Goana după pământ
Lucian Davidescu – Agrointeligența
Ce semnifică achiziţia făcută de Traian Băsescu
Terenul agricol este ultimul lucru care a rămas de devalizat în masă, în ţara asta, după ce rând-pe-rând s-au dus casele, pădurile, fabricile, infrastructura şi instituţiile. De devalizat încă odată, de fapt, după ce s-a întâmplat de atâtea ori în istorie – cel mai recent sub regimul comunist.
Spus foarte simplu – interesul marelui capital este comasarea terenurilor, lucrul lor cât mai „eficient” şi încasarea subvenţiei la hectar. În schimb, interesul public într-o ţară cu 50% populaţie rurală este nu productivitatea la hectar ci producţia totală cât mai mare, care să asigure ocuparea forţei de muncă. Speranţa marelui capital că forţa de muncă pe care o disponibilizează îşi va găsi de lucru în industrie s-a dovedit mereu prea ambiţioasă. În 1907, s-a transformat într-o răscoală. În anii comunismului, au fost înghesuiţi în fabrici şi mine doar pentru ca mai târziu să afle că nu era nevoie de ei. Mai recent, au plecat cu milioanele din ţară pentru a munci tot în agricultură, dar pentru alţii.
Şi totuşi, goana după pământ continuă. Iată câteva fapte care arată un peisaj sumbru:
Presupusul pericol al cumpărătorilor străini este transformat în pretext pentru măsuri care vor duce la cumpărarea pe nimic a terenurilor existente de la micii proprietari. În realitate, posibilitatea ca străinii să vină să cumpere suprafeţe mari după 2014 este mult exagerată. Ei puteau să o facă şi până acum, singurul pas în plus fiind să-şi înfiinţeze o firmă în România. Adevăratul pericol pentru căpuşe este creşterea preţurilor la teren, pe care chiar şi iluzia cumpărătorilor străini o grăbeşte. Pentru proprietarii mici şi pentru economie în general, scumpirea terenurilor e foarte bună. Astfel este pusă în valoare munca şi producţia, în timp ce extragerea de rente devine dificilă.
Un înalt responsabil din BNR dă declaraţii sociopate cum că terenul agricol ar trebui taxat mai mult, dar numai pentru proprietarii mici, sugerând că proprietăţile mari ar trebui menajate.
Abia recent a fost introdus un impozit spoliator pe venitul agricol, care îi îngroapă exact pe micii fermieri şi îi forţează să-şi vândă terenurile.
Politica agricolă susţinută inclusiv de România favorizează plata la hectar, ale cărei beneficii pentru fermierii mici şi mijlocii sunt minime, lăsând foarte puţini bani şi foarte greu de accesat pentru înfiinţarea de plantaţii.
Creditul luat de însuşi preşedintele ţării, prin intermediul fiicei, de la o bancă de stat, cu derogare de la norme – exemplifică dureros de clar această tendinţă. E de ajuns să ai acces privilegiat la capital (câţi fermieri primesc credit de la bancă măcar de 10.000 de euro în loc de un milion?) şi apoi tot ce trebuie să faci e să iei cât mai multe hectare. Din subvenţie plăteşti ratele după care nu trebuie să faci prea mare profit: doar să stai peste zero. La salariile de mizerie din România, cuplate cu cele mai moderne şi eficiente tehnologii – cu cât mai multe hectare cu atât mai bine! O nouă clasă de viitori „moşieri” a început goana după pământ, destul de asemănătoare celor din America secolului XIX – când după alungarea triburilor băştinaşe coloniştii primeau loturi după principiul „primul venit primul servit”.
Un lot de câteva sute de hectare poate fi lucrat – în extrem – chiar şi cu doar câţiva angajaţi – un agronom, un tractorist, un contabil şi un paznic sunt suficienţi. Este un lucru normal pentru ţările deja industrializate şi pentru România când va ajunge acolo. Este normal chiar şi acum în cazul terenurilor deja-consolidate şi care nu se pretează la culturi intensive în muncă. Dar dacă devine iar politică de stat ca micii proprietari să fie hăituiţi pentru a face loc cât-mai-marilor moşii, atunci avem o problemă uriaşă. Iar răspunsul va fi pe măsură.
