Gena asocierii sau ce șanse au legumicultorii de la Matca să livreze fabricilor de conserve
agrointeligenta.ro -
Reportaj la Matca – Episodul 2 din 6
Ironia sorții face ca Matca să fie poziționată pe hartă la 9 kilometri de Tecuci, orașul în care funcționează cea mai mare fabrică de conserve din România, Contec Foods, care anul trecut a procesat 9000 de tone de legume. Cu toate acestea, între mătcași și patronii turci ai fabricii nu există punți de comunicare, după ce în urmă cu câțiva ani au avut loc câteva litigii între părți. Primarul din Matca, Nelu Costea, explică: „De ce nu s-au înțeles cu Contec? Din cauza prețului. Contec e consumator și patronii lui vor să aibă produsul brut cât mai subțire la preț, cât mai jos. Avem câteva contracte din trecut cu ei, dar ne judecăm, și când te judeci tu, X, persoană individuală, cu o firmă, nu că ești perdant, dar n-ai bani de cheltuit pe avocați și toată tevatura“.
Când aduc vorba de colaborarea cu Contec, Nelu Dobrea se zbârlește ca un arici: „Contec, ăia caută să le ia degeaba. Sunt proști să dea bani? Care sunt proști? Când văd că e pomană, toți vin. Înainte, la Tecuci, era una dintre cele mai mari fabrici de conserve. Era imensă și lucra multă lume acolo. Acum a luat un turc o secție și caută de pomană să ia castraveți din ăștia mai mari, să nu dea mai nimic pe ei și cred că-i taie, le face el ceva, de-i pune la borcan. El de ce și-a făcut fabrica aici? Ca să nu dea bani“.
Directorul comercial al Contec, Leona Cobzaru, consideră însă că incompatibilitatea cu mătcașii are pe de o parte niște cauze obiective, ce țin de specificul producției, și altele care țin de lipsa de cultură în domeniul afacerilor, pe care o au legumicultorii: „Nu e vorba că nu dorim să colaborăm cu ei, Doamne ferește. Noi dorim să colaborăm cu orice fermier care ne aduce o marfă bună și la un preț bun, dar fermierii din Matca nu sunt foarte organizați. Ei sunt axați mai mult pe vânzare de legume și nu cred că au învățat să facă diferența între persoana care cumpără pentru a avea profit imediat și cei care cumpără pentru producție, care obțin profitul după. Ei consideră că sunt același tip de client și, din acest motiv, îi oferă și produsul necalibrat, care nu are o calitate constantă, lucru care pe noi ne afectează. A doua problemă este de exemplu la cultura de castravete. Nu se organizează în așa fel încât să se cumuleze producția într-un centru de colectare în care să se investească într-un sortator, pe baza acelui sortator pot scoate calități diferite pentru castravete, la prețuri diferite. O altă problemă importantă este că nu pot oferta un preț constant în cursul unei singure zile, sau măcar pentru o scurtă perioadă din aceeași zi. Dacă vorbești astăzi, vreau nu știu ce produs, interlocutorul nu poate să zică ce preț are, pentru că trebuie să se ducă mai întâi la piață să vadă «cu cât merge prețul», lucru care pe noi ne încurcă.
Și mai e o o altă chestie și mă refer aici în special la solar, tomatele crescute în solar, obligate într-un fel să crească, nu le putem folosi în procesul de producție, pentru că nu au procentul de substanță uscată necesar. Noi folosim în producția noastră doar roșii crescute în câmp liber, pe care să le ardă soarele, nu de solar. Știți cum e diferența între roșiile de solar și cele de câmp, dacă ar fi băgate în conserve? E ca și cum ați încerca să vă spălați cu apă clară în loc să vă spălați cu apă și săpun“.
Singura șansă, o cooperativă a producătorilor
Pentru că legumicultorii din Matca aveau obiceiul să facă un șirag de remorci și căruțe pe marginea șoselei care leagă Tecuciul de Matca, primăria a deschis o piață dedicată lor, un centru de colectare împrejmuit cu gard, în care producătorii nu plătesc niciun fel de taxă, însă sunt strânși laolaltă într-un spațiu cu alei betonate și amenajat cu utilități, de la apă și toaletă la electricitate. Însă cam atât. Cel mai dureros aspect, cel al găsirii unor clienți care să ofere un preț cât mai bun pentru truda mătcașilor, e în continuare nerezolvat. Explică fermierul Ionel Dobrea: „Credeți că există vreun preț fix? Nu este. La noi oscilează mai rău ca tensiunea la cardiaci. Dimineața când plecam să vând castraveți erau 3 lei, când ajungeam erau deja 2. Tu vrei să dai cu 2 și vine și-ți dă angrosistul 1,8. Dacă tu ai ezitat și n-ai dat, te trezești că pică prețul și pe urmă le dai cu 1 leu kilul. Ai pierdut fiindcă n-ai fost pe fază. Zece-douăzeci de milioane din câștig ți se evaporă la o singură tranzacție“.
