă faţă de cele similare ale marii industrii alimentare mai ales din perspectiva modului de obţinere, locavorul nu consumă produse care înmagazinează „cuceririle” chimiei şi petro chimiei şi cu atât mai puţin ale ingineriei genetice, pe care le consideră dăunătoare sănătăţii, el preferă hrana produsă ca în epoca de piatră.

A treia calitate este specificitatea zonală – (nu este chiar acelaşi lucru cu indicaţia regională controlată sau cu produsele regionale definite în Uniunea Europeană, este ceva mult mai intuitiv) – un produs „local” trebuie să ofere acel gust unic al locului pe care îl oferă soiurile… „locale” şi pe care produsele oferite de marea industrie alimentară nu îl vor avea niciodată: obişnuitul Golden, cultivat pe patru continente, cel mai consumat soi de mere la nivel mondial, nu poate da plăcintei cu mere a „părinţilor fondatori” gustul dat de soiul Baldwin (atestat la 1740) specific statului Massachusetts sau Junaluska (atestat la 1815) în North Carolina. Apropierea spaţială dintre producător şi consumator îşi pierde, iarăşi, valoarea de piaţă dacă produsul alimentar sau agricol nu are „specific”. Produsele Local Food trebuie să consolideze identitatea culinară a locavorului, el se consideră depersonalizat de produsele de serie largă ale marii industrii alimentare. Evident, nu se reduce totul doar la un statement anti-uniformizare,  locavorul ştie că producătorii marii industrii vor evita din raţiuni comericale soiurile locale, acestea fiind produse „altfel” de micii fermieri.

Aşa s-a creat un segment al agriculturii americane cu vânzări de 1,2 miliarde de dolari potrivit Recensământului Agricol din 2007 (2007 Census of Agriculture) – în creştere cu peste 100% în zece ani raportat la datele din 1997.

Cine sînt cei care au creat acest segment? Pe de o parte „locavorii” – un nou tip de consumator care îmbină în alegerile sale informarea cu privire la valoarea nutritivă şi riscurile pe care modelele industriale de producere a hranei le aduc sănătăţii cu o atitudinea orientată spre protecţia mediului, protejarea micilor întreprinzători în faţa marilor corporaţii, promovarea identităţii locale, etc – un consumator informat şi cu atitudine. Pe de altă parte rând micii fermieri, pe cont propriu sau prin intermediul formelor asociative (şi în acest caz sărim de la ferme mici la ferme mijlocii), care au ales să producă  „altfel” şi „altceva” decât marea industrie agricolă şi alimentară, creând o „nişă” care să fie percepută ca o alternativă la produsele alimentare „de serie”.

Cum interacţionează locavorii cu producătorii locali?

În primul rând prin intermediul pieţelor de producător – chiar şi în Statele Unite există pieţe unde micii fermieri vin şi îşi vând direct produsele – este principalul mod de interacţiune şi pentru că el permite cunoaşterea directă dintre cei doi, un aspect important valorizat de locavor – „dacă nu îl cunosc pe cel care îmi produce hrana, de unde pot eu să ştiu cum o produce?” – o astfel de interacţiune îi permite locavorului să îi elimine rapid de pe piaţa pe producătorii care trişează – cei care utilizează ierbicide, cei care vin cu produse vechi, care cultivă soiuri „de serie” etc. Potrivit datelor USDA Marketing Service în 2009 erau 5274 de pieţe de producător – de peste două ori mai multe ca în 1994, a căror înfiinţare a fost generată de dezvoltarea acestui nou segment de piaţă.

În al doilea rând cantinele din cadrul şcolilor, în care părinţii au solicitat utilizarea produselor locale, proaspete şi produse fără „chimicale” sau îmbunătăţiri genetice – „dacă eu am grijă ca acasă copilul să mânânce sănătos, nu am să las să fie „otrăvit” la şcoală”.     Potrivit datelor USDA Marketing Service, în 2009, 2095 de şcoli deţineau programe de aprovizionare a cantinelor proprii în sistem „local food” achiziţionând de la fermele mici şi mijlocii din acelaşi district sau districtele din acelaşi stat, de cinci ori mai multe ca în 2005, când erau doar 400 şi de 1000 de ori mai multe ca în 1997, când erau doar 2.

