Creșterea iepurilor de carne – o afacere românească de nișă condamnată momentan la insucces. Modelul vestic ce ar putea aduce micii fermieri pe profit
Daniel Befu -
În anii ’80 România ajunsese să crească trei milioane de iepuri și să producă anual 47.000 de tone de carne de iepure, din care 4.000 de tone mergeau la export, în special în Germania și Elveția. În 2002, la ultimul recensământ, s-au mai identificat 600.000 de iepuri în 155.000 de exploatații, adică o medie de 3-4 iepurași/exploatație, indicator limpede al faptului că e vorba de animăluțe pentru autoconsum, din gospodăriile populației.
România a avut o bază genetică valoroasă la Institutul de Cercetare și Producție pentru Păsări și Animale Mici de la Balotești, însă aceasta s-a pierdut în tranziția postdecembristă. Am avut 5 centre de creștere la nivel național, cel mai mare complex de creștere a iepurilor a fost localizat la Sibiu, dar am avut și la Piatra Neamț și la Căteasca (Argeș). În ultimii ani s-a încercat resuscitarea acestei nișe de producție de carne, prin concentrarea unui abator din Cluj, a unor mici crescători. Inițiativa a dat chix, dar tot în zona Cluj, inițiativa a fost reluată de un alt abator.
Oricine ar vrea astăzi să înceapă să crească iepuri, ar trebui să importe genetică din Occident, dar ar avea o mare problemă cu comercializarea iepurilor, pentru că nu prea are cine să-i preia, conform prof. univ. dr. Elena Popescu Miclosan, de la USAMV București, care explică pentru revista Agrointeligența care sunt modelele viabile economic de creștere a iepurilor. “Există mai multe modele de afaceri pentru crescătoriile de iepuri, ce diferă de la țară la țară. Dintre vecinii noștri, Ungaria și Polonia de exemplu, și-au păstrat vechile întreprinderi de reproducție de mari dimensiuni, de 10-15.000 de femele pe fermă și le folosesc ca și sursă de material de reproducție pentru fermele mici. Ei au contracte cu mici crescători, cărora le dau între 5 și 20 de femele, ba chiar și o parte din furaje”, explică specialista.
Femele cu 6-7 fătări pe an
La iepuri, străinii folosesc hibrizi tetraliniari. Marile întreprinderi fac prima hibridare între două dintre linii, și părinții care rezultă îi dau micilor crescători care fac hibridarea finală și obțin iepurași pe care-i cresc până la 70-77 de zile, iar la sfârșitrul perioadei de creștere iepurii sunt colectați de către marile întreprinderi, abatorizați și exportați. În prezent se merge pe 10 pui la fătare, din care ajung să înțarce 8-9 pui per femelă. O femelă e folosită un an în mod intens la reproducție, având un număr mare de fătări, cel puțin 6-7 fătări/an. Rata de profitabilitate este între 10 și 20%.
Modelul descris de prof. Miclosan este modelul integrator în care există un centru colector în jurul căruia gravitează mai mulți producători de mici dimensiuni. În țări ca Italia, acest business există și în alte două variante, una în care centrul integrator poate fi o fabrică de nutreț combinat (care furnizează micilor crescători și furajul la un preț preferențial)) și alta unde centrul este reprezentat de un abator (care abatorizează carnea colectată de la rețeaua de mici crescători).
Citiți și: Cum să faci profit dintr-o fermă de iepuri
Prof. Miclosan menționează și celălalt model de crescătorie, cea intensivă de mari dimensiuni, dedicată îngrășării, nu reproducției: “În condiții de creștere intensivă, iepurii ajung la 2,5 kg în 56 de zile. Nu mă refer aici la iepurii crescuți de micii fermieri din Ungaria și Polonia, care nu au condițiile să practice creșterea intensivă, ci la marile crescătorii din Italia, Franța Spania, care au 5.000-10.000 de femele-matcă”.