I-am întrebat și pe fermierul Ionel Dobrea și pe primarul Nelu Costea: „De ce nu vă asociați, că sunteți mulți și să negociați direct cu supermarketurile, fără intermedierea samsarilor?“.
Răspunsul primarului a fost: „Din reticență, din neîncredere față de cel care poate vrea să-i reprezinte. S-au încercat de-a lungul anilor tot felul de gândiri de asocieri, dar au fost înșelați oamenii și și-au pierdut încrederea în cei care vroiau să-i reprezinte. Iar oamenii consideră că nu este normal să plătim pe cineva să ne reprezinte, fiindcă cel care reprezintă o formă asociativă de producători, e clar că omul ăla trebuie să fie întotdeauna la cravată, fiindcă se duce și negociază contracte, nu te poți duce în cizme de gumă să negociezi un contract sau să reprezinți grupul tău de producători într-o discuție cu oficiali guvernamentali. Dacă însă ești singur sau faci parte dintr-un mic grup de producători, îți negociezi câteva contracte care se pot derula foarte bine, dar adesea s-a virat marfa o dată, de două, de trei ori și a treia oară nu li s-au mai virat banii. Mai e și povestea cu viramentele la 30 de zile și întârzierile la plată. Din astfel de experiențe neplăcute omul și-a pierdut orice formă de încredere“.
Primarul vrea să împrumute strategia turcilor din Antalya
Primarul din Matca, Nelu Costea, are o viziune articulată asupra a ceea ce ar trebui făcut, acesta fiind susținătorul adoptării unui model asemănător celui practicat de legumicultorii din Antalya, bazinul legumicol cel mai competitiv din Turcia: „Gândirea mea, că și eu sunt legumicultor și am tot interesul ca zona Matca să se dezvolte, este că singura formulă capabilă să absoarbă producția din acest bazin legumicol e un parc agroindustrial, în care să fie parteneriat public privat, în care 51% să aibă unitatea administrativ teritorială și 49% producătorii. Astfel, când se duce împuternicitul acționarilor, el are credibilitate, pentru că credibilitatea aici nu mai dispare. Legumicultorul când vede că are un partener statal are încredere să intre în acest parteneriat, iar când vine vorba de vânzarea mărfii, sunt toate șansele ca interlocutorii neserioși să se dea un pas înapoi. În plus, prezența statului ca partener le permite producătorilor să aibă acces la o sumă tampon din partea admnistrației locale, în cazul în care apar întârzieri la plată. Și cel mai important, prezența statului într-o astfel de asociere dă producătorilor mai multă siguranță la negocieri. Și mai e ceva. Într-un parc agroindustrial rezolv tot ce înseamnă produs. Nu se pierde absolut nimic. Ce se poate vinde în stadiu proaspăt vinzi în stadiu proaspăt, ajunge la tarabe sau în rafturile supermarketurilor și ce este în stadiul de produs pe care nu pot să-l vând îl duc în procesare. În prezent cumpărăm de la bulgari și de la polonezi vin castraveciorii ăia în borcănele. Castraveciorii ăia au tot felul de forme. După standardele legumicole produsul ăla se aruncă, pe când în gândirea de parc industrial totul se folosește. E vorba de acele legume pe care mătcașii le consideră acum resturi vegetale. Tot s-a făcut tam-tam pe construcția de spații de depozitare. Eu sunt de acord, dar spațiul de depozitare îmi rezolvă problema temporar, fiindcă eu, mulțimea de fermieri, vin la depozit și-mi depun marfa acolo, dar tot individual și-o vinde fiecare. De-aia e nevoie de această gândire de ansamblu. În plus, una e ca eu, cumpărătorul din Polonia, să văd cine mi-e partener. Nu-l văd doar pe individul X din România care vinde legume, ci când văd un site al primăriei, înseamnă că o parte a statului este implicată acolo și mă duc cu siguranță. De ce spun această viziune de parc agroindustrial. Se face un plan al culturii pe un an de zile ca să poți să gestionezi și prețul, pentru că neavând un plan al culturii scapi prețurile din mână, ca acum, când fermierii din Matca sunt la mila evoluției prețurilor. Dacă am avea un parc agroindustrial, în intervalul noiembrie-ianuarie, responsabilii de contractare ar alerga pentru a încheia contracte, sau măcar promisiuni de încheiere de contracte pentru cantitățile de legume ale celor din asociație. Apoi mergem în teren, la fermierii X și Y și le zicem: «Domne, la tine în zonă terenul se pretează pentru cultura castravetelui, la tine pentru tomate». În felul ăsta profesionalizăm și specializăm fermierii și tehnologizăm tot ce înseamnă flux de producție. Și obții producție mare pe teren mic“.