În al treilea rând vin cantinele companiilor, unde pe de o parte angajaţii solicită ca mâncarea care le este oferită să fie sănătoasă şi proaspătă, obiectând atunci când în ingrediente se regăsesc produse agricole sau alimentare ale marii industrii şi de pe de altă parte managmentul îşi asumă susţinerea producătorilor „local food” ca formă de responsabilitate corporativă şi sprijinirea comunităţilor locale.

În al patrulea rând apar chiar şi hypermarketurile care intuind noul trend oferă producătorilor locali rafturi şi spaţii pentru a-şi desface produsele. Potrivit datelor USDA Marketing Service din 2009, din cele 10 cele mai importante lanţuri de hypermarketuri la nivelul Statelor Unite, 7 aveau standuri şi programe de achiziţii dedicate producătorilor „local food” – printre acestea se număra şi numărul 1 în top, gigantul Wall mart, care realiza achiziţii de 0,4 miliarde de dolari în acest sistem, însumând acţiuni la nivelul tuturor statelor uniunii.

Există numeroase programe la nivel federal şi de stat dedicate susţinerii acestui segment al agriculturii – motivaţia este simplă şi pragmatică – sprijinând fermele mici şi mijlocii să producă „local foods” se obţine o conservare a locurilor de muncă din mediul rural şi o o creştere a veniturilor din taxe, în special pe profit şi vânzări. Nu se acordă subvenţii – ci asistenţă şi consiliere – autorităţile de stat se implică în suplinirea acelor deficienţe pe care fermele mici şi mijlocii le au în a rezista pe piaţă – activităţi de marketing, acces la informaţii, consiliere de specialitate agricolă.

Local Foods este abia la început. Evoluţiile din primii zece ani de la coagularea „mişcării” sugerează existenţa unui potenţial care încă nu a fost exploatat nici pe de parte în întregime. Urmărirea sa îndeaproape poate oferi exemple testate economic despre cum poţi face profit din fermele mici şi mijlocii. Ceea ce trebuie să avem în minte este că Locavorii pot exista peste tot unde există agricultură.

EXITCARD EXITCARD

5 Comments on Reţeta americană pentru prosperitatea fermierilor mici şi mijlocii

  1. Îmi plac articolul, conceput parcă pentru cei fără un minim de discernământ şi cunoştinţe generale. Unde aţi văzut voi americanii de rând care mănâncă sănătos? Drăguţii de ei sunt care mai de care umflaţi cu fast food şi alte mâncăruri total nesănătoase.
    Pe lângă asta, cum poate să se păstreze un produs proaspăt când trebuie transportat sute de kilometri? Populaţia este concentrată în zonele urbane şi nu în zonele rurale pentru a consuma produse proaspete. Practic, un mare oraş nu poate fi aprovizionat cu produse foarte proaspete din „vecinătate”.

    • Gresesti. Iti dai cu parerea fara sa stii. Este, probabil, mai bine sa te abtii decat sa spui lucruri pe care doar le-ai auzit. Parerea mea…..

  2. Vad ca puteti sa scrieti si despre lucruri serioase. Daca d-l Mircea Marin este preocupat de soarta fermelor (gospodariilor taranesti) si are cunostinte despre situatia din Romania putem sa demaram o initiativa pilot de acest gen. Avem baza de pornire – producatori interesati si o structura organizatorica public-privata pe teritoriul a 15 comune. Detalii numai daca va intereseaza- aveti adresa de e-mail.

    • Frate, unde este „structura public-privata” din 15 comune? ca ..nu se vede, ne se aude…nimic!
      Eu,personal, am incercat asa ceva acum 12 ani cu lapte si produse lactate traditionale (facute ca la bunica mea, bineinteles foarte higenic), ceva fructe si legume produse aproape organic. Distribuirea o faceam personal la 48 de familii in medie(2 blocuri). A mers bine cam 3-4 luni dupa care a inceput sa „lesine”.Curios este ca aprox 18-20 de familii imi vizitau ferma constant chiar cumparau produsele de la fata locului, gustau (mai ales vinul si rachiul)…laudau…etc.Practic a durat un sezon.

1 Trackbacks & Pingbacks

  1. Agri-dolarul se pregăteşte să ia locul petro-dolarului

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată


*