Ne-am pierdut materialul genetic
România are un mare handicap atât prin faptul că fostele complexe au dispărut, dar, mai grav, materialul reproductiv nu mai există: “La nivel european e destul de mare concurența, pentru că s-au făcut multe progrese. Materialul biologic în primul rând este de calitate. Asta e una din marile probleme la noi, faptul că am pierdut materialul biologic pe care l-am selecționat mulți ani în țară, astfel încât în prezent materialul biologic pe care-l avem, n-ar reuși să țină pasul cu ce se întâmplă în vestul Europei. Iepuriii românești au doar 60% din randamentul hibrizilor cei mai performanți din occident”.
Unde e România la capitolul iepuri
În prezent, în România, creșterea iepurilor e “sub radar”, țara noastră nemaiavând un sector propriu-zis de creșterea iepurilor: “La noi, încercările sunt de integrare prin abator, însă n-au reușit să funcționeze. A fost un abator la Cluj, dar n-a mers, apoi a mai apărut unul tot în zona Clujului. Ar fi o soluție de integrare prin aceste abatoare, însă problema e că prețul nu acoperă cheltuielile. La noi FNC-urile nu s-au gândit la rolul lor potențial integrator și au prețuri mari care sunt prohibitive pentru micul crescător de iepuri, care în loc să folosească nutrețuri combinate, folosește furaje locale. În plus, la noi există neîncrederea în partenerul de afaceri care îngreunează apariția unor astfel de colaborări. România are un comportament neînțeles. Suntem țară cerealieră, toate cerealelele noastre merg în porturi și merg în țări străine pe prețuri de nimic, în loc să creștem animale în țară cu aceste cereale și să avem și locuri de muncă”.
Țara noastră are totuși o categorie de nișă de mici crescători de iepuri. „S-a dezvoltat foarte mult creșterea iepurilor pe animale de expoziției, unde am avut și tradiție. În 1907 s-a înființat la Timișoara prima asociație a crescătorilor de iepuri, apoi au fost peste tot în țară. Aceste activități pot fi și ele un posibil integrator după modeul din Cehia și Germania. La ei, creșterea iepurilor de expoziție cu pedigree, deci cu origine cunoscută e dublată, pentru a-și susține economic această pasiune, de creșterea iepurilor de carne”, susține profesorul de la USAMVB.
Avem Uriașul de Transilvania
Uriașul de Transilvania este singura rasă de iepure românesc standardizată și se află în acest moment în proces de omologare. Rasa a fost creată de geneticianul clujean Valentin Petrescu-Mag. Acesta și-a dorit să creeze prima rasă de iepure specifică țării noastre și a reușit să o adapteze la toate condițiile de trai de aici. Pentru a crea noua rasă, Uriaș de Transilvania, geneticianul a pornit de la iepurele rustic românesc, de coteț, o rasă care nu a fost niciodată omologată și care nu promite prea multe, având însă marea calitate de a fi foarte rezistent la condițiile de trai din țara noastră, începând de la hrană până la condițiile climaterice. Pe acesta l-a încrucișat cu uriașul gri, o rasă mare de iepure, foarte căutată în rândul crescătorilor din România, în primul rând datorită dimensiunii sale. Al treilea element al Uriașului de Transilvania este coloritul. Pentru a obține culoarea pe care a dorit-o, biologul a încrucișat și iepure californian. Aceasta este o rasă medie, care are culoarea albă și extremitățile (botul, urechile și lăbuţele) închise la culoare. După mai multe generații de încrucișări a reușit să obțină exemplarele pe care și le-a dorit și apoi a perpetuat specia.
China, lider mondial în creșterea urecheaților
China este liderul mondial în creșterea iepurilor în ferme mari, axate pe producția de carne. “În viu prețul variază și în funcție de an. În Uniunea Europeană și nu numai, în general sunt prețuri destul de mari, în jur 6 dolari/kg. Carnea care provine din China se vinde cu mult mai puțin, sub 4 dolari. China este el mai mare producător și exportator din lume. Și UE produce carne de iepure, însă importă mai mult decât produce”, explică pentru Agrointeligența prof. univ. dr. Elena Popescu Miclosan, de la USAMV București.