Până când legumicultorii din Matca se vor uni și veniturile lor vor deveni predictibile, vor mai trece câțiva ani. Deocamdată, în anul de grație 2013 Dumnezeu a ținut iar cu mătcașii, care, deși au pierdut bani din cultura de roșii, au fost băftoși cu castraveții, care în această vară s-au vândut cu 2-3 lei/kilogram: „Vin polonezii și iau castraveți de la noi. Au discutat pe internet în engleză cu cineva de pe-aicea. Ei au fabrică la ei în Polonia și vor castraveți mulți. Îi pun la borcane și îi duc în Lituania, în Germania și nu mai știu unde. Întâi trimit banul și apoi vin și încarcă tirurile. Știți câte tiruri de castraveți se vând într-o zi? S-au încărcat și 10 tiruri pe zi. Se culeg în jur de 400-500 de tone de castraveți pe zi, aici la Matca. Eu râdeam odată: «Știți ce trebuie făcut, mă ? Să strângem toți castraveții și formăm o piramidă și intrăm în cartea recordurilor, că îs mulți tare», dar noroc de polonezii ăștia care ne-au salvat, că altfel îi duceam la gunoi, nu mai aveam ce face cu ei»“, explică Ionel Dobrea.
Însă încet, mentalitățile se schimbă. Încă sunt dese vocile de legumicultori care trăiesc cu amintirea timpurilor trecute, când din vânzarea unei remorci cu roșii își umpleau buzunarele cu bani. Ei vor să rămână independenți și se opun asocierii într-o cooperativă care să negocieze întreaga producție cu lanțurile de retail, cu argumente de tipul: „Nu pot să înghită supermarketurile atâta marfă câtă avem noi. E prea multă în toată Matca“, însă am auzit și cultivatori mai deschiși la o abordare unitară a producției din Matca: „De-abia acum am auzit că vor să facă depozit, de când cu polonezii. Înainte eu mă gândeam: «La ce ne trebuie nouă depozit? Dacă îi ții în depozit cine e nebun să-i cumpere din depozit, când în piață sunt proaspeți». Dar apoi am priceput că acolo în depozit poți să îți bagi mașini de sortat castraveți, bagi marfa acolo la frig, până o pui la lădițe și livrezi la client cum îți cere, în funcție de calități. Astfel și Europa ar putea să înghită multe legume de-ale noastre“.
Până atunci, străinii înțelegând potențialul zonei, își construiesc mici avanposturi: „Sunt și niște nemți la un depozit aici, la jumatea distanței dintre Tecuci și Matca. Îs mai speciali și mai pretențioși la marfă nemții ăștia. Caută mărime stas, și acolo am văzut că și-o sortează ei cu instalații de sortat și tot felul de sărăcii și o pun în lădițe. Din comună au dus care or vrut. Eu n-am dus, că merg la piața de angro“, ne prezintă ultimele investiții din Matca, fermierul Dobrea.
Momentul în care la Matca se va produce saltul înspre agricultura performantă și profitabilă a secolului XXI, e cel în care fermierii, atunci când sunt întrebați „Cât e costul de producție pe kilul de roșie?“ ori „Cât ați avut producția maximă?“, să nu răspundă cu uimire: „Da cine a făcut calculul ăsta? Noi n-avem timp să facem calcule” (Ionel Dobrea) sau „N-am calculat niciodată. Câștigăm cât să ne putem ține existența, să ne putem ține copiii la școală“ (Beny Chicoș).
VA URMA